Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O „analogie forțată”

O „analogie forțată”

În data de 22 mai, pe pagina Institutului Italian de Studii Filosofice (Instituto Italiano per gli Studi Filosofici) sub rubrica „Jurnalul crizei” este publicat un scurt text semnat de Giorgio Agamben intitulat Requiem per gli studenti (Requiem pentru studenți). Un text care a avut darul să provoace reacții explozive (poate prea dure?) din partea multor cititori iritați de faptul că Agamben, neagă existența virusului. Textul lui Agamben se referă la lecțiile universitare on line. Este convins că lecțiile, începând de anul viitor vor fi ținute doar on line (”Come avevamo previsto, le lezioni universitarie si terranno dall’anno prossimo on line”/”După cum am prevăzut, lecțiile universitare se vor ține de anul viitor on-line”). Această informație nu este corectă, dar în ciuda acestui lucru, putem împreună cu Agamben să ne imaginăm un viitor al învățământului universitar (și nu numai) proiectat în întregime pe ecrane. Pentru Agamben, „așa numita pandemie” este folosită „ca pretext pentru difuziunea tot mai pervazivă a tehnologiilor digitale”. Elementul prezenței fizice didactice odată exclus, predarea va fi un element desocializant, continuând încapsularea individului într-o lume virtuală. Este de domeniul sf-ului (încă) să ne imaginăm cum va arăta un tânăr care a parcurs toți pașii educaționali on-line (fiind constat sub supravegherea unui părinte sau al unui baby-sitter, fiind constrâns să dea mereu răspunsurile „corecte”). Este de judecat și asupra fragilei distincții dintre digitalizarea învățământului și montiorizarea lui și mai este de judecat asupra unui „trend” care deja prinde formă în învățământ: ideea că un video poate ține de educație, acompaniată de sugestia de a împovăra cât mai puțin elevii și studenții cu bibliografii stufoase. Un alt element nou care îți face intrarea în noile practici didactice este rolul crescut pe care părintele îl are în viața școlii ca și co-evaluator. Pe siteul edupedu.ro se poate citi: „Ministrul Educației, despre notele din timpul predării online obligatorii: «Cu acordul elevului sau al părintelui”, nota poate fi trecută în catalog»”. Figura profesorului va fi cu siguranță una dintre cele mai expuse transformărilor în acest secol (nu doar din rațiuni de digitalizare). Ca și în cazul omului de știință (să ne gândim la vaccinuri, produsul unei munci ultraspecializate pe termen lung), figura profesorului ca și cunoscător al unui domeniu, de autoritate este continuu chestionată sau chiar delegitimată. În fond, problema principală va rămâne educația și formarea copilului, felul în care el va percepe acest proces în măsura în care va fi în mod continuu negociat cu un nou actor, părintele fiind deocamdată imposibil de știut în funcție de ce criterii va evalua evaluatorul. Cât de obiective vor fi ele? Sau va fi neapărat nevoie să fie obiective? Probabil vor urma derapaje mai puțin isteric-comice decât cazul mamei reclamă profesoara de engleză pentru că a predat cuvântul vulgar „foot”, fără să se poată stabili cum de a devenit cuvântul vulgar (datorită educației părinților sau a școlii?).
Revenind la Agamben, cred că îngrijorarea lui este justă în măsura în care privește dispariția unei forme de viață și de socializare (a „studenției”, nu doar ca participare la cursuri, ci ca loc al întâlnirii cu alți tineri). Agamben este convins că după zece secole această formă de convivialitate va dispărea, la fel cum este convins să a ajuns la un grad de „corupție”, „ignoranță” (și în sensul de neștiință) care îi făcea sfârșitul previzibil. Partea care a suscitat cele mai aprinse reacții este compusă din două puncte pe care autorul vrea să le facă deosebit de clare: 1. profesorii care au acceptat în masă să predea cursurile doar on line „supunându-se noii dictaturi telematice” sunt „echivalentul” acelor cadre didactice care au jurat fidelitate regimului fascist în 1931. 2. studenții care „iubesc cu adevărat studiul” ar trebui să refuze înscrierea la aceste universități, să-și creeze noi universitates are s-ar menține departe de „barbaria tehnologică”, ar păstra viu cuvântul trecutului și ar contribui la nașterea unei noi culturi.
Punctul 1 a stârnit cele mai violente reacții, după cum era de așteptat, fiind considerat cel puțin o „analogie forțată”. Dar în fond, urmează direcția gândirii lui Agamben care este convins că nu vedem „dispozitivele de excepție” puse în aplicare pe timp de pandemie în afara „contextului lor imediat”. Este nejustificată aducerea unei acuze atât de grave profesorilor care s-au pliat nu doar pe starea de urgență impusă de stat, ci și pe noile contexte care s-au dovedit a fi necesare în timpul pandemiei (al apariției unui virus care nu a auzit de politică sau biopolitică). În măsura în care nu există un tratament și până acum singura soluție pare să fie încercarea de a stopa răspândirea bolii de la om la om, este greu de crezut că orele online pot fi asociate cu adeziunea la regimul fascist. Totuși, nu trebuie să uităm că fiecare stare de excepție (după analizele din Doctrina Șocului de Naomi Klein) a produs „oportunități” neoliberale sălbatice care au schimbat dramatic modul de viață al celor deja precari). Pe de altă parte este imposibil de negat fața sinistră a stării de excepție într-o țară ca România, care „a activat derogarea privind aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în urma declarării stării de urgență”, aceeași stare de excepție care consideră că lucrătorii sezonieri, în ciuda carantinei, sunt și mai „excepționali” și pot fi trimiși la o muncă sezonieră care a atras până și atenția ministrului Hubertus Heil care a vorbit deschis despre abuzurile comise pe calea „subcontractării”. În privința universitarilor care se numără cu siguranță printre privilegiații din carantină, în măsura în care pot să-și continue munca în siguranță și nu se confruntă cu pericolul șomajului, trebuie să amintim în treacăt, că cel puțin în urbea noastră, nu încetează să își arate adeziunea și să salute cât mai mieros posibil (desigur, nu regimul fascist), ci un mediu de afaceri care creează inegalități deja atât de comentate și de care orașul-comoară cu ale sale cartiere dormitoare și cu al său Pata-Rât nu duce lipsă. În același timp este la mare cinste neimplicarea universitarului în politică (cel puțin nu o implicare oficială), dar salutarea entuziastă, din nou, a sus-numitului mediu, colaborarea intensă cu el (unele specializări sunt pur și simplu spații de recrutare pentru multinaționale), pregătirea noilor generații de „materie primă mai mult sau mai puțin cenușie” pentru noile industrii (inclusiv digitale) fără o minimă chestionare a lor, și acceptând tacit orice relații ar avea ele cu politica.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg