De 30 de ani, în fiecare vară, centrul suprapopulat de turiști al orașului polonez Cracovia devine o uriașă scenă de teatru, pe care se perindă sute de artiști. E Festivalul „Ulica”, festivalul teatrului de stradă – pentru că ulica înseamnă stradă, uliță, dacă vreți (așa se și citește) – organizat de Teatrul KTO, care și-a aniversat și el, în 2017, un jubileu semnificativ: 40 de ani de la înființare.
De 40 de ani, Teatrul KTO și de 30 de ani Festivalul „Ulica” sunt animate de formidabila energie a regizorului Jerzy Zoń, fondatorul și coordonatorul lor. Un pic de istorie: KTO a apărut în 1977, ca un teatru underground, cu reprezentații confidențiale, la care luau parte doar câțiva spectatori – un lucru remarcabil într-o țară comunistă, cum era pe atunci Polonia. Faima teatrului a izbucnit un an mai târziu, după ce a fost cenzurat, iar de atunci la KTO s-au realizat cam 50 de producții, teatrul a participat la festivaluri în toate colțurile lumii și, din 2005, a dobândit statutul de teatru municipal al Cracoviei.
Anul acesta, Festivalul „Ulica” s-a derulat între 5-9 iulie, reunind 33 de spectacole din 10 țări, de la Spania la Chile sau de la România (Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște) la Marea Britanie. Spectacole de anverguri diverse și pentru audiențe variate: producții ample, cu mașinării și efecte pirotehnice, cu mesaj profund și trimiteri mitologice, one person show-uri deșucheate, povești poznașe și fermecătoare pentru copii, cu altfel de mașinării-jucării, reprezentații itinerante cu păpuși bizare sau altele cu structuri monumentale.
Spectacolele s-au succedat alert în fiecare după-amiază – în ciuda întârzierilor sau suspendărilor ocazionale, pentru că vremea de iulie a fost ploioasă la Cracovia – cu participarea unui public uluitor de numeros și de „pofticios”, aș spune. Dacă, de pildă, într-un colț niște artiști se pregăteau de spectacol, iar în jurul lor era pustiu, în 10 minute spațiul se popula cu câteva zeci de curioși, cărora li se adăugau urgent alte zeci sau sute venite dinspre spectacolul tocmai încheiat în altă parte a pieței. E-adevărat că majoritatea reprezentațiilor – în special cele nocturne – aveau o opulență audio-vizuală impresionantă, stârnind curiozitatea oricui.
Festivalul „Ulica” din acest an a avut un tâlc simbolic tulburător: Fahrenheit 451 – aici cu semnificația extrapolată a artei în pericol, sufocată de „civilizația pictorială” a realității virtuale, televizuale, superficiale, care anihilează conștiința și spiritul. (Poate, aș spune eu, și o luare de poziție critică față de realitățile politice ale Poloniei contemporane, precum în perioada underground a KTO…) În orice caz, un statement simbolic concretizat în câteva producții spectaculoase, de la parada de deschidere, un fel de Odisee onirică și transistorică, poetică și pregnantă, întorcându-ne spre magia istorisirii și până la marele spectacol final – de 24 de ore – imaginat de Jerzy Zoń, F451 – Cracovia, care a combinat momente de actorie, o amplă desfășurare de forțe (cu participarea efectivă a detașamentului de pompieri al orașului, manevrând autovehicule și furtunuri), efecte pirotehnice, un decor sugestiv, cu stive de cărți devenite combustibil, ca și proiecții video cu filme după cartea lui Bradbury sau alte diverse secvențe semnificative pentru teza – deloc ostentativ statuată – a ștergerii, anulării personalității umane. Două avertismente, două impresionante pledoarii pentru cunoaștere, spirit liber și înțelepciune…
De altfel, mai multe spectacole s-au plasat – manifest ori subsecvent – în tema festivalului, alcătuind un nucleu dur din perspectivă estetică, artistică și, de ce nu?, ideologică. Majoritatea au pus în discuție condiția umană vs. istorie, politică, conflict, ca într-o pledoarie implicită pentru reflecție/reflexie interioară.
Monumental, opulent prin scenotehnică a fost Fahrenheit – Ara Pacis (Teatrul Xarxa, Spania, r. Leandre Escamilla), care și-a avut premiera chiar în Festivalul „Ulica”. Plecând de la simbolul vechilor temple romane dedicate păcii, distruse în vreme de războaie și intoleranță, artiștii spanioli au construit un spectacol amplu, cu structuri metalice și efecte pirotehnice spectaculoase, extrem de sonor, ca un fel de simfonie a civilizațiilor.
Edificat ceva mai ermetic, ca o parabolă a abstracțiunii politice în raport cu viața reală a individului, a fost Summit_2.0 de la faimosul Teatr Osmego Dnia (Polonia). Utilizând mașinării mecanice care itinerau în spațiul de joc, cu personaje ce poartă costume fanteziste, feeric-regale, polonezii au mizat pe etajarea narațiunii: întotdeauna interacțiunile personajelor – ceremonioase – se derulau deasupra spectatorilor, exact după modelul summiturilor misterioase ale potentaților lumii.
La granița artistică dintre teatru și acrobație a fost 451 (Periplum & Corn Exchange Newbury, Marea Britanie, r. Claire Raftery & Damian Wright). O reprezentație foarte vizuală, ce a concentrat în torțele purtate de protagoniști tocmai acea căutare a cunoașterii pierdute dintr-o societate a post-adevărului, precum în cartea lui Bradbury.
Tulburător prin atmosfera crepusculară degajată și prin sugestiile la situații extrem-contemporane s-a dovedit Silence în Troy (Teatr Biuro Podrozy, Polonia, r. Paweł Szkotak). Spectacolul este o frescă frustă și emoționantă a victimelor războaielor de azi: refugiați, orfani, nomazi prinși sub tăvălugul unor conflicte fără noimă. Cu o bine condusă și coerentă tramă teatrală, dar și cu o scenotehnică ingenioasă de exterior (motociclete, efecte sonore și pirotehnice), cu o distribuție numeroasă – inclusiv cu protagoniști copii – Silence în Troy a fost după părerea mea cel mai impresionant spectacol al festivalului.
Tot la refugiați, dar niște refugiați anistorici, atemporali, niște rătăcitori prin istorie, de-a dreptul, m-a dus cu gândul și Kamchatka (Compania Kamchatka, Spania, r. Adrian Schvarzstein). Gândit extrem de simplu, cu un grup de oameni speriați, venind parcă din alte vremuri, ce deambulează precaut prin lume, descoperind realitatea și lucrurile, temându-se și bucurându-se, ca niște strămoși ai pătimirii și viețuirii, spectacolul spaniol a avut o onestitate artistică fermecătoare.
Într-o zonă mai ofensivă, mai dinamic-sacadată, s-a situat Peregrinus, producție a Teatrului KTO, în regia lui Jerzy Zoń. Din nou o sondare a omenescului, dar de data asta în cheie grotescă. Un spectacol itinerant – cum îi arată și titlul în răspăr – ce reface traseul unei zile a omului extrem-contemporan, cu toată sterila sa agitație belicoasă, cu fărâmele pe care încearcă să le lipească laolaltă pentru a-și obține viața. Interpreții poartă niște măști – capete hipertrofiate – ce le dau exact aparența unor mutanți excesivi, accentuând nota satirică și arahnidică (pentru că personajele au alura unor păianjeni cotropitori, ce ocupă spasmodic clipe și spații) în care este conceput spectacolul.
Schimbând registrul de semnificații, Festivalul „Ulica” a și spectacole de altă factură, de la povești pentru copii la gaguri colorate ori de la one person show-uri năucitor-vitale la spectacole de dans. Reprezentațiile de stradă, mai puțin (spre deloc) întâlnite în România, presupun și o gamă foarte diversă de concepte spectacologice – unele sunt ca niște bancuri englezești, altele ca niște hieratice procesiuni religioase.
Din prima categorie ar face parte Tony & Tony (Compagnie Albedo, Franța, r. Stephane Clement), în care doi cetățeni masivi, cu capete rase din mucava, cu cefe groase, se plimbă printre trecători veghind la securitatea unui nevăzut VIP. Niște bodyguarzi amuzanți, care efectuează un gag în mers. O formă de spectacol agreabil, care își caută auditoriul, prin care se poate face și teasing pentru un festival, de pildă.
Tot interactiv – în alt fel, evident – a fost și Fané Solamente (Contaminando Sonrisas, Spania, r. Pau Palaus Durbau, Marta Rotllan), care combină elemente de clovnerie modernă, acrobație și pantomimă, cu momente amuzante sau triste, dar care implică direct spectatorii. Un spectacol într-o valiză, s-ar putea spune, dar cu o marjă de expresivitate cuceritoare.
Nu într-o valiză, ci într-un… dulap de bucătărie încape The Yelling Kitchen Prince al olandezului Bram Graafland, o reprezentație năucitoare, la frontiera teatrului cu circul și concertul muzical. Pentru a prepara o clătită – pe care o și servește publicului – Bram face un adevărat tur de forță fizic, vocal și tehnologic, folosind diverse ustensile de bucătărie: un aragaz, tacâmuri și veselă, mixere și tigăi, într-un talmeș-balmeș savuros. Un spectacol la care se vine ca la plăcinte, înainte!
Din seria spectacolelor dedicate predilect copiilor – dar nu numai – mi-au atras atenția, prin prospețimea și ingeniozitatea lor, două.
Carillo (Compania La Tal, Spania) este un spectacol non-verbal, construit pe canavaua gagului mut și pe structura scenografică a orologeriei. Curgerea timpului ne aduce în față figurinele dintr-un ceas, niște figurine care prind viață și, în loc să facă mișcările lor fixe, o iau razna și încep să se bată unele cu altele. Un spectacol plin de culoare și haz, simplu și plăcut de văzut oricând.
Venind parcă dintr-un pod cu minunății al casei bunicilor, Old Homestead (Teatr Wagabunda, Polonia, r. Bogusław Pobiedziński) a readus la viață toate uneltele și jucăriile imaginabile din vechile gospodării țărănești. De la roabe și pive la cuiul pe care se aruncau potcoave ori bicicleta de lemn, un întreg univers rural, cu toată istoria sa de amintiri subiective, a fost adus în piețele Cracoviei, într-o instalație inedită pe care copiii nu se săturau s-o exploreze…
Între avertismentul acut despre deriva civilizației, despre abandonul conștiinței și destructurarea socială și farmecul odihnitor, echilibrat, al țărăniei de odinioară, cu tihna sa de valori stabile și limpezi, Festivalul „Ulica” a integrat o sumedenie de mesaje și moduri de expresie artistică. Jubileul său este unul al implicării ideologice și al libertății artistice și umane. Mă bucur că am fost unul dintre participanții la această a 30-a ediție a unui eveniment exemplar prin manifestul său estetic.
Bardzo dziękuję i długie życie Teatra KTO, pan Jerzy Zoń!