Cu premiera Regele, bufonul şi domnii şobolani de Matei Vişniec, în regia sever diriguită de Muriel Jakab Manea, Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani se înscrie pe linia valorizărilor dramaturgului româno-francez, nu puține în ultimii ani în spațiul cultural românesc. Spectacolul oferă şansa cunoaşterii în profunzime a problematicii universului de idei şi dezbateri pe teme ardente înfăşurate în mantia purpurie a metaforei teatrale specifice. Dialogul cvasi-eseistic din piesa menționată a fost susținut de regretatul Ion Caramitru şi Horațiu Mălăele în cadrul teatrului radiofonic de pe Radio România Cultural în 2014, piesa s-a mai jucat în 2020 la Teatrul Național „Satiricus” din Chișinău, în regia lui Daniel Ciobanu, cu mențiunea formulată clar de regizor că mesajul transmis de spectacol e cu bătaie directă spre actualitatea noastră politico-mocirloasă, adică „vrem o conducere demnă şi un popor liber”. Exact în această direcție merge şi mesajul montării de la Petroşani. Muriel Jakab Manea a contras maleabilitățile textului, poate şi lungirile lui, într-o energică şi subtilă eşalonare a replicilor cu efect sentențios, dinamizând atât cât se poate dinamiza un text mai degrabă sortit lecturii.
Vizionarismul structural al lui Vişniec vizează direct problematizarea de tip arhetipal, liberă de orice convenții sau constrângeri spațio-temporale. Deşi în spatele simbolurilor străvezii, emblematice, precum personajele-simbol Regele şi Bufonul, se întrezăresc umbrele reale inspiratoare de nevroze sociale şi politice, regia reuşeşte să mențină la înălțimea estetică dorită, cerută, ştacheta dezbaterilor angoasante pe tema puterii şi a manipulării insidioase. Eseistica inițială, întemeiată pe un discurs prolix în divagații futile, e potențată în act teatral digerabil ca atare, ba chiar incitând spectactorul şi invitându-l la reflecție. Totuşi, date fiind tarele, vulnerabilitățile textului, spectacolul nu reuşeşte să iasă dintr-o zonă a rigidității, în ciuda mişcării şi a eclerajului scenic eficient folosite, la care se adaugă scenografia riguros adecvată, ofertantă, propusă de Eliza Labancz.
Pentru actorii prezenți pe scenă o oră şi treizeci de minute este un benefic prilej de etalare a potențialului actoricesc al fiecăruia. Regele ticluit atemporal, întruchipat de Daniel Cergă, e drapat în tânguiri ionesciene, precum Bérenger din Regele moare şi susține un scurt prolog în versuri, aproape shakespearian, la care se adaugă fantomatica umbră a unui dictator autohton capturat şi ucis… deci o construcție hibrid de care Daniel Cergă nu e câtuşi de puțin vinovat. Dimpotrivă, el se achită conştiincios, onorabil de sarcina încredințată, dar, cramponat în reflecții hazardate, nu atinge empatia din Paracliserul.
Temele din istoria totalitarismului românesc animă pe mai departe imaginarul scrierilor lui Vişniec, invadat ba de rinoceri (Despre senzația de elasticitate când păşim peste cadavre), ba de şobolani deveniți „domni” (filmul lui Florin Codre Şobolanii roşii). Aşa că nu e de mirare că în teatrul său apare vitriolanta sintagmă-titlu Şobolanul rege! Motivele livreşti, teatrale, cinematografice, furnizoare de idei, modele ale decadenței universale, se împletesc obsesiv în teatrul lui Vişniec, producând/provocând alergii multiplicative. Mişcarea din tipologia şablonardă e specifică pentru Muriel Jakab Manea. Ea pune pe post de bufon pe Oana Liciu-Gogu, ceea ce pare perfect normal într-o lume întoarsă pe dos şi spectatorul acceptă convenția. Actrița pare a se desfăta jucând în lumina reflectoarelor, în timp ce comentează fără fasoane derularea evenimentelor din piața publică şi spune lucrurilor pe nume fără jenă, jignind, acuzând, satirizând. De, privilegiul bufonului regelui! După aruncarea gunoaielor pe scenă îşi fac apariția „domnii şobolani”, umbre neidentificabile, siluete acoperite cu glugi care se reped să sfâşie coroana regală. O simbolistică simplistă, dar elocventă. Şobolanii a căror față vopsită în verde închis rămâne nevăzută sub glugă sunt Dorin Ceagoreanu, Simona Codreanu, Andrada Dobre. Ei nu reuşesc decât să semnifice forțele malefice interesate să pună mâna pe putere. După orice decapitare a unui conducător condamnat e la fel şi gloata spălată pe creier e manipulată în continuare, de noi şi noi aşa-zişi şobolani. Avem, nu-i aşa, o sinteză teatrală pliată pe reflectarea metaforică a unei realități reiterate mereu în istorie: „Mâine jucăm comedia supliciului în fața poporului” se spune, după ce interogațiile retorice din prolog schițează clasicizant trama avută în vedere: „Ce-i puterea şi mărirea? Ce-s onorurile toate?/ Ce să fie dacă nu bufonerie care merge ca pe roate”. Deşi sunt invocați măscăricii, dialogul dintre rege şi bufon rămâne rece şi sobru, învelit în replici de coloratură livrescă, de tipul „Râsul doar va rămâne suveran peste prostie”. Promovarea lui în teatru are rol moralizator, se ştie de când lumea. Dar la Regele, bufonul şi domnii şobolani nu se prea râde. Dovadă că, subintitulată fabulă barocă, farsă, bufonerie şi mascaradă, piesa lui Vişniec nu reuşeşte să fie o comedie, ci mai mult o meditație despre putere. O meditație ce transcende experiența teatrului absurd.