Viziune asupra lui Orion

(Ibiza)

Pe-nălțător făgaş te-avânți precum ascetul
ce năzuieşte către-o stea cu vârful limbii spre-a o-atinge;
din rost spre-a ști cum să te-nlături, ajunge atâta, să aștepți
magma, tăcând, din sine să țâșnească;
îți mai rămâne numai să te-anini de coada stelei,
fruntea-mbăiată în lumină s-o urmezi prin nepătrunsa beznă;
odată căzut pradă puterii ei, nimic nu-ți mai durează,
nici pilda ochiului ce te călăuzește spre-o
viață-n-adorație-ncremenită,
și nici divina vrajă ce din senin în altul
te preschimbă,
chiar spre cuvânt de vrei să tinzi, chiar către sete,
tu încetează-a rătăci iară privirea către zenit înalț-o,
și fără teama de-a sfida, de trupu-ți te desprinde.

Viziune punică

Pe ape rătăcind, idol cu chip de lut spre-a întâlni,
ce ne-ncetat din port în port te poartă.

Havana

(în casa Lezamei Lima)
Poetei Regina María Rodríguez

Tăcere solemnă-n salonul îngust,
întocmai în locul de unde vocea tunătoare
poruncea în fiecare după-amiază să-i fie adusă cafeaua turnată într-o ceașcă fină, chinezească
și servită cu dragoste maternă
Remediu neîndoielnic, garantând molcomirea ritmului întretăiat dintre un hohot și alt hohot de râs,
recomandarea lui Góngora, lectura zilnică din autori francezi, oameni ai trandafirului. Adorându-l pe Casal, blestemându-l pe Virgiliu,
reușesc să premăresc umbrele în fața ferestrei întunecate — oh, mayașii, Ariosto, neînduplecata moștenire spaniolă.
Fereastra ferecată-i azi alcov al pustietății.

Berna

Tatălui meu

Din înălțimi contemplu bestia etalându-și colții
mi-o amintesc de când eram copil, căci mă jucam cu chipul ei
din pluș, ce decât ea mult mai puțin ne-nspăimânta,
el, jucărie-a oricărui copil din Alpi.
Căci grota-i cale de ieșire este din labirintul medieval,
drum sinuos din piatră de nisip de-a ocrului culoare
pe care cu scrijelituri l-au garnisit cele mai stranii dintre ascuțișuri
și l-au împodobit ferestrele de la sălașuri.
Într-unul dintre ele, tatăl meu, care acum îmi este fiu,
își apăsa cu sârg arcușul de violă
cât eu mai pritoceam străbunul gotic grai.

Proviziile de mere și cartofi din pivnițe,
butoaiele cu must de țară, sediile breslelor
și însemnele lor, barza albastră, devoratorul de copii,
crap auriu sau gaură de ac
cu toatele sfârșesc pe roata morții, tortura veșnică a celor din oraș,
alăturea cu-a osului pecete — animalul.
De pe înzăpezite piscuri cobor către al bestiilor bârlog
și, rezemat de marginea-i străveche, m-aplec spre-a le vedea în fine fălcile.

Szczecin

Imensa câmpie învăluită-n ceață, cu suprafața înghețată,
pământ și cer încremenite de luni și luni de zile, nici fierul sapei nu le-ar mai pătrunde,
răsaduri uriașe răspândite pe malurile canalelor
toate acestea indică existența în apropiere a unei ferme, o construcție amplă din cărămidă

și lemn, înconjurată cât vezi cu ochii de o latifundie imensă
numită Sophienhof după un strămoș de-al meu.

Cârduri de gâște albe în căutare de viermișori scormonesc în fânul amestecat cu gunoi de grajd
caii de tracțiune lovesc cu copitele în pereții grajdurilor
chemându-și stâpănii spre a-i înhăma
și a duce lemnul la piața centrală din Szczecin;
blândele văcuțe cu ochi umezi și negri
se prefac a alinta cu limbile lor vineții mâinile stăpânilor,
tata și mama, în timp ce ei le mulg, așezați pe scăunelele din lemn cu singur
picior. Câțiva argați adună donițele cu lapte

iar câinii, care știu bine drumul, le duc într-un cărucior pe care-l remorchează până la
lăptărie. Din pădure se-aud zgomote tulburătoare
căderea coarnelor de cerb lovindu-se de trunchiuri,
țipăt de corbi, zarvă de tăietori de lemne. Copiii se afundă
în codru purtând coșuri și le vor umple cu ciuperci gălbui
ce-n strachină vor sta alături cărnii — mici, cafenii minunății
ascunse-n așternut de frunze, ce dau savoare supei și mențin veșnic vie
amintirea de neuitat a copilăriei.

Coțofana luminii

I

Trecerea ei prin frunziș este o măsură a succesului,
felul ei de a nu se lăsa prinsă.
poate că nu are răspunsuri convingătoare, poate că nu are nimic de oferit
atâta numai, o schimbare la față în orice anotimp, un efect de culoare.

(în spațiul dintre ramuri și văzduh,
o spaimă ca un cap de șarpe).

II

Depănând cuvântul ce mi-a țâșnit în ochi,
o rază de lumină cuibărită în mijlocul odăii.

Este un semn, de încă nu pricepi.

III

Lasă umbra să odihnească pe trup,
umbra și ale ei neobrăzate preziceri.
O parte insistentă care înțeapă ca o săgeată,
o sperietură ce-i întinde-o cursă coțofanei,
o scânteie luminoasă, dar care nu e lumină
IV

A mestecat un soare întreg spre a lăsa în urma sa o rază,
un pas în curte, o grădină ce reînvie în carte,

— e timpul să uiți, ești abisul —
în amintiri, o prețioasă-nsingurare de orfan,
ce să vorbească nu-i e dat,
ci doar atât, să țipe cum îl cheamă.

De-acum s-o-nhați e lesne, cu ea te contopește,
că-nfometat îi este ciocul și în nemulțumire cufundat.

V

Am coborât ușor spre groapa renunțării

cu timpul împotrivă-mi, neclintindu-și cursul,
o sărbătoare
muzicală, degetul din murul sălbatic despică orizontul,
de ce nu vorbește?

încă nu, încă nu, șoptesc cărțile de joc,
o lampă cu gaz, o farfurie cu apă, o floare,
ar putea fi de ajuns pentru a evoca liniștea?
nu te pot vedea, dar lasă-mă să-ți pipăi simțul.

am apucat un spin otrăvitor — sânge, sânge!

Formentera

Agață-te de reflex fără a sta pe gânduri, un salt infinit înalță suprafața valului, limitarea unei luni și totalitatea calendarului, pătrunde într-un turcoaz mexican, scufundă-te și privește, cercetează cu privirea toate direcțiile, dezbracă osemintele – smochin ce nu-l poți cuprinde. Vezi ananas și fructe între buzele celor mai îndrăzneți, clipește, nu pierde pe nimeni din vedere în rafala de vânt ce mistuie trupurile, continuă să insiști, scoate-ți pantalonii.
Trăiești fără rădăcini, te îndrepți neclintit către mare, aventura trăită prin intermediul privirii permite orice, grăbește înflorirea mușcatelor.
Își linge obrazul umed, își măsoară căldura ce anunță că se apropie ceva, un alt smochin, o sepie moartă, un căluț de mare în delir. Nu este vreun model de urmat, ajunge doar pentru o clipă, însă profită și bea șampanie transparentă până când, transfigurându-se, atinge obsesia pentru cuvântul trubadur.
Continuă să-i călărească șalele, marea șiroiește peste pietre, iar pielea se recunoaște sub lumina soarelui, la o asemenea distanță nu poți ști ce vei găsi, nu uita de cârlig, căci exprimă triumful dorinței, afară lâncezește oregano, scheletul unui naufragiat, uleiul din pâine și încă ceva. Totul se alterează și sporește valoarea entuziasmului.

 

Traducere de
Violeta Anciu & Mircea Dan Duță