Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

O nouă monografie Nicolae Steinhardt

O nouă monografie Nicolae Steinhardt

 

Carmen Sorina Oltean
Nicolae Steinhardt. Eseu monografic
Sibiu, Editura Crono Logia, 2016

 

Au fost publicate până acum două teze de doctorat despre Monahul de la Rohia: George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății. O perspectivă monografică, București, Editura Humanitas, 2009 (urmând unei micromonografii didactice semnată de același autor – Nicolae Steinhardt. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, 2000) și Nicolae Morar, Dimensiunea creștină a operei lui Nicolae Steinhardt, Timișoara, Editura Paideia, 2004. Așa cum se observă chiar din titlu, ambele dezvoltau aspecte esențiale, dar fragmentare, ale operei steinhardtiene – libertatea (la George Ardeleanu) și creștinismul (la Nicolae Morar). Profesoara Carmen Sorina Simu (Oltean) își propune o cercetare integrală a operei lui
N. Steinhardt, într-o viziune integratoare biografie / operă, așa cum menționează în Argumentul tezei: „eseul monografic urmărește modul în care se reflectă în operă existența unui om ieșit din tipare, care a parcurs un proces de transformare lăuntrică, vizibilă pe parcursul operei sale”; pe osatura biografiei fixând „datele operei în aspectele sale cele mai importante”. Pornind de la premisa că între biografie și operă există în cazul acestui scriitor numeroase și semnificative filiații, autoarea reconstituie în prima parte a eseului monografic, intitulată Repere biografice, momentele esențiale ale unei existențe mai puțin obișnuite, cu momente dramatice și cu impresionante manifestări de curaj civic și demnitate umană: Rădăcina străbunilor (cu surprinzătoarea înrudire cu părintele psihanalizei Sigmund Freud), Copilăria și studiile (la Școala primară Clemența), cu lecturi din cărți fundamentale ale copilăriei recomandate de învățătoarea sa, d-na Bronzsky, liceul „Spiru Haret”, unde are colegi și profesori ce vor deveni personalități ale culturii române, iar vărul său Emanuel Neuman (Manole în Jurnalul fericirii), este un fel de mentor al său în adolescență și tinerețe, îndemnându-l să urmeze facultatea de Drept și Litere. Următoarele trei capitole prezintă momente dramatice ale biografiei – Anii războiului și anii instaurării comunismului – când este înlăturat din redacția Revistei Fundațiilor Regale, împreună cu Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu – se pare – scrie candidata „în urma unei cereri ultimative a lui G. Călinescu la Națiunea”, și când are decepția să constate că prietena sa Beatrice Strelisker (Trixi Strelisker în Jurnalul fericirii) se va transforma într-o comunistă fanatică și turnătoare de profesie, trăind mai târziu, ea însăși, dezamăgirea înlăturării din rândurile partidului în care crezuse cu atâta ardoare. Arestat în 1960 pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în lotul Noica-Pillat și dovedind o impresionantă demnitate civică – la îndemnul bătrânului său tată, Oscar, pentru N. Steinhardt – urmează un moment crucial – închisoarea – convertirea la creștinism, o lungă perioadă de urmărire după ieșirea din închisoare, pe care autoarea o numește sugestiv „perioadă de mlaștină”, în care notabile sunt doar efortul de supraviețuire prin scris (colaborări la reviste, traduceri și cărți) și gândul călugăririi la sugestia prietenului său C. Noica, concretizat, în cele din urmă, prin
alegerea mănăstirii Rohia, din Țara Lăpușului „ca oază de liniște”. Oază de liniște și nu prea, pentru că așa cum menționează în concluzia acestui capitol, peste această râvnită oază de liniște a planat în permanență „umbra amenințătoare a Securității”. Capitolul acesta arată că Nicolae Steinhardt a fost monah și om de cultură; avvă și ucenic (v. relația sa cu tânărul preot și poet Ioan Pintea), a frecventat Mișcarea literară de la Beclean și Salonul literar „Liviu Rebreanu” de la Bistrița, și-a continuat colaborarea la reviste, a ținut memorabile predici, a lucrat la cărțile pe care le avea în pregătire.
Opera scriitorului este înfățișată în ipostazele ei esențiale: parodie, eseu, roman, oratorie de amvon, jurnal, interviuri și corespondență. Autoarea dovedește o bună cunoaștere a operei lui Nicolae Steinhardt și a referințelor critice asupra acestei opere. Parodia În genul…tinerilor, o scriere teribilistă, semnată Antisthius (pseudonim preluat din Caracterele lui La Bruyere), comparabilă cu Nu de Eugen Ionescu, de care mai târziu autorul se dezice, scriind despre cei ironizați, pagini de critică de înțelegere și prețuire în strălucite eseuri. Căci Nicolae Steinhardt a avut vocație de eseist și candidata îl așează în familia unor eseiști de marcă din perioada interbelică, precum E. Lovinescu, Paul Zarifopol, Emil Cioran (aș adăuga și pe Mihail Sebastian), clasificându-le tematic în eseuri politice, eseuri ce discută probleme de artă și cele mai multe care discută opere literare (ca pretext pentru sublinierea valorilor morale ale vieții). Finalul acestui capitol evidențiază trăsăturile eseului steinhardtian: varietatea, antididacticismul, digresiunea, erudiția, subliniind originalitatea, adeseori șocantă (v. Glossă – de Mihai Eminescu – o provocare). Același comentariu pertinent și în capitolul consacrat romanelor, deși în opinia noastră N. Steinhardt nu este, ca romancier, la nivelul colegilor săi de generație, Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian ș .c .l. Călătoria fiului risipitor, este văzut, după o sugestie preluată din Postmodernismul românesc de Mircea Cărtărescu ca un roman postmodern, iar legătura cu Eseu romanțat asupra neizbânzii, văzut ca o virtuală continuare a primului roman, este convingătoare.
Unul din cele mai bune capitole este consacrat Oratorului religios; după o incursiune bine informată în istoria omileticii românești, cu repere preluate din cursul de Omiletică al părintelui Vasile Gordon, se ocupă de predică în concepția lui N. Steinhardt: o predică atipică, în care oratorul religios se străduiește să aplice, după recomandările Conciliului Vatican II, conceptul de „aggiornamento”, de actualizare a predicilor. Predicile sale teologico-morale sau teologico-sociale se disting în omiletica românească prin bogate, sugestive și convingătoare referințe la literatura universală sau literatura română. Sunt analizate câteva predici (Tragedia lui Iuda, Timpul smochinului – aici face o binevenită paralelă cu frumoasa povestire a lui Vasile Voiculescu, Blestemul smochinului), Două evlavii pe care nu trebuie să le părăsim: Crucea și Maica Domnului ș.a., pagini antologice în omiletica românească.
Apariția Jurnalului fericirii în 1991 (despre care Monica Lovinescu spune că există și o a doua versiune, din care candidata a cercetat fragmente în Arhiva M-rii Rohia) a însemnat revelația lui N. Steinhardt ca scriitor. Nu romanele, ci acest Jurnal – care poate fi considerat și a fost considerat și roman, arată talentul de scriitor al lui Steinhardt. Momentul apariției sale este asemănător, prin neașteptata revelație literară, cu momentul apariției, peste numai un lustru, a Jurnalului lui Mihail Sebastian. Roman al formării, eseu filozofic, dramatică mărturisire carcerală și luminoasă confesiune creștină (postulând ca salvare din universul concentraționar soluția mistică a credinței), paginile consacrate jurnalului conturează această izbândă a literaturii române contemporane în primii ani postdecembriști.
Ultimele trei capitole constituie, în mod și mai evident, contribuția originală a autoarei, pentru că sunt consacrate unor aspecte care n-au stat în atenția cercetătorilor dinainte. Interviurile, corespondența, limba și stilul scrierilor lui Nicolae Steinhardt. Convorbirile (sau interviurile) cu Zaharia Sângeorzan, Ioan Pintea și Nicolae Băciuț reiau probleme din eseuri și din jurnal, discutând politică, sociologie, și mai ales – literatură – tema dominantă –; în convorbirile cu Zaharia Sângeorzan se schițează de fapt o istorie a literaturii române în viziune steinhardtiană, prin exprimarea unor preferințe, profund originală și profund subiectivă (v. de ex. aprecierile despre Ion Agârbiceanu sau Valeriu Anania).
Fără să fie un mare epistolier, Nicolae Steinhardt a avut voluptatea comunicării prin scrisori, – cu fragmente umoristice și epigramatice (așa cum este schimbul de epigrame cu un coreligionar al său Al. Mirodan – care-i trimisese un fragment aluziv-ironic din anecdotistul Theodor Speranția: „Un ovrei se botezase/ Și din Ițic și-a spus Stan/ Se schimbase doar pe nume…/ Dar încolo tot jidan” – la care N. Steinhardt a replicat printr-o epigramă savuroasă și cu mai directă trimitere: „N-o fi jidanul botezat/ Chiar un român adevărat,/ Dar nici transfugul comunist/ Nu-i autentic sionist”.
Considerațiile asupra limbii și stilului – făcând la început o sinteză a studiilor pe această temă consacrate lui N. Steinhardt – vorbesc despre forța persuasivă, talentul de portretist, procedeul „zenist satori” (intenția de a șoca), inserțiile interdisciplinare, stilul limpede, grija față de corectitudinea limbii și proprietatea termenilor (și cât este de actual prin aceste aspecte Nicolae Steinhardt!) – vorbind despre hiperurbanismul – „Nu servești o prăjitură?” sau despre utilizarea caragialescă greșită a verbului „a cauza” etc.
Un capitol final înmănunchează selectiv aprecierile critice semnate de critici cunoscuți care s-au pronunțat asupra operei lui Nicolae Steinhardt: Al. Paleologu, Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu, Ion Simuț, Ion Stanomir, iar concluziile fixează în câteva rânduri memorabile lecția de viață a lui Nicolae Steinhardt: „În acest secol, dar și în cele anterioare, condiția creștinului presupune o permanentă luptă cu sine însuși și cu ispitele sale, un război nevăzut în care acesta își apără cel mai prețios lucru, sufletul… Oricând realitatea crudă poate fi transfigurată printr-un act liber asumat, asemenea celui făcut de Steinhardt, biet om sub vremi, puternic și liber însă prin credință”.
Eseul monografic al profesoarei Carmen Sorina Simu (Oltean) se evidențiază prin dorința de a cuprinde într-o viziune unitară opera lui Nicolae Steinhardt; prin reliefarea interferențelor semnificative biografie-operă; a originalității eseistului și oratorului religios; prin statutul de capodoperă a Jurnalului fericirii în istoria jurnalului românesc; prin efortul de originalitate documentară (studierea arhivei Mănăstirii Rohia și a arhivelor CNSAS – din care reproduce pagini inedite) etc.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg