Nicolae Iuga
Maramureșul – Floarea cu cinci petale
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2019

 

Avem în vedere cartea intitulată Maramureșul – Floarea cu cinci petale, de Nicolae Iuga, apărută în 2019 la Editura Limes sub egida Academiei Române, o carte fără precedent în etnografia și istoria zonei, scrisă de un profesor universitar de Istoria filosofiei, maramureșean de felul lui, autorul fiind născut și stabilit în acest ținut atât de interesant sub raportul culturii sale arhaice. Cartea este, după cum o prezintă și editorul Mircea Petean, un splendid eseu despre fețele Maramureșului, cercetate din perspectiva psihologiei inconștientului colectiv, a mitologiei, esoterismului, heraldicii, etnologiei, istoriei și lingvisticii, reușind să compună o imagine caleidoscopică de profunzime a Țării Maramureșului. Un capitol al cărții abordează arhetipul de natura inconștientului colectiv al lupului dacic, care a lăsat urma adânci în mitologia, folclorul și religia populară a zonei. La strămoșii noștri romani avem, între altele, sărbătoarea numită lupercalia, adică „sărbătoarea lupilor”. Lupercul era o divinitate lycaomorfă a turmelor și a păstorilor, un fel de conducător al lupilor cu un rol ambiguu, el putea trimite lupii asupra turmelor să le prade, după cum putea și să-i rețină să nu atace turmele. La fel și în creștinismul primitiv din Maramureș și în superstițiile în speță transmise până în secolul XX, Sf. Apostol Andrei (căruia i se atribuie creștinarea populațiilor de pe actualul teritoriu sud-estic al României) este considerat și „Andreiul lupilor”, un duh obscur care poate controla haitele de lupi să nu-i atace pe oameni și să nu atace oile și vitele țăranilor în perioada stabulației de iarnă. De aceea, în Maramureș până în urmă cu câteva decenii, în seara de Sânandrei (29 noiembrie) grajdurile vitelor și saivanele oilor erau afumate cu tămâie, se spunea un fel de rugăciune către lupi (!), care (normal) nu se găsea în repertoriul creștin curent și pe grinda de sus a ușii grajdului se făcea semnul crucii cu un cărbune. Apoi, din vechime și până azi este prezentă tema onomastică a lupului, adică obiceiul precreștin ca oamenilor să li se dea la botez în mod frecvent numele de Lupu sau Lupa. În Maramureș, până pe la mijlocul secolului trecut, copiii mici care se îmbolnăveau erau salvați de către părinți nu prin prezentare la medic, ci prin vânzare și răscumpărare rituală, apoi erau re-botezați cu numele de Lupu sau Lupa, după care (se credea) scăpau cu viață din această cauză și deveneau mai rezistenți la boli și erau feriți toată viața de primejdiile de tot felul. Un alt capitol, care dă și sintagma din titlu „floarea cu cinci petale”, ne prezintă această floare heraldică în calitate de simbol al vieții. În cultura română avem cea mai veche reprezentare a florii cu cinci petale, de altfel cu o formă foarte precisă, pe blazonul lui Bogdan Vodă, element trecut ulterior în stema Moldovei de la Ștefan cel Mare până azi, în poziție dextra în raport cu capul de zimbru. Nicolae Iuga face descoperirea uluitoare că această floare, cu exact această formă, se afla și pe trofeele romane, pe armură undeva în dreptul inimii, ultima reprezentare de acest fel existând pe Tropaeum Traiani de la Adamclissi. Autorul nostru, plecând de la sugestii preluate din René Guénon și din Mircea Eliade, explică supraviețuirea acestei imagini arhetipale prin asimilarea ei în creștinism în legătură cu simbolul Crucii, cu reprezentarea vie a Crucii, care este Crucea suprapusă peste Arborele Vieții.Avem apoi un veritabil tur de erudiție în universul abscons al Diplomelor Maramureșene din secolele al XIV-lea și al XV-lea. Elemente de civilizație românească în Maramureșul medieval, care era dreptul cutumiar al românilor (More et Lege Valachorum) și când intra acesta în conflict cu dreptul regal maghiar al dinastiei angevine, care erau conflictele între nobilii români din Maramureș cu trimișii Regelui, cum erau îmbrăcați și echipați de război strămoșii noștri și multe alte lucruri moarte demult prezentate de către Nicolae Iuga într-un stil deosebit de viu. Un loc aparte îl ocupă aici, cum era și firesc, problema începuturilor scrisului în limba română, celebrele „texte maramureșene” sau „texte rotacizante”. Pe urmele lui Nicolae Iorga și ale acad. Ioan Aurel Pop, autorul nostru pune apariția textelor maramureșene în legătură cu erezia cehului Jan Hus din primele decenii ale sec. al XV-lea și din proximitatea geografică a Maramureșului, potrivit căruia cărțile bisericești trebuie traduse pe limba poporului. În Maramureș exista și o instituție capabilă să facă acest lucru, Mănăstirea de la Peri (azi în dreapta Tisei, în Ucraina), care era stavropighie patriarhală a Constantinopolei încă de la anul 1391. Aici se puteau face inclusiv traduceri din greaca veche în latină, cum s-a făcut cu Gramata Patriarhului ecumenic Antonie al IV-lea, scrisă bineînțeles în limba greacă, dar care trebuia prezentată regelui maghiar în limba latină. Și multe alte considerații despre multe alte dimensiuni ale Maramureșului, cum ar fi reprezentarea infinitului temporal în arta plastică sau despre simbolurile funerare arhaice maramureșene prezente până și în Coloana fără Sfârșit a lui Constantin Brâncuși. Cartea se închie cu un Glosar, dar nu orice fel de Glosar, ci unul care conține numai arhaisme din Maramureș de origine latină, care sunt de fapt latinisme fosilizate în limbă și care se regăsesc ca atare în cea mai veche traducere a Bibliei în limba latină, cunoscută sub numele de Biblia Sacra Vulgata. Cartea profesorului Nicolae Iuga îmbină surpinzător de bine rigoarea științifică a omului exersat în zona gândirii critice cu intuiția hermeneutului și cu imaginația disciplinată a polihistorului, care face reconstituiri neașteptate de ordinul arheologiei spirituale.