Aparent straniu, dar pentru ca un câmp științific să își revendice teritoriul spre a fi recunoscut, a-i fi acceptată autonomia, e nevoie uneori de influența sau susținerea „instanțelor politico-științifice”. Dar, se întreabă Bernard Miège în Gândirea comunicațională1, „este absolut indispensabil ca un câmp științific să beneficieze de o largă recunoaștere sau de o largă susținere a instanțelor politico-științifice pentru a-și dobândi justificarea cercetării evoluțiilor și a-și preciza gestația?” Dacă acel câmp e cel al științelor comunicării, atunci răspunsul e pozitiv. 
Despre aspecte care privesc fundamentarea teoretică a câmpului comunicării se vorbește încă din antichitate. Rudimentele gândirii lui Platon sunt preluate și dezvoltate în Retorica lui Aristotel, primul care definește elementele procesului comunicațional. Mulți cercetători actuali consideră că științele comunicării s-au dezvoltat în prelungirea firească a Retoricii lui Aristotel. O altă lucrare a stagiritului, Despre interpretare, este considerată a fi cea din care izvorăsc cel puțin trei discipline, după cum observa Constantin Noica: gramatica, logica și semantica2. Or, dintre acestea, semantica, disciplina care studiază înțelesul lingvistic al cuvintelor, stă cu siguranță la baza științelor actuale ale comunicării. Totuși, gândirea comunicațională nu se încheagă într-un câmp de științe decât destul de târziu, în a doua jumătate a secolului XX. Mai mult, începutul respectivului secol pregătește cumva terenul constituirii științelor comunicării într-un câmp de cunoaștere de sine stătător. Mai întâi cibernetica, ulterior matematicile și științele inginerești, au început să propună modele sau scheme interpretative, unele dintre ele devenind canonice în studierea procesului comunicațional. Lingvistica, în special cea structuralistă, ivită încă din zorii veacului, a proiectat modele incipiente de interacțiune semn-interpret și de mediere a interacțiunii dintre actorii comunicării. Nu departe de această zonă, psihologia (în special psihologia socială) a adus în prim-plan modele comunicaționale explicite, iar sociologia aproape a pus semnul de egalitate între relație și comunicare. Mărturie stau până în ziua de azi lucrările Școlii de la Chicago privitoare la interacționismul simbolic (referindu-ne, în special, la prima ei generație: Charles H. Cooley, George H. Mead, William I. Thomas, dar și a doua generație: Herbert Blumer sau Erving Goffman). Chiar și gândirea metafizică, cea despărțită de rigiditatea pozitivismului logic, a început să promoveze modele interpretative ale relaționării în acord cu rețeaua de conexiuni comunicaționale mediatice. Cumva, câmpul comunicării părea să ia naștere, în pancronie, din zone diferite ale cunoașterii științifice și filosofice, fără o asumare reală a convergenței. Cea care a dus la nașterea acestor discipline reunite astăzi sub numele de „științele comunicării” a fost gândirea comunicațională, alimentată direct de „instanțele politico-științifice”. 
Gândirea comunicațională, „un instrument de lucru nedefinint în cadrul stabil, rigid, al filosofiilor moderniste”3, a constituit liantul între câmpurile disciplinare, a reușit integrarea și articularea teoriilor provenind din arii diferite în ciuda caracterului ei paradoxal, ambiguu, în ciuda angajării ei deboliste. Chiar dacă s-au încercat clarificări și așezări în câmpul științific nou creat, gândirea comunicațională a rămas un instrument nedefinit, după cum avea să noteze chiar cel care își asumă paternitatea termenului, teoreticianul media Bernard Miège: „Statutul acestei gândiri comunicaționale este profund nedefinit. Ea este organizatoarea practicilor ştiințifice, reflexive sau profesionale, dar în acelaşi timp, răspuns la cerințele emanând de la stat şi de la marile organizații, precum şi inspiratoarea schimbărilor chiar în aceste organizații; în sfârşit, ea provoacă sau doar însoțeşte schimbările şi practicile culturale sau modalitățile de difuzare sau dobândire a cunoştințelor”4. Ea a devenit manifestă în momentul în care comunitatea științifică a realizat că nu numai în cazul propagandei efectele contează (propaganda e un caz particular, beneficiind nu doar de focalizare științifică importantă – instanțe „științifice” –, ci și de ministere – instanțe „politice” –, inclusiv în România din perioada celui de-al Doilea Război Mondial). Nu atât transmiterea mesajului la receptor, încărcat de conținut informațional nou, sau emergența fluxurilor comunicaționale au devenit importante, cât mai ales efectele asupra receptorului. Importantă, de pildă, a fost și schimbarea orientării studiilor politologului american Harold D. Lasswell, autor al unei teorii asupra propagandei, care a devenit la sfârșitul deceniului cinci autorul unui cunoscut model procesual al comunicării, intitulat modelul 5W5. Așadar, pe fondul apariției în 1940 a celebrei lucrări a lui Paul F. Lazarsfeld, B. Berelson și H. Gaudet, Mecanismul votului6, apoi al studiilor lui Lasswell, considerat de mulți cercetători părintele științelor comunicării, s-au adăugat numeroase alte lucrări având aceeași focalizare: studiul efectelor prin intermediul comunicării, în special al comunicării de masă, care reiau și aprofundează efectele sociale ale comunicării mediatice și rolul grupurilor mici în diseminarea mesajului. Prin punerea în discuție a fluxului comunicării în doi pași (two stepts flow of communication) s-a atins o treaptă importantă în înțelegerea gândirii comunicaționale ca generatoare de câmp științific nou, distinct, revendicat, asumat, autonom. Totuși, comunicarea nu se unifică sub cupola abordării empirico-funcționaliste a lui Paul Lazarsfeld, Carl Hovland sau Harold Laswell, ci sub cea a sintezei realizate de Wilbur Schramm, fără să îmbunătățească vizibil nicio orientare comunicațională, nicio perspectivă asupra teoriilor emergente din științele exacte, psiho-comportamentale, sociale sau lingvistice. Într-o lucrare târzie, The Beginnings of Communication Study in America. A Personal Memoir7, studiul lui Schramm, „The Forefathers of Communication Study in America”, este completat de cel lui Steven H. Chaffee și Everett M. Rogers, care îl poziționează pe universitarul american în ipostaza de „fondator al câmpului științelor comunicării”. Dar abia aici câmpul comunicării și gândirea comunicațională încep să se separe. 
Rațiunile „instanțelor politico-științifice” au transformat câmpul comunicării și i-au imprimat mișcare, gravitare în jurul unor nuclee dure. Forțele centrifuge au aruncat aspectele privitoare la comunicarea interpersonală, la fenomenul social integrat, interpretat contextual, la interacționismul paloaltist în marginal. Efectele comunicării au adus în centrul imediat de interes comunicarea politică, cea publicitară, mijloacele de comunicare în masă, fie clasice, fie new media. Promițând o teorie unificată, gândirea comunicațională a deturnat cunoașterea de la obiectul câmpului omonim de științe, chiar dacă, în fapt, ea a închegat câmpul de științe. Prin „transversalitatea” ei a articulat câmpul științelor comunicării și a permis integrarea problematicilor provenind din curente teoretice distincte, după cum punctează Miège8. Dar tot gândirea comunicațională, apărută în strânsă legătură cu mișcările sociale ale modernității târzii, a traversat modernitatea și a menținut, în centrul de gravitare al câmpului de științe nou-înființat efectele comunicaționale. Utile în proiecția echilibrului fragil al puterilor soft: politică, economică și simbolică, insinuate tot mai adânc, până în miezul puterii hard, coercitive, efectele comunicaționale continuă să suscite interes. Miza „politico-științifică” a gândirii comunicaționale a învins neutralitatea epistemică, sau cel puțin a marginalizat-o, chiar dacă propria-i creație, câmpul științelor comunicaționale, încă există. Ambiguitățile științelor comunicării cresc odată cu îndepărtarea de centrul de gravitație, iar șansele de unificare a teoriilor comunicaționale provenite din domenii diferite scad proporțional cu depărtarea de nucleul efectelor. Gândirea comunicațională se relevă, la câteva decenii după închegarea câmpului omonim de științe, ca rezultat al unei proiecții instituționale (al unor instituții mai degrabă „politice” decât „științifice”), într-un câmp de studiu care nu se poate acorda la normele unei funcționalități extra-științifice. 

Note
1 Bernard Miège. [1995] (1998). Gândirea comunicațională. Traducere de Maria Ivănescu. Bucureşti: Editura Cartea Românească, col. Syracuza. p.12.
2 Constantin Noica, comentariu/ notă la lucrarea Aristotel. (1998). Despre interpretare. Cuvânt înainte, note și comentariu de Constantin Noica. București: Humanitas. p.41. 
3 Adrian Lesenciuc. (2017). Teorii ale comunicării. Brașov: Editura Academiei Forțelor Aeriene. p.13. 
4 Bernard Miège, op.cit., pp.14-15. 
5 În lucrarea din 1948, Lasswell propune modelul 5W, provenind din formula originală, în limba engleză, a întrebărilor directoare în analiza și structurarea procesului comunicaționale: „Who? Says what? In which channel? To whom? With what effect?”, v. Harold D. Lasswell. (1948). The Structure and Functions of Communication in Society. În L. Bryson (ed.), The Communication of Ideas. New York: Harper an Row. pp.37-51.
6 Lazarsfeld, P.F., Berelson, B. & Gaudet, H. (2004). Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidențială. Traducere de Simona Drăgan. Bucureşti: comunicare.ro
7 Wilbur Schramm. (1997). The Beginnings of Communication Study in America. A Personal Memoir. Coordonatori: Steven H. Chaffee și Everett M. Rogers. Thousand Oaks: SAGE Publications. 
8 Op.cit., p.16.