Supraviețuitorul Aleksei Navalnîi își deschide lucrarea de memorii intitulată Patriot1 cu o constatare stranie: „Chiar nu este dureros să mori” (p.9). Îl regăsim în această ipostază, de persoană confruntată cu moartea prin otrăvirea cu Noviciok, într-un prim episod care răstoarnă firescul cronologiei în lucrare. Acest episod, inclus într-o parte distinctă a cărții, „La un pas de moarte” (alcătuită din două capitole) e povestea supraviețuirii care include ca rememorare povestea întregii vieți, derulate în alte trei părți: „Formarea” (șapte capitole) și „Munca” (nouă capitole), încheiate prin „Închisoarea”, un jurnal-addendă, o stranie expunere a încercării de supraviețuire, tot mai gâtuită, mai restrânsă, mai subțire, totodată tot mai limpede, mai concretă. În cei trei ani și o lună de închisoare, de la arestarea sa din 17 ianuarie 2021 până la moartea survenită la 16 februarie 2024, chiar dacă în derulare jurnalul său deschis în 21 ianuarie 2021 conține și două scurte note din 2024, ultima la chiar trei ani de la închidere, jurnalul devine un text sublimat, ca schimbare de stare de agregare și ca transpunere într-un plan superior, ca renunțare la orice impulsuri egoiste, ca renunțare asumată la sine. De altfel, aceasta este și notația finală în jurnalul închisorii, izvorâtă din nevoia de a răspunde la frecventa întrebare despre întoarcerea în Rusia: „Am țara mea și convingerile mele. Nu vreau să renunț la țara mea sau să o trădez. Dacă pentru tine propriile convingeri înseamnă ceva, trebuie să fii pregătit să le susții și să faci sacrificii pentru asta, dacă este necesar. Iar dacă nu ești pregătit să faci asta înseamnă că nu ai convingeri, ci doar crezi că ai. Dar ele nu sunt convingeri și principii, sunt doar gânduri în capul tău. Desigur, acest lucru nu înseamnă că toți cei care nu se află în prezent în închisoare nu au convingeri. Fiecare își plătește prețul. Pentru mulți oameni, prețul este mare chiar și fără să fie închiși” (p. 471).
Se pot observa din aceste ultime idei notate de Navalnîi cel puțin două aspecte. Pe de o parte, se evidențiază sublimarea ca expunere curățată de orice amestec egoist a unor convingeri care „nu sunt exotice, sectare sau radicale”, ci bazate pe adevăr, știință și experiență istorică, într-o țară în care au fost implantate „cinismul și teoriile conspirației atât de adânc în societate încât oamenii au o neîncredere intrinsecă în motivele directe” (p.470). Pe de alta, scriitură este mai directă, mai încărcată de oralitate, mai simplificată, sublimată prin curățarea de orice artificii jurnalistice.
Există în atitudinea lui Aleksei Navalnîi o notă de quijotism care îi întărește convingerile și principiile, care expune, în imaginea limpede a unei lumi degradate moral, construite pe corupție și pe un sistem administrativ care dă puteri (aproape nelimitate) președintelui, care presupune un soi de autoritarism sine qua non – o afirmă limpede în primele pagini ale cărții: „Rusia e construită pe corupție” (p.15) –, dar nu quijotismul personajului Navalnîi este important din această perspectivă, nici asumarea până la propriul sfârșit în Siberia cea mai îndepărtată și rece, cea de dincolo de Cercul Polar, ci însăși societatea incapabilă să se vindece odată ce populația este alimentată cu teoriile conspirației care îi ating inclusiv pe cei aflați la putere. Îl vom găsi în această ipostază inclusiv pe Putin, cel care, generând teorii ale conspirației împotriva statului rus, printre care cea privitoare la amenințarea existenței sale ca stat, folosită pentru a motiva invazia din Ucraina, va ajunge să fie convins de propriile intoxicări și va trăi în acest mediu conspirativ, în propriul venin: „Putin nu utilizează deloc rețelele de socializare și nu știe să folosească un computer. El descrie internetul ca fiind un complot al CIA” (p.260). Și, pentru că a fost pronunțat numele liderului rus care a adus țara la izolare și la menținerea în argumente și mijloace adecvate altor vremuri, demult apuse, Aleksei Navalnîi se poziționează ferm (și utopic totodată), motivând prin această atitudine asumata sa poziție intransigentă, progresistă, patriotică, eliberată de orice formă de naționalism ideologiza(n)t: „Dacă m-ai întreba dacă îl urăsc pe Vladimir Putin, răspunsul meu ar fi: da, îl urăsc, dar nu pentru cp a încercat să mă omoare sau să îl bage pe fratele meu la închisoare. Îl urăsc pe Putin pentru că a furat Rusiei ultimii douăzeci de ani. Aceștia ar fi putut fi incredibili, genul de perioadă pe care nu am avut-o niciodată în istoria noastră. Nu mai aveam dușmani. Aveam pace la toate granițele noastre. Prețul petrolului, al gazului și al celorlalte resurse naturale ale noastre era incredibil de ridicat. Câștigam sume uriașe din exporturi. Putin ar fi putut folosi acești ani pentru a transforma Rusia într-o țară prosperă. Cu toții am fi putut trăi mai bine. În schimb, douăzeci de milioane de ruși trăiesc sub pragul sărăciei. O parte din bani au fost furați, pur și simplu, de Putin și de acoliții săi; o altă parte au fost risipiți. Cei de la putere nu au făcut nimic bun pentru țara noastră, iar aceasta este cea mai gravă crimă a lor împotriva copiilor noștri și a viitorului țării. Mi-e teamă că nu vom mai putea avea niciodată o perioadă atât de prosperă, pașnică și fericită, și nu pot decât să regret acest lucru și să-i urăsc pe cei care ne-au furat posibilitatea de a ne bucura de ea” (p. 273).
Luciditatea raportării lui Aleksei Navalnîi față de puterea din Federația Rusă a acestor ani, în expresia celui mai pur autoritarism: „Politica unui regim autoritarist este structurată într-un mod foarte primitiv: ori ești pentru regim, ori ești împotriva lui. Toate celelalte opțiuni politice au fost complet înlăturate” (p.188), dublată de puterea sa de sacrificiu, face din aceste memorii o lucrare în măsură să explice, pentru lectorii din afara propriei țări, modul în care este organizată societatea rusă în acord cu o serie de canale predefinite în ceea ce privește expresia puterii și controlul de tip orwellian. Navalnîi arată aceste excese care au transformat societatea rusă într-una foarte puțin diferită de cele din distopiile clasice – trimiterile la Orwell sunt, de altfel, explicite –, ajungând în ipostaza actuală, a expresiei controlului complet prin intermediul liderului statului și al FSB, în urma unor greșeli în lanț derulate pe parcursul propriei vieți și în oarecare măsură înțelese la vremea potrivită. El trece în revistă această alunecare începând de la declinul economic în anii Uniunii Sovietice a lui Brejnev, trecând prin interimatele Andropov și Cernenko, apoi prin perioada ezitantului Gorbaciov, care s-a confruntat încă de la începutul mandatului cu probleme grave, precum cea extrem de prost gestionată de la Cernobîl (producând efecte directe asupra familiei tatălui său, născut la Zalissia, nu departe de centrala nucleară), dar care, cunoscut pentru soluțiile sale novatoare, le-a impus fără să aibă încredere în ele, le-a aplicat cu ezitare – „El își dorea sincer să fie reformator, dar era profund îngrijorat de consecințele unei reforme reale” (p.58) –, ajungând, după căderea și dizolvarea URSS, pe mâinile unui produs pur sovietic, Elțîn, în urma unui exercițiu fals democratic: „A existat un proces istoric obiectiv. A existat URSS, un stat falimentar din punct de vedere ideologic, economic și moral. A existat un conflict între elite, în care, pentru a-i mătura pe bătrânii senili, o facțiune s-a deghizat în culori mai populare, membrii săi pozând în «democrați susținători ai economiei de piață»” (p.117).
Pe acest tobogan al eșecului politic, Putin se înscrie, în ciuda tinereții sale și a încrederii de care s-ar fi putut bucura prin tocmai această calitate, ca produs al KGB-ului și ca „succesor” impus „pentru loialitatea și disponibilitatea lui de a oferi imunitate juridică fostului președinte și familiei sale” (p.179), întărindu-și constant puterea și proiectând cel mai autoritar control de la Stalin încoace. Până și singura reformă a lui Gorbaciov care a reușit, glasnost, a fost suprimată de impunerea putinistă, în raport cu care s-a definit Aleksei Navalnîi mai întâi politic, prin adeziunea la partidul liberal Iabloko, apoi ca activist civic și jurnalist. Ceea ce rezumă atitudinea sa, exprimată în episodul care rivalizează ca derulare cu filmele clasice cu spioni, cel privitor la supraviețuirea în urma încercării de otrăvire, este poziția intransigentă în raport cu toate derapajele, dar mai ales cu fenomenul care s-a răspândit ca un cancer în Rusia lui Putin, corupția generalizată: „În ultimii câțiva ani, eu și colegii mei am filmat o telenovelă fără sfârșit despre corupția din Rusia. În ultima vreme, aproape fiecare episod adunase între trei și cinci milioane de vizualizări pe YouTube. Având în vedere realitățile din Rusia, am renunțat de la bun început la abordarea jurnalistică timidă a calificativelor nesfârșite – «presupus», «posibil», «aparent» –, atât de îndrăgite de consilieri juridici. Am numit hoțul – hoț, iar corupția – corupție. Dacă cineva avea o proprietate imensă, nu ne limitam la a-i semnala existența, ci o filmam cu drone și arătam proprietatea respectivă în toată splendoarea ei, Apoi aflam valoarea acesteia și o comparam cu venitul modest pe care birocratul care o deține îl declara oficial” (p.10).
Această arătare a adevărului l-a costat pe Aleksei Navalnîi, carismaticul lider al opoziției față de Putin, propria viață. Totuși, ceea ce predă Navalnîi în memoriile sale intitulate Patriot nu e lecția bravurii, ci a încrederii (utopice?) într-o Rusie democrată, salvată de un Putin care a declanșat războiul doar pentru a distrage „atenția poporului rus de la problemele reale ale țării” (p.425), redirecționând-o prin propagandă „către isteria imperială”. Cu atât mai puternică este această lecție cu cât el însuși se oferă ca model al transformării: creștinismul bunicii sale ucrainene care l-a botezat pe ascuns a învins ateismul sovietic, așa cum remarcă și Carole Cadwalladr în recenzia din The Guardian2. Într-o lume în care „Fericiți sunt cei flămânzi și însetați pentru dreptate” nu sunt expresia unei utopii ci, ne asigură Navalnîi, „cea mai importantă idee politică din Rusia în acest moment” (p.327), convingerea sa e condiționată de ruperea cercului vicios al puterii în statul falimentar actual: „Sarcina noastră este să întrerupem acest cerc vicios în urma căruia, de fiecare dată, indiferent cine este la putere, se transformă într-un lider autoritar. Puterile președintelui trebuie limitate. Prea multe pârghii ale puterii se află în mâinile sale” (p.274). Condiția ca această Rusie democratică să existe e, totuși, greu de îndeplinit. Navalnîi rămâne cel sacrificat pentru convingerea într-o țară prosperă și democratică, totodată pentru convingerea în pace – notația sa aspră din 22 februarie 2022, după întrunirea Consiliului de Securitate al Rusiei care a oferit lui Putin prilejul să anunțe invadarea Ucrainei, este explicită în acest sens –, dar rămâne să vedem dacă Rusia lui Navalnîi poate avea șanse reale să existe. Fără Navalnîi.

 

 

Note
1 Aleksei Navalnîi. (2024). Patriot. Memorii. Traducere din limba engleză de Gabriel Tudor. București: Litera. 480p.
2 Carole Cadwalladr. (2024, 27 oct.). Patriot by Alexei Navalny review – the man who dared to defy Putin. The Guardian [online]. URL: https://www.theguardian.com/books/2024/oct/27/patriot-by-alexei-navalny-review-the-man-who-dared-to-defy-putin [Consultat în 2 ianuarie 2025].