O serie substanțială de reflecții parenetice, aparținând importantului lider al Ortodoxiei mondiale Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, a văzut recent lumina tiparului în limba română sub titlul Cugetări pentru fiecare zi din an (Ed. Proema, Baia Mare, 2019), cu o Prefață scrisă de P. F. Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la inițiativa Uniunii Rutenilor Subcarpatici din România.
Cartea chiar conține cugetări pentru fiecare zi în sensul propriu al teremenilor, întrucât se află în cuprinsul ei un număr de 365 de fragmente autonome de mici dimensiuni, între o jumătate de pagină și cel mult o pagină și jumătate, texte care pot fi citite, de către omul grăbit al lumii contemporane, preț de câteva minute, câte unul în fiecare din cele 365 de zile ale anului. Este ca o înșiruire de „mărgăritare de înțelepciune”, după cum le definește în Prefață P. F. Patriarh Daniel. Cartea a fost alcătuită din secvențe alese din predicile, cărțile și interviurile P. F. Patriarh Kirill, cele mai multe fragmente fiind selectate din predicile P. F. Patriarh Kirill publicate pe site-ul Patriarhiei. O altă sursă importantă o reprezintă articolele publicate în revista „Biserica și Timpul”. În timp, aceste texte acoperă peste 35 de ani de activitate pastorală și creație teologică. De menționat că această carte a mai fost tradusă, anterior versiunii românești, în engleză și bulgară.
În privința conținutului, avem în carte enunțate principii de călăuzire conștientă a vieții creștine Ortodoxe, a vieții clericale și monahale de o mai înaltă exigență și spiritualitate, dar și a vieții creștinului de rând, care trăiește cotidian într-o lume tot mai secularizată și nevoit fiind să facă față provocărilor acesteia. Lectura cărții ne relevă în persoana P. F. Patriarh Kirill un teolog deosebit de accesibil, cugetările sale pot avea pătrundere și ecou în inima oricărui credincios.
Cititorul de formație științifică și de o cultură laică mai cuprinzătoare, poate avea plăcuta surpriză să găsească în această carte principii etice care se corelează cu cea mai înaltă filosofie specializată. Am putea lua de exemplu principiul existenței unei conștiințe morale înnăscute. La pagina 17 a cărții Cugetări pentru fiecare zi din an, P. F. Patriarh Kirill afirmă: „Libertatea omului nu poate fi disociată de responsabilitatea omului față de Dumnezeu, față de semenii săi, dar și față de sine însuși, nu poate fi ruptă de responsabilitatea față de vocea propriei sale conștiințe”. Enunțul referitor la existența unei „voci a conștiinței” se întemeiază tacit pe solide argumente teologice, literare și filosofice. De exemplu, protopărinții noștri Adam și Eva, în condiție paradisiacă fiind, au încălcat porunca privitoare la pomul oprit, singura de altfel, după care au avut mustrări de conștiință și, atunci când „au auzit glasul Domnului Dumnezeu care se purta în răcoarea serii prin grădina raiului” (Facere, III, 8), au încercat cu naivitate să se ascundă. Conștiința lor le spunea că au făcut ceva rău. Apoi, în literatura universală, inclusiv la marii scriitori ruși, există personaje literare cu un destin tragic, de un mare zbucium sufletesc și care, mustrați de propria lor conștiință, recurg la gestul sinuciderii, fapt care denotă de asemenea existența unui simț moral înnăscut. În fine, marele filosof german Immanuel Kant pune ca o concluzie finală, la una dintre cărțile sale celebre, reflectarea ca într-o oglindă a armoniei cerului înstelat de deasupra noastră cu legea morală interioară ființei umane.
Apoi putem avea în vedere principiul enunțat de către scriitorul rus Dostoievski, potrivit căruia „frumusețea este aceea care va mântui lumea”. Un exponent al marii culturi și teologii ruse, precum P. F. Patriarh Kilrill, îl citează în această carte pe Dostoievski, cu afirmația de mai sus, care poate să pară chiar ciudată și neavenită în context religios. În carte, Patriarhul Kirill dă următoarea interpretare a afirmației: este adevărat că scriitorul Dostoievski ne încredințează că frumusețea va salva lumea, dar „Dostoievski se referă nu la frumusețea fețelor umane, ori la aceea a hainelor, ci la Legea divină a armoniei, care mântuiește lumea prin dezvăluirea unui anumit etalon vizibil al frumuseții dumnezeiești”(pag. 23).
Despre „pierderea” și „aflarea” sufletului. Versetul din Evanghelie „Cine își va pierde sufletul pentru mine, îl va afla” (Mt. XVI, 25) este unul dintre cele mai greu de înțeles, inclusiv din cauza exprimării sale paradoxale. Autorul nostru, P. F. Patriarh Kirill (la p. 24) ne învață că, pentru a evita un fiasco al vieții noastre, pentru a nu ne pierde sufletul, trebuie să nu îl păstrăm numai pentru noi înșine, ci să ne dedicăm viața semenilor noștri și lui Hristos. Scopul vieții noastre este acela de a nu trăi numai pentru noi înșine, dar Dumnezeu nu ne cere la toți să ne consacrăm Lui viața în totalitate, ceea ce este mai greu, nu ne cere la toți să devenim asceți ori călugări, dar ne cere un lucru mult mai simplu și la îndemnâna tuturor, să respectăm poruncile Lui și atunci, prin împlinirea Evangheliei Lui, noi ne păstrăm tot ce am dobândit în viață, adică ne aflăm sufletul.
Sau celebrul enunț „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” (Prov., IX, 1) este de asemenea dificil de înțeles. Interesant este că ideea apare nu numai în Biblie ci, independent de aceasta, este afirmată și în filosofia clasică grecească, sub forma: arché sophias phobos Theou. În filosofia antică, frica de Dumnezeu era concepută ca o teamă copleșitoare față de totalitatea existenței, ceva infinit, inexplicabil, absolut și de ordin abstract, lipsit de însușiri personale. Prea Fericitul Patriarh Kirill ne dă în schimb înțelesul creștin al acestui sentiment de frică față de Dumnezeu. Este vorba de frica de a nu încălca poruncile lui Dumnezeu, dar nu este vorba de o frică menită să îți paralizeze mintea, ci este una care te ajută să îți îndrepți în conformitate cu voia lui Dumnezeu (p. 40).
În fine, interogația fundamentală: Ce este Teologia? Teologia ar putea fi definită și ca o încercare de cunoaștere a lui Dumnezeu cu mijloace intelectuale. Numai că ființa lui Dumnezeu nu poate fi cucerită exclusiv printr-o ofensivă cognitivă din partea omului, ci numai dacă Dumnezeu face pogorământ (kenoza), dacă El vine în întâmpinarea eforturilor de cunoaștere ale omului și îi dezvăluie acestuia cele nearătate și cele ascunse (Deus absconditus) ale înțelepciunii Sale (Psalmul 50, versetul 7). Patriarhul Kirill ne arată că există și o altfel de Teologie, o Teologie a rugăciunii și a contemplării spirituale a lucrurilor lui Dumnezeu. „Fără o astfel de experiență spirituală reală nu poate exista nici un fel de Teologie în Biserică” (p. 43). Și apoi mai există și o știință teologică ce acumulează toată bogăția tradiției bisericești. „Fără cunoașterea și cercetarea Tradiției, Biserica nu poate avea viață deplină. Teologia este instrumentul de interpretare a Revelației divine, care ajută fiecare generație să conștientizeze relevanța Cuvântului lui Dumnezeu” (idem).
Într-un cuvânt, cartea de față a P. F. Patriarh Kirill, prin ideile profunde pe care le conține, ne poate ajuta și pe noi să aprofundăm cunoașterea valorilor Ortodoxiei, la nivel național și universal.