Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolină pentru Matriarhă (II)

Draga mea Doamnă Doctor,
Te priveam și te privesc uluită, cum, fără ochelari, cu o privire de vultur, – și nu-i metaforă – extragi o sticluță de pe masa uriașă. O salți în sus dintre zeci (sute?), o armată de sticluțe una-ntr-una, numai aruncând o ocheadă pe deasupra dopurilor, cu câte un mărunt semn pe ele. Aproape nevăzut de mine și, firește, neînțeles.
Am zis la un moment dat: „Dar câtă cochetătie, ce de brățări aveți pe brațe” și m-am ales cu o săgetare a ochilor ca pentru o năroadă. Foloseau drept pavăză, drept ecranare! Mâna ce ținea pendulul de rezonanță, pentru diagnostic, prelua vibrațiile. Și, cumva, energetic, ar fi putut absorbi și… bolile pacientului. Hait! Vibrații, până la transă, percepuseși și în locul precreștin de rugă, cel cu șapte, chiar nouă mii de ani vechime, altarul de la Șinca Veche. Și, mai cu seamă, în Israel, pe malul Mării Moarte. Aici s-ar cuveni spusă o poveste despre Talita kumi și, iată, nu îndrăznesc. Rămâne-va nespusă…
Cu pendulul – ce mie-mi păruse de platină și era un biet metal banal – apăruse în ușă nimeni altul decât Valeriu Popa… Bineînțeles, demult. Venise să vă cunoască! Auzise despre… Și să vă ofere acea unealtă magistrală. Era pur și simplu un vis al lui vechi. Posibilitatea de diagnostic total, fără să umbli din specialist în specialist și nici să faci teancuri de analize, să te expui la aparatură cu pericole. Nici nu intru în amănunte. Nici nu pricep multe. Oricum, se puteau afla boli nedeclanșate încă, fie și cu doi ani înainte. Dar ceva, din nou nostim, mi s-a-ntâmplat și mie cu domnul pendul. N-ar crede mulți.
Oare ții minte, pasăre rară, doctora mea, cum mi-ai zâmbit subțire și-ai zis amuzată: „Știi, am întrebat pendulul dacă ești mincinoasă și mi-a răspuns că nu!” Nu mai știu de la ce-a apornit. Am văzut apoi că unele doamne întrebau câte ceva despre nurorile lor, haida de! Altădată, mi-a venit mie rândul la moară. Erai binedispusă și m-ai pus să deschid pachetul de cărți de joc cu Îngeri și te-ai minunat: „Dumneata ești vindecătoare?! / Nu, doamnă, dumneavoastră sunteți, precum știți.” Bine. Bine dar, am ținut mai mult cărțile în mâini, am spus și Tatăl nostru, apoi le-am redeschis. Scria acolo fain frumușel: „Soluția ta de viață este jocul. Joaca. Cu ea rezolvi orice”. La ochii plini de uimire, am răspuns cu oarece suficiență trucată: „Eu înțeleg perfect. E vorba despre spiritul ludic… Sunt tare aici.” Și am avut încântarea să văd că nu v-ați dumirit deloc. Ce și cum vra să zică… și să vă las în ceață. Ce copilărie.
Și nebunia de căsnicie ce-ai avut! Brusc, simt nevoia să trec la „Tu”. Un fel de …între noi, femeile. Așa pare astăzi asemenea cuplu. Început în anul III de studenție. Când, spre 85 de ani, soțul, profesor universitar – care semna, cu umor, A/3 – a fost lovit de alzheimer și onorata emisferă cerebrală cu care trebăluise prin matematici se subțiase îngrozitor, nu te-ai pierdut cu firea. Oare se aștepta la asta cineva? De se-ntâmpla să-l găsești internat de urgență, când veneai de la Nucșoara poate, îl scoteai imediat din spital, sub semnătură. Și: „Gata, Șelule, (de la… Păpușelu!) de acum lucrăm cu cealaltă emisferă.”
V-ați pus dară pe învățat împreună psalmii lui David, astfel că-n scurt timp ați biruit toată Psaltirea. Drept care, mult târziu, auzind povestea, ți-am adus în dar, la Nucșara, Psalmii lui Arghezi. Mamăă, ce recunoscătoare ai fost. Și eu mustăceam, fiindcă, la nivel poetic, te opriseși la Minulescu. Recitai din el des, pur și simplu cu poftă, cu încântare. Nucșoara femeilor dârze…
Ce de istorii n-am tot ascultat despre o conviețuire superbă, în care, desigur, nu mă-ndoiesc, ai fost cheia. Iar domnul profesor, căruia-i spuneau… „Finesse” studenții lui, te-a secondat, cu dragoste nesfârșită. Îți apare acum în vise într-o mașină albă, spunând c-a venit să te ia. Și-i zici pripit: „Îndată, îndată, să rezolv cu pacienții și vin”. Eu nu sunt rezolvată, așa că mai stai, nu-i așa? Alteori, am auzit că-i răspunseseși: „Uite, vezi, tocmai spăl rufe în covată. (Lucru neîntâmplat. Never). Mai am doar mâneca de la bluza asta”. Și atunci, sar, asigurându-te că eu sunt mâneca. Te aperi de mine, râzând ca de-o bleagă… Nu, desigur, bluza e ceva ce-ți aparține.
E o joacă și nu-i o joacă. Mă adresez când cu „tu”, când cu „dumneavoastră”, precum se vede. N-am ce face.
Mi s-a-ntâmplat o mare bucurie. Bucuria. Mi-ai spus într-o bună zi, chiar bună, că simți că-s trimisă de soțul domniei tale să-ți alin, prin… delicatețea mea (ca a lui?!), bătrânețea adâncă. M-am fâstâcit, plus că-i total fals și absolut pe dos. „Cineva” mi te-a trimis mie, să-mi pot tăia, pe-ncetul, multele suferințe, de pe o listă lungă. O târam după mine ca pe tinicheaua, legată de copii răi, de coada pisicii.
Abia aștept să te-ntorci, de data asta de la Alicante, acolo unde mergi iernile la fiica domniei tale, și ea medic homeopat, în Spania. Îi spui Tita. Și mie mi se spunea așa mică. Sora mea o face și azi. Călătorești singură prin avioane și toți se miră. Funcționarii din aeroport, călătorii. Când îți văd vârsta din înscrisuri. Și de acolo vii cu un alt sac de povești. Una ar fi întâlnirea cu… OZN-uri, pe un vârf de munte. Dăduseră roată „farfuriile”. Fuseseși lăsată singură într-un fel de casă de vacanță izolată, suus, sus. Au și-un nume casele astea speciale, dar l-am uitat. Văzuseși, când de pe un geam, când de pe celălalt, fantasmagorii luminiscente orbitor, staționând cercetător, apoi țâșnind în noapte. Când s-a aflat c-a fost total paralizată electric regiunea în noaptea aia, te-au crezut! Fusese și vâlvă la televiziune, din cauza inexplicabilei anomalii. Habar n-aveai de știri tv. Căscioara era dotată doar cu lumânări și lămpi cu ulei, precum candelele. Fermecător.
Nu știu de ce, dar eu bănui că vei afla când îți va veni clipa Plecării. Oameni simpli, neșcoliți, au avut parte de asta. De ce nu? Am auzit, cu uimire, că spiritul pleacă mai devreme cu 40 de zile. Și cei curați, înduhovniciți, o simt. Sper să aflu și eu, cumva, data aceea, să mi-o spui, ca să te mai văd înainte. Să te strâng în brațe, clipă în care te aperi țipând că-ți rup oasele. Auzi vorbă! Oricum, o s-o fac chiar acum, vin, vin acolo, fiindcă mi s-au terminat multe din remedii. Spuneai, zâmbind: „Luați-vă mai mult, mai multe, că nu se știe…” Aș! Lucrurile de felul acesta sunt organizate în altă parte. Peste capetele tuturor.
Măcar certitudinea asta o am, altele, foaie verde. Vin, așteaptă-mă. Și mă pun să dau telefon, să mă programez, că altfel pic peste altcineva și nu putem vorbi. În acel pe îndelete, care ne place amândurora. Phii, cu ce voce sprințară mi-ai răspuns! Și ți-o spun. „A, nu mă cunoști până acum? Fac pe nebuna totdeauna. Muc și sfârc! Mă întreabă lumea ce fac și mă laud: Excepțional, și-n gând – Doamne, iartă-mă, ce de minciuni mai spun…” Poftim, ce limbaj tineresc. De data asta, da, te-a adus fiica, nu te-a lăsat singură, că văzuse ea ce văzuse. Și a și rămas o săptămână, spre observare. Concluzia a fost: „Nu apuci Crăciunul, mamă, dacă mai stai în consultații până la 11 seara, te epuizezi și puterile-s slăbite de acum… Cum e ceva, îmi dai un bip și am venit…” Deh. Să repet ce vârstă ai? Nu, că spui singură tuturor c-ai 94… Născută-n 1926.
Știi, lumea ar putea crede că ai năvală de pacienți zilnic. Aș, doi, trei, numai după amiaza. Dar a câte două ore trei, fiștecare, fiindcă… povestești enorm despre tine și-ți place nespus cum ei, pacienții, rămân paf. Sau emiți pe bandă păreri despre lume și vremuri. Despre stările pe care ei ți le mărturisesc. Lucruri firoscoase, da. De fapt, îți spui că sunt consultații psihologice. Le dai informații și despre ce tip de radiații bântuie prin Europa momentului, aflate cu ajutorul pendulului. Și se verifică. După o vreme iese la iveală vreun accident de reactor nuclear și vuiește și presa.
Oamenii pleacă îmbogățiți, dar și năuci. Eu cel puțin, da. Câtedată cred că, de fapt, te încarci energetic prin acești vizitatori. Seara, ești mai vioaie decât toți cei care-ți calcă pragul. Pare logic, doar e vorba despre suferinzi mai mult sau mai puțin, și totuși…
Dar, poftim, uitam să spun ce fel de râs mai ai! Și nu e fleac. E unul cu complicitate. Îi iei părtași pe cei în fața cărora râzi. Că e de făcut haz despre acel anume lucru. E un râs… împreună, nu de una singură. Nu e un smile, pur și simplu, al tău cu tine, ca să-ți arăți dantura și chipul luminos, precum al oamenilor în general, e un râs cu rost. Uneori, îmi și cânți. Pricesne. Plus recitările din Minulescu…
Am avut bucuria s-o cunosc și pe fiică, medic în Spania, cum spuneam. Tot înaltă, suplă, căruntă, tunsă băiețește, dar mai gravă, deși cu momente de veselie. Am întrebat-o ce fel de copilărie a avut c-o astfel de mamă și mi-a răspuns: „Teribilă. Astăzi, caut să-mi aduc aminte deseori, dar mai ales când îmi creșteam fiul, acum medic și el, oare ce-ar fi făcut mama, în împrejurarea asta sau aia? Mama totdeauna a fost fermă, cu forță decizională, și ce bine mi-a prins.” Nostimă e și povestea despre ce zicea bona, când ea era mică și tatăl habar n-am ce nu voise să facă: „Las’ că vine doamna doctor de la spital și îndată face dumnealui ce trebuie”…
Iar pe domnia ta, singură-singurea, te-am auzit rostind o concluzie simplă, de-un bun simț elementar: „Încrederea în mine. Asta a fost totul. În copilărie, era pe la noi un turc bătrân care-mi tot repeta – Ești cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, să nu-ți iasă niciodată din minte”.
Se pare că da, nu s-a petrecut…
Ar fi fost bine să-mi vâr și eu astfel în cap, de mică. O șansă. N-am avut turc la îndemână. Nu s-a întâmplat, dar nici că-mi pare rău. E destul de bine așa cum sunt. Cum am ajuns să fiu, trecând prin atâtea încercări. Și sloganul cu pricina fusese deja rostit. De unchiul meu Didi, copil fiind, căruia nu știu cine-i zicea – urâtule…, ca să-l necăjească. El se ducea la oglindă, se privea și hotăra: „Sunt destul de bine, așa cum sunt”. Pur și simplu, tehnică de viață, fără s-o fi știut… Ieșim ce ieșim dintr-un fleac ca ăsta. Fleac?! Și, iată-mă, la final de viață cu un sfat în vârf de băț. De n-ați apucat să scăpați de complexe la vremea lor, niciodată nu-i prea târziu. De aveți grijă să fiți „frumoși” pe dinăuntru, restul nu contează și-i curată prostie să continuați să stați cu nasul în jos. Nu-n oglindă să vă uitați, ci în sus, spre cer, la nori. Fruntea sus, dară…

Pacienta (adică cea care are răbdare, mare lucru… Cea care știe să-și aștepte Doctorul. Și clipa Lui… Iată, m-am contaminat, mă laud și eu singură. Grav?)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg