Alexandru Sfârlea
Vocile lui Sing
Editura Charmides, Bistrița, 2021

 

 

Un poet al arderilor existențiale și al solilocviilor pasionale, al frondelor intolerante și al dialogurilor abisale, al rezoluțiilor etico-morale apodictice și al deziluziilor sedițioase este orădeanul Alexandru Sfârlea, autor a 14 cărți de poezie (dar și al unui roman și un volum de eseuri). Din 10 dintre acestea rezultă, în urma unei selecții riguroase, volumul Vocile lui Sing, Antologie 1990-2020, rod al unei activități poeticești mai mult decât fructuoase.
Antologia debutează cu o introspecție lucidă în labirinturile, când mai obscure, când mai limpide sau ruinate („din pieptul înfometat de ruine”, cum recunoaște undeva) a propriului eu creator, un fel de credo ușor egotist intitulat „Autoportret în oglindă”, în care autorul recunoaște cu o sinceritate debordantă „că latura întunecată, «nocturnă» și suferindă a ființei mele a avut un rol decisiv în evoluția creativă, spiritual-morală și chiar estetică a subsemnatului”. Urmează o selecție a unor comentatori remarcabili despre poezia sa, relevatori în termeni laudativi ai universului sfârlezian (nu degeaba el își numește poeziile, sfârlezii) precum Alex. Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Ștefan Borbely, Ion Pop, Ioan Moldovan etc. Și totuși, Alexandru Sfârlea este un autor nu foarte răsfățat de critica literară, ocultat mai cu știință/neștiință, mai din ignoranță ori rea intenție, aceasta datorându-se, probabil, și omului: un neobosit revoltat, iconoclast, animat de idiosincrazii vizibile vizavi de impostori și veleitari, inclement până la limita intimidării sau chiar a agresivității, cu cei dispuși a-i minimaliza poezia ori nega talentul incontestabil; motive pentru care uneori irită, provoacă ori agasează interlocutorul refractar la concesii. Iar urmările sunt vizibile prin destul de palida receptare a cărților sale, inclusiv a antologiei de față, care, la final, propune și câteva sfârlezii inedite și haiku-uri, dând proporție simetrică ansamblului poeticesc.
Din volumele selectate, cele mai numeroase poeme au fost preferate din „Obiecte și voci”, editat în 2020, dar partea strong o constituie, indubitabil, volumul „Către Sing” (1995), acesta fiind excelent primit de critica literară, devenit o veritabilă efigie heraldică pentru poetul și omul Alexandru Sfârlea, deoarece concentrează și sintetizează, apoteotic, întreaga sa operă poetică.
Pe un fundal autoreferențial este revelat un dialog imaginar cu un personaj hieratic și misterios, Sing, care direcționează fantezia cititorului spre imprevizibila Sing(urătate), cea care provoacă, bulversează un vulnerabil (în esență), un invulnerabil (în aparență), consubstanțial micro/macrocosmosului din jur, dar și profunzimilor eului nemântuit, ori emergențelor sub-eului abscons. Este vorba despre un inadaptat ezoteric, dar unul de underground, aflat în spatele unor măști și gesturi simbolizând deopotrivă damnarea și stigmatizarea, dar și candoarea și inefabilul – transgresând realitatea spre metafizic – amintind, cu precădere, de un alt maudit de stirpe baudelairiană, Dimitrie Stelaru: „Te-ai întrebat, Sing, vreodată, ce iluzorii și dezolante/ sunt acele nordice refugii – mai degrabă cavități și hrube – în care nu o dată te izolezi, te faci ghem și izbucnești/ în homerice hohote și nimeni nu bănuiește măcar/ cu câtă înverșunare te răstești la intruși,/ la îngerii umilinței și ai exasperării -/și pe urmă ești zguduită de-un plâns răzbunător,/ ambiguu și crud, încât pe roți de lacrimi/ toți cei care te urăsc – fiindcă nu i-ai vindecat/ de gălbinarea memoriei – / se năpustesc pe nesimțite în clar- obscurul cuvintelor (…)
Putem depista și urmele unui pesimism structural, în subsidiaritățile spiritului de frondă, spleen-urile umorale, tenacitatea și neresemnarea, exorcizările „stilizate” ale propriilor terifianțe ființiale. Iar toate acestea devin sublimate și în următoarele volume, cu același patos identitar, în vortexuri precipitate, turbionare, când mai confesive, când apăsat reflexive; dând sentimentul unei veridicități trăiriste la cote maxime, dar și al unei suferințe disimulate, sub faldurile eviscerării iluziei și detracării realității. De fapt, vocile lui Sing sunt acelea ale daimonului platonician, pe care poetul, aflat, concomitent, atât în stare de alertă, cât și de neostoită veghe, le aude și le asumă conștient; le analizează apoi maieutic – conform viziunilor și impenitențelor sale – ca mai apoi să le redistribuie: dar sub forma unor engrame, aceluiași/aceleiași Sing, închizând cercul hinterlandului său existențial și imagistic, materializat sub forma unui perpetuum mobile obiectivat, dar nu contestat. Uneori, ce-i drept, se simte captiv acestei recluziuni pe care (Sing)ur și-a provocat-o, alteori suferă din afara ei, ipostaziat, deconcertant, în același nedreptățit marginal-eremit și nonconformist: contestatar al rigorilor și instanțelor sociale pe care, nu de puține ori, le sfidează cu bună știință. Dar poetul, uneori, nu-i mai puțin adevărat, este și introvertit, colocvial, profund dezamăgit, atunci când generează acea sinergie a destinului ontologic, cu cel poetic: (…) Acolo-n urmă nici nu mai e de privit:/ copilăria s- a topit precum slănina pe jar,/ mi-e rău de răul lumii și mi-e hilar de bine/ când mi se-oferă deșertăciuni în dar – parcă mi-s oasele din seu de lumânări/ și dacă le-aș aprinde ar arde mocnit,/respir cu urechile și-auzul mi-e în nări/ Destinul peste mutră cu sete m-a pocnit -/ iar gândurile mi s-au îngroșat ca mierea/ și mi se scurg în creier, urmează a se naște/ vorbe ce ies pe gură ondulându-și fierea/ de terți electrocutați de tensiunea emoției -/ îți amintești, totuși – din mușuroaie de cârtițe/ – care-au ros din om ADN-ul de zeu -/ încropeai cumva o formă de mormânt,/ legai cu sfoară scândurici pentru cruce/ pe care scriai citeț : AICI ODIHNESC EU …)- pag. 118.
În ultimele volume, anxietățile se diversifică și intensifică, contrabalansând thanaticul și autoflagelarea („Acest trup lânced aproape înrudit cu igrasia”) ce par a mai atenua pulsațiile deconstructive, demistificatoare, în timp ce lamentourile devin mai cenzurate, astfel că background-ul ofensivității își mai exhibă pornirile invazive. Iată sfârlezia Ficțiuni eșuate : (… Cunosc puțini oameni: părerile mele despre ei,/ liliachii și opace, par ficțiuni eșuate;/ de fapt, a spune chiar ce crezi seamănă izbitor/ cu umbra unei haine descheiate,/ apoi, invariabil, conectat la mediu/ dar și vârît în priza socială, ce să vezi,/ îți arde siguranța de sine/(flame retorice provoacă arsuri pe meninge)/ credeți-mă, parcă scriu cu tremurul frunzei/ și, prin urmare, puțini oameni mă cunosc:/ părerile lor despre mine sunt încifrate și prăfuite,/ măcinate cu sârg de cruda deșertăciune …). Concluzia noastră este, pe bună dreptate, că avem de-a face cu un poet important și captivant al poeziei noastre de azi.