Consiliul
Județean Cluj
Numele poetului uitat
Socotit pe bună dreptate „unul dintre marii poeți ai liricii contemporane (Marin Mincu), Ion Gheorghe a intrat într-un nemeritat con de umbră. Învăluit, după a mea știință, de o nedreaptă tăcere, autorul Megaliticelor s-a retras la țară, undeva lângă Buzău. Editura Academiei i-a publicat totuși, nu de mult, poeziile în cunoscuta serie O sută și una de poezii. Altfel, criticii literari au rămas indiferenți la scrisul său, chiar și generosul și mult râvnitul Premiu Național Mihai Eminescu îl ocolește.
Un adevăr esențial despre poezia autorului Zoosofiei l-a spus Nicolae Manolescu, reținând ideea că mai toată poezia lui Ion Gheorghe „stă pe intertextualitate”, având, uneori, „aspect de compoziție naivă, sauprarealistă și chiar de kitsch”. Un adevărat „bricolaj liric” îi reține de asemenea atenția criticului.
Poezia lui Ion Gheorghe nu poate fi despărțită, în cea mai mare parte a ei, de un spectacol al rostirii, abil regizat și atent studiat, supralicitând de cele mai multe ori naivitatea și infantilismul, dincolo de care se simt pulsând însă gravitatea și atitudinile existențiale ale unui autor nelipsit de reflexivitate. Gheorghe Grigurcu este îndreptățit să scrie despre „bufonerie lexicală” ori de un „gros spectacol de guignol autohton”, dar adevărul este că „poetul se ia în serios, e sentențios, ritualic și esoteric”(Nicolae Manolescu).
Un articol de referință asupra poeziei lui Ion Gheorghe îi aparține lui I. Negoițescu(Ion Gheorghe și originile, în volumul Analize și sinteze, din 1976), în care criticul îl consideră pe autorul Megaliticelor un poet „împlântat” în starea mitică și, ceea ce mi se pare definitoriu pentru creația lui Ion Gheorghe, „un generator de mitologie”. Departe de a transcrie semne mitice, contează la poet predispoziția pentru mit și, mai ales, acea detașare (dusă, în Zoosophia, după cum observa criticul, până la o parodie care „se anulează pe sine prin însăși gravitatea lirismului”), detașare ce asigură în ultimă instanță însăși „funcționarea” expresiei, a discursului solemn, care preia și care asimilează livrescul ori feericul, înlăturând în felul acesta orice suspiciune de plagiat, de care poetul a fost și acuzat de altfel.
Viziunea poetului asupra realului este de cele mai multe ori deformată în spiritul mitului și contaminată vizibil de acesta: „Când întârzie zăpezile cu lupii-n umbră, / maica dă cu pușca după ele / și se sperie zăpezile și fug / și din ploaia focului acela / se ridică muguri de floare. // Iar când bate soarele în stâncile–amorțite / ies feciori parcă din piatră și din lut: / ca o mare oaste-mpărătească / înfășoară munții până sus / lujer auriu, necruțător”. Rostirea lui Ion Gheorghe lasă o puternică impresie de ritual și de oficiere, iar „scrisorile” sale nu pot fi altfel decât niște „scrisori esențiale”, câtă vreme ele transcriu experiențe exemplare: „Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic! / m-am uitat prin vizoarele universului și-am murit. // Cum dormeam eu, Doamne, ca piatra albă, de râu; / apa trecea și eu rămâneam mai departe. / Cum dorm acum, ca un catarg de corabie; / apa rămâne și eu trec mai departe”. Sau: „Cum dormeai tu pe brațul meu, pe-un trunchi de măr tânăr, / viclean ți-așezam capul pe-un butuc de pedeapsă; / noaptea venea și te decapitam pân’la ziuă; / dimineața te limpezeai ca izvoarele după ce trec peste roțile morilor / acum umbra ți se-așază cuminte pe locul știut / doarme pe brațele mele, pe când tu umbli vie pe-acolo”.
Baladei înseși ca specie îi este sortit să-și transceandă condiția, amintindu-și nobile condiții, mitice, precum în Balada țăranului tânăr: „El a cântat la sărbătoarea despărțirii / când tânăra împărăteasă, căprioară de argint, / văzută-n codru, urmărită și ajunsă, / fusese dată împăratului cel tânăr, / și-acum se despletea ca salcia, de plâns”. Sau: „Ca o pânză de argint e numele lui scump/și odată-l vor așterne peste drumuri, / peste piscuri, peste poduri,, îndelung: / ca pe-un covor curat și luminos / vor intra pe niște porți de sărbătoare”. Cu o asemenea predispoziție, poetul poate prevesti oricând amenințarea stihială a vegetalului: „Vine iarba, se-nspăimântă orașele, / neînsemnat le încearcă din adânc, / simt forfotind, mișunând, năvălind / grăunțele, sâmburii, spicele uzurpate, / pășunile pe care s-au întemeiat”. Mitul nu contează aici ca transcriere, ca pretext cu alte cuvinte, câtă vreme el se impune efectiv ca o creație a limbajului poetic, implicat exclusiv într-un superior și modern „joc poetic”, printr-o „alchimie” pe care poetul nu este deloc dispus s-o deconspire:„ La izvoarele Styxului spală mama și plânge; / pe două pietre, albia de scăldat grâne, / mocirla de pleavă și mălură încearcă să țină lotca, / rațele se se mușcă una pe alta culegând ce mai e de mâncare:ce nu s-a mai putut lupta cu apa”. În spectacolul delicat al intertextualității sunt implicate la modul firesc elemente de mit și citate cunoscute, redimensionând în felul acesta realul: „Vor fi copiii harnici, aducându-și aminte de părinți: o țărancă tânără și nepricepută a fost mama, / plângând a-nvățat să spele primul copil; / ce-a fost mai greu a deprins cu mine- / cel puțin atâta lucru datorăm unul altuia… / ei stau pe maluri la izvoarele Styxului, / mai departe lotca sparge apa pe drum- / și-acolo șezum și plânsem”. Metoda funcționează impecabil și-ntr-o poezie cu „caracter social”, intitulată (iertat să fiu!) Poetul și partidul, în care, orgolioasă în autarhia ei, expresia dă replică ideii politice: „Aș fi vrut mult să știu acest lucru; / poetul trebuie s-așeze ceva pe lume /dar ce adevăr se poate întemeia de unul singur? // dar eu îi spun că Hamlet nu ridică orice hârcă din țărână, / pe capul lui nu se vor mai pune întrebări niciodată”.
Împlântat în mit, după fericita și corecta afirmație a lui Ion Negoițescu, amintindu-și de fiecare dată originile țărănești ca pe un document de vechime și de noblețe, poetul are o gândire cristalizată în sensul tiparului vechi, esențial, care-i îngăduie să transcrie orice constatare sub semnul miticului:„Manimazos pășește smerit și simte vântul / încâlcindu-se-n oasele mâinilor, / aude vuietul ce-l face vântul / suflându-i în orbite; / gâlgâitul vântului cel cald / prin trestiile oaselor celor lungi; / fluieratul vântului blând / prin naiurile oaselor cele / scurte”. Sau: „Era o sferă-lucrul cel mai frumos / dintre toate lucrurile; / era o sferă verde blând, verde / liniștit, verde-făt, verde legat încă / de culorile părinți, / verde aducând a galbenul tată / era sferă verde –gângurind, verde / ducând copilăros piciorul la gură; /era verde de curând verde-cu/copitele crude, / verde orbecăind după sânul mamei/lui-culoare albastră”.
Jocul de limbaj trimite spre o viziune subliniat infantilă, ce ține de o vârstă a omului, deformând realul în spiritul mitului: „O, când va veni a doua oară / va fi dezgheț de primăvară / și peste crucea Sa / apele și pământul se vor revărsa; / prin gârla împreună / Soarele se va duce la Lună; / floarea-l va întâlni pe floroi- doi câte doi, doi câte doi: // nașterea din nou, după judecata de-apoi. // Pân-atunci e numai o fereastră / jumătate roșie, jumătate-albastră / la mijlocul căreia doarme cel crucificat / curgându-i sângele din ficat. // Și-ntr-a căruia față palidă / se uită nea Nae când vine beat ca o baligă”. Zoosofia fixează în tipar naiv și infantil semne ce trimit spre alte vârste. Se poate cita aproape din fiecare poezie: „Domnișoara Lidia Jiga / a-nsurat leul cu tigra; / Ursul brun / s-a-ndrăgostit nebun / de pantera / care-a jucat goală cu sfera; / l-a-ndrăgit pe calul de calimera / amestecând sorții fiarelor /în pălăria ziarelor”. Poetul amestecă serios totul, știind că jocul și limbajul sunt ceea ce contează până la urmă: „În joia Marițelor / îmbracă hainele domnițelor / scurteică și manșon / de urson-/ fel de fel de blănuri, / panteron / girafon / struțon…”
Când abordează secvențe istorice, Ion Gheorghe bate de asemenea la porțile, mereu deschise pentru el, ale mitului. Restul este transcriere dezinvoltă: „Ion Vodă pricepe și-așteaptă / să i se cheme mâna dreaptă; / când stelele torn și răstorn / cenușa lui august și focul, / încalecă pe calul cel cu corn / căutându-și norocul. / Calul Inorog / bate-n poarta lumii cu piciorul pintenog”.
Ion Pop, unul dintre cei mai buni critici de poezie de la noi, vorbea despre un filon poetic ambițios, „axat în liniile lui fundamentale pe explorarea filonului de sensibilitate tradițional” dar și despre „revalorificarea unor nivele mai puțin ignorate sau mai puțin frecventate ale străvechilor tradiții naționale”, neuitând o „proiecție mitică a cotidianului” care devine o constantă a creației poetului Nopților cu lună pe oceanul Atlantic.
Îmi permit să selectez, în final, două versuri: „Am dormit prima noapte pe mare / această neașezare de veci a materiei”. Și să (-mi) pun o întrebare: cărui poet nu i-ar face oare cinste metafora din al doilea vers?