Apărută în limba română în chiar 2024, anul în care s-au acutizat aspectele privitoare la interferența unui actor politic statal în alegerile din România, cartea lui Jeremy Black, Strategia militară. O istorie globală1, deschide în mare măsură ochii asupra necesității de adecvare, definire și punere în aplicare a strategiei, în sine un concept destul de lax pentru a permite interpretări multiple, dar în raport cu care, amintește scriitorul și specialistul în istorie militară al universităților din Durham și Exeter, „elementul-cheie și contextul fundamental sunt lupta pentru putere, la orice nivel” (p.9). Jeremy Black trece în revistă întregul proces de clarificare a conceptului, menținerea lui o bună bucată de vreme în sfera strict militară a aplicării și deschiderea oferită în urmă cu aproape un secol prin clarificarea raporturilor dintre puterea politică și puterea militară, grație lucrărilor istoricului și gânditorului militar britanic Basil H. Liddell Hart, ceea ce, în termenii lui Thomas Kane și David Lonsdale, autorii unei cunoscute lucrări actuale, Understanding Contemporary Strategy, poate fi înțeles prin faptul că strategia reprezintă „procesul care transformă puterea militară în rezultat politic” (pp.22-23).
Conceptul de strategie a evoluat diferit – Jeremy Black propune o parcurgere a acestei problematici începând înțelesurile asociate conceptului de traducătorul în franceză al lucrării Tactica a împăratului bizantin Leon al VI-lea, locotenent-colonelul Paul-Gédéon Joly de Maïzeroy, care în 1771 îl înțelegea ca „artă a conducerii” –, fiind unul relativ nou (chiar dacă, în accepțiunea inițială, a existat încă din Atena lui Pericle), utilizat în Prusia începând cu 1804, în Marea Britanie din 1810, în statele italiene din 1817, în Spania din 1822. Parcursul propus de Jeremy Black nu se axează pe mutațiile conceptuale, ci pe luarea în considerare a strategiilor aplicate, a contextelor strategice din secolul al XVIII-lea, continuând cu analiza strategiilor imperiale, a strategiilor republicane, a climatului de efervescență teoretică în domeniul științelor militare din perioada napoleoniană, parcurgând ulterior deschiderile strategice din Statele Unite și Europa, respectiv, strategiile care au dus la Primul Război Mondial, la Al Doilea, la Războiul Rece și la derulările actuale. Analizele sale pertinente evidențiază, cronologic și geografic, anumite tipare proiective, capabile să explice orientări ulterioare, schimbările de perspectivă în același cadru cultural (de exemplu cea dintre gândirea strategică specifică dinastiilor chineze Ming și Qing) ori tiparele rigide ale altor perspective (de exemplu „aplicarea unei forțe copleșitoare în scopuri specifice”, în cazul imperiului țarist, fără variații fundamentale în perioada sovietică, dar nici în anii în care Federația Rusă urmărește „punerea lor în practică într-o nouă ordine politică”, p.80), mutarea accentului de pe strategiile de acțiune pe cele de cooperare (de exemplu Austria, ulterior Franța), ori pe înțelegerea climatului politic și cultural (Marea Britanie), pe luarea în considerare și aplicarea culturii strategice, ceea ce presupune explicarea strategiei, analiza ei în presă, dezvoltarea și întreținerea sferei publice și o dezbatere strategică deschisă (Marea Britanie, ulterior Statele Unite). Alte tipare pot fi observate în urma lecturii cărții prin raportarea, de pildă, la tipul de acțiuni militare proiectate și la durata acestora, cum ar fi cazul Marii Britanii, pentru care „a nu pierde și a rămâne în război reprezenta în sine un succes strategic, întrucât Marea Britanie putea astfel să beneficieze de epuizarea financiară pe termen lung a inamicului și să-și asigure un cuvânt important de spus în negocierile de pace” (p.124), în raport cu strategia Germaniei privitoare la obținerea de efecte imediate prin acțiunile combinate, de tipul Blitzkrieg. Evident, aceste lucruri reies în urma identificării unor pattern-uri strategice prin lectura cărții lui Jeremy Black – universitarul britanic preferă să păstreze distanța unei analize de context temporal și cultural specific –, dar aceste modele acționale sunt evidente. Pattern-ul strategic britanic bazat pe menținerea mocnită a războiului sub semnul unei pacificări aparente nu a avut succes în cazul aplicării de către adversari a propriului model, în cazul Războiului American de Independență, dar și datorită apariției unor discontinuități în punerea în aplicare. Prin transformarea strategiei dintr-o proiecție a unei elite (politice și) militare într-un bun public, americanii au reușit să dejoace o strategie pe care o construiseră având ca model tocmai strategia căreia i se opunea: „[…] rolul opiniei publice le-a oferit patrioților un avantaj-cheie. Marea Britanie avea nevoie de o victorie decisivă pentru a convinge opinia publică de acasă, din America și de pe continent că își câștigă bătăliile și că va fi triumfătoare” (p.132).
O similară analiză este proiectată și dusă până la un punct în ceea ce privește punerea în oglindă a celor mai importante personalități ale gândirii militare de la începutul secolului al XIX-lea, totodată rivali, Antoine-Henri de Jomini și Carl Maria von Clausewitz, primul axat pe rolul decisiv pe care îl are la nivel strategic câștigarea bătăliei, cu un anumit interes pentru lecțiile practice și pentru mutarea problematicii strategice în câmp operațional, cel de-al doilea pe antrenarea minții comandanților și a oamenilor de stat, producând efecte până târziu, în a doua jumătate a secolului XX. Reținem prevalența strategiilor clausewitziene, adică o dominare a gândiri strategice germane în a doua jumătate a secolului al XIX-le și începutul secolului XX, care presupunea o anumită specializare militară ași antrenare (instruirea) în condițiile războiului absolut (în termenii nedecriptați corespunzători din lucrarea lui Clausewitz, un gânditor militar influențat de gândirea filosofică, dar nesistematic și confuz ca urmare a tensiunii dintre proiecțiile romantică și iluministă care avuseseră efect asupra gândiri sale), dar și accentul pus pe politica publică în cazul Statelor Unite și al Marii Britanii, pe explicarea strategiei și prin transformarea ei într-un bun comun.
Începutul secolului XX va însemna, din perspectiva lui Jeremy Black, o lecție de viabilitate a principiilor strategice: „[…] prăbușirea mai multor state în anii 1910, de la China la Rusia și Germania, a reflectat eșecul de a menține obligațiile interne și angajamentele internaționale într-o tensiune creativă și de a conștientiza faptul că o stabilire adecvată a priorităților era esențială pentru o strategie de succes, atât în aspectele sale interne, cât și în cele militare” (p.214). Evident, lecțiile Primului Război Mondial, cum ar fi rolul strategic al alianțelor, înțelegerea strategiei nu numai în termeni militari, ci și diplomatici și economici, faptul că migrarea strategiilor militare spre învățăminte operaționale (lecții învățate, în limbajul actual) a fost falimentar, au continuat cu cele ale interbelicului, cel mai adesea contrare, unele dintre ele având la bază direcții care se vor solidifica, printre care convingere în rolul puterii aeriene și a bombardamentelor strategice, plecând de la scrierile lui Giulio Douhet, ori terorizarea populației și introducerea proiecției ideologice: „Dimensiunea ideologică a fost promovată ca rezultat al revoluțiilor comuniste” (p.238), conducând la ștergerea graniței dintre pace și război (care se va menține prin realismul politic care încă produce efecte în Federația Rusă actuală), precum cea gândită și expusă de Leon Troțki: crearea unei situații amenințătoare „nici de pace, nici de război”, pentru a destabiliza adversarii. Această mutație interbelică, arătând practic faptul că lecțiile Primului Război Mondial nu au fost învățate: „[…] definițiile strategiei propuse în perioada interbelică 1920-1930 nu prea încurajau o reflecție îndelungată asupra dimensiunii politice” (p.241), au permis alunecarea spre cel de-Al Doilea, iar ulterior spre ceea ce a purtat numele de Război Rece.
În Războiul Rece care gândirea clausewitziană reinterpretată de Lenin a produs efecte asupra unui fel de a construi strategia sovietică, axată pe trei sfere: 1) viziunea ideologică asupra lumii (ideologhiceskoe mirovozzrenie), presupunând confruntarea dintre capitalism și comunism, iminentă în gândirea lui Stalin, îmbrăcând haina de factură leninistă a „coexistenței pașnice” la Hrușciov; 2) strategia diplomatică a mirovozzrenie și 3) strategia militară bazată pe atacuri surpriză. Supraideologizarea gândirii clausewitziene și aplicarea ei a constituit, de fapt, un fel de angajare sovietică nicidecum îndepărtată de ceea ce se întâmplă astăzi, prin aplicarea războiului hibrid rus (ghibridnaia voina) – Jeremy Black va nota, surprinzător, în concluziile cărții sale, că „Războiul hibrid pur și simplu nu se întâmplă în alte țări” (p.333) – în spatele frontului, la o considerabilă adâncime în care să fie afectată ideologic încrederea: „Strategia militară sovietică punea un puternic accent pe operațiunile militare neașteptate, ofensive cu o forță copleșitoare și nu excludeau atacurile surpriză. […] Strategia sovietică presupunea că orice conflict în afara teatrului de război urma să fie lung. Această presupunere rezuma modul în care poporul și economia sovietică trebuiau să fie mobilizate pe timp de pace pentru această eventualitate. Conceptul de spatele frontului (tîl) a fost o altă componentă importantă a strategiei militare sovietice. Distrugerea spatelui frontului dușman, cu alte cuvinte grosul populației și capacitățile sale industriale și de transport, era sinonimă cu distrugerea forțelor de pe linia frontului. Sovieticii au făcut mai puțină distincție între cele două decât a făcut teoria militară occidentală, un aspect care este, sau mai degrabă ar trebui să fie, relevant pentru înțelegerea modernă a strategiei” (p.282).
Analiza etapelor strategiei nucleare, a strategiilor de acțiune și de intimidare, a modului în care președintele Eisenhower, prin strategia sa bazată pe represaliile nucleare masive, a fost criticat că nu a ținut pasul cu sovieticii, a abandonului gândirii clausewitziene prin strategia rispostei flexibile a lui Kennedy, a crizelor de la Berlin din 196 și din Cuba din 1962, a competiției dintre SUA și URSS în multiple planuri, inclusiv în plan nuclear, a încurajării lui Henry Kissinger – un produs al realismului politic – privitoare la politica de rapprochement al Statelor Unite față de China, în condițiile în care Mao, prin strategia lui din 1967, proiecta tot o idea clausewitziană, îmbrăcată în hainele noi, ale războiului de gherilă – „Războiul de gherilă a fost prezentat ca bazându-se pe întreaga populație și ca precursor al unei mișcări spre războiul local, iar ulterior către războiul general convențional” (p.239) – este realizată în ultimele două capitole ale cărții, evidențiind un anumit pattern acțional mai degrabă la nivelul relațiilor internaționale decât la nivelul punerii în aplicare a puterii coercitive, anumite tipare ale acțiunii strategice și existența a două sisteme de gândire care alimentează pe de o parte menținerea unui status quo internațional, pe de alta revizionismul.
Schimbătoare, dar angajată în anumite tipare ale curgerii, problematica strategiei este o condiție obligatorie a înțelegerii lumii. „Probabil concluzia potrivită este aceea că strategiile se schimbă, în timp ce strategia ca activitate nu se schimbă, sau cu siguranță cu în aceeași măsură. În schimb, gândirea strategică, ca proces de definire și de atingere a scopurilor, este un adevăr universal, care unește toate societățile, epocile și culturile” (p.329), subliniază Jeremy Black. În această lume care nu poate face abstracție de gândirea strategică, readucerea ei în dezbatere într-o analiză diacronică, elegantă și neutră, face din lucrarea Strategia militară o lucrare fundamentală.

 

 

Note
1 Jeremy Black. [2020] (2024). Strategia militară. O istorie globală. Traducere din limba engleză de Delia Anghelescu. București: Litera. 397p.