O lectură fragmentară, realizată din unghiul relației dintre ochi și realitate, oferă o perspectivă deosebit de generoasă asupra poeziei lui Gheorghe Grigurcu.
În volumul de debut, Un trandafir învață matematica, poezia ce împrumută titlul cărții rămâne emblematică pentru lirismul poetului. Nu este vorba de o influență barbiană, deși semne barbiene pulsează in imediata vecinătate, trădând aparteneța poetului la un anumit tip de lirism, ci mai convingătoare este aici ideea realului care acceptă să se adapteze manifestărilor spiritului, după cum se rețin rigoarea formelor reci ale matematicii și esența acesteia. Frumusețea efemeră este surprinsă într-o metamorfoză ce contează ca experiență unică, totul consumându-se într-o semnificativă „zonă” a umbrei și a unui nivel de profunzime, experiență ce poate rămâne pentru cei desemnați prin noi cel mult un spectacol, implicând o atitudine pe măsură: „Un trandafir învață matematica/ în zona-n care codrul își explică umbrele/iar noi privim spectacolul uimiți. // Un trandafir se-adună și se scade / doar cu sine însuși/necunoscându-ne”.
Relația eului cu lumea devine pentru poet o necesară / metaforică vânătoare ( de altfel motivul vânatului și al vânătorului sunt prezente în volumul de debut), prin care realitatea este deposedată de „sălbăticia” concretului superficial și efemer, asigurându-i-se, în schimb, altă „sălbăticie”, una impersonală, din care este eliminat afectul, cea a lumii imaginare, motivată exclusiv estetic: „Sălbăticia o supui cu-ncetul / iubind până devine / din nou sălbăticie”. Totul sub semnul numărului ce sfidează greutatea materiei, numărarea însăși garantând scoaterea concretului de sub zodia contingentului: „Numeri tot ce-ți dăruiește pădurea”( Vânătoare). Poetul se iluzionează că „lumea” nu este decât echivalentul degradat, decăzut și profanat al unui univers diafan ce poate fi recuperat doar prin demersul poetic: „Dar zgomotul infernal/ e subțire, subțire,/ un cântec pașnic de libelulă”(Puternic ești).
Implicând o perspectivă estetică asupra realității, ochiul trebuie să fie, simbolic, al dușmanului: ochiul lui macină ființa nemilos, asemenea pietrelor de moară, trecând-o într-o altă ipostază. Iată în acest sens o sugestivă invocație a „dușmanului meu”, un dușman de care poetul nu se poate lipsi: „Dușmanul meu, i-am spus / venit de pe coverta vântului, / n-am unde sta! / Dușmanul meu, / deschide-ți ochii blajini / Care mă macină ca pietrele de moară!” (Pământul). Oglinda este complementară ochiului, sublimând accentuat realul: „De la corabie la corabie ne-am strâns mâinile,/ O briză mângâia oglinzile în care/ pluteam fără nici o greutate”. Într-o poezie ce nu-și neagă reperul livresc, ochiul înregistrează admirabil spectacolul brutal al realității imediate, numai pentru a-i putea oferi replica fantastă, ținând de alt plan: „Marș greu. Cizmele pline de noroi, /mânecile sfâșiate de ghimpii nopții, / dar cucul cântă-năuntrul armelor. / Sânge pretutindeni: ne-astupă gâtlejul, sună-n urechi, / dar cucul cântă-n adâncul ochiului” (Semn de carte). Același ochi „soarbe” realitatea, protejând-o de legile nemiloase la care este supusă. Iată un exemplu în care claritatea desenului este dublată de profunzimea semnificațiilor simbolice: „Veni un călăreț nesătul / pe un cal de culoarea limbii lui tinere/ și măsură fetele de sus / și dispăru cu-ndemânare-n ochiul / uneia din ele. / Veni un călăreț c-un obraz ca nisipul / – Nu mai pot risipi nimic – mi-a spus/ nici o mișcare, nici un grăunte / E prea târziu. /Fetele-ncăpură-n ochiul lu „(Veni un călăreț). Oglinda este supralicitată, invocarea acesteia declanșând o tonalitate violentă, transcrisă pe măsură: „Oglindă, purulentă flacără/ duhnind a noapte,/ ți-am vorbi dac-ai putea măcar/să fii ceea ce ești (Oglinda).
Pentru motivul ochiului ca prezență devoratoare a realului, se poate cita aproape în întregime sugestiva Planta de cameră, unde comparantul devine semnul unei prezențe pasive, total opuse agresivității ochiului față de elemente: „Planta crește-n cameră / ca un orb/. Planta cerșește./ Stă cu mâna-ntinsă- n / care punem / propria ei frunză.”
Gheorghe Grigurcu nu ne surprinde nici într-o poezie de factură baladescă, cu abur de gravură medievală, câtă vreme versurile accentuează deosebita sa capacitate de a face transparent desenul, pentru a-i revela profunzimile: „Pândarii îl văzură și se-nțeleseră/ care să-i doboare trupul, care sufletul / și ochii-și puseră ruginiți / pe coarnele lui înmugurite”. Sunt de citat versuri de o rară frumusețe: „Cerbul trecu peste râu, dădu / valul de-o parte, înțelept: apa era propria-i umbră.” În poezia din care am citat, Cerbul, privirea cere la rândul ei privire, ca replică și consimțire a distrugerii. Privind vânătorii și, la rândul său, privindu-i, cerbul le pecetluiește (din profunzime mitică, prin ochiul său necruțător), destinul, într-o „vale” și într-o „pădure”: „Apoi se-ntoarse și-i privi calm./ Ei îi purtau de acum trupul/ pe sub stâlpii de telegraf,/ spre-o vale stranie unde se prăjește carne,/ spre-o vale la capătul căreia / fără-ndoială vânătorii se pierd/ și ei, în pădure” (Vânătoare).
Poetul convertește pastelul în aceeași modalitate; pornind de la prospețimea imaginii, el ajunge la un joc al ambiguităților, revelator de sensuri fundamentale: „O dimineață limpede îți strepezește dinții./ Iei arma repede și-nveți să zbori / precum o prepeliță ca s-o poți ucide,/ apoi te-ascunzi în lut s-o poți mânca./ Nici moartea nu se pierde când o simți, / nici trilul ierbii care te îmbată, / cu păsări semănate pretutindeni/ din care-or crește (-abia râvniți) stejarii” (O dimineață).
Mircea A. Diaconu reținea o semnificativă relație a poetului cu realul, care presupune o distanță semnificativă de acesta. Spiritul poetului caută sensuri, dincolo de concesiile subiectivității:„Explorând realul, inventariindu-l, înregistrându-l, poetul se îndepărtează tot mai mult de el și dacă urmează, firesc, o salvare, ea nu este consecința vreunei revelații, ci a muncii, a efortului de rafinare, a participării deliberate a spiritului la facerea unui sens, spirit care își exprimă de altfel demnitatea de a nu fi captiv stărilor subiective”. Ideea este susținută admirabil de un poem cum este Microscopul: „Tainic efort la poarta microscopului,/o lume strivită de-o privire/și câtă încredere, vai,/deplină ca sarea.//Las moștenire ochiului meu pentru ziua/când astrul va cădea înăuntrul copacului/și rădăcinile vor fi un blestem/ca nervii.//Poleită ascunzătoare asemeni creșterii părului,/asemeni durerii secrete,/triumfătoare viață algebrică.// Ori lacrimă mărită-nlăuntrul căreia/înoată nenumărate clipe pierdute.//La scara următoare, o rețea,/o hartă a-ntârzierii, deși/toată viața mi-am petrecut-o-ntre oameni”.( Microscopul). Ochiul este cel care „răpește” realul, ochiul călărețului, replică dată unui personaj de basm, un Făt-Frumos care își manifestă cu totul altfel iubirea, soarbe în ochiul său fetele, după cum un alt călăreț se pierde în ochiul uneia dintre fete:„Veni un călăreț nesătul/pe-un cal de culoarea limbii lui tinere/și măsură fetele de sus/și dispăru cu-ndemânare-n ochiul/ uneia din ele./Veni un călăreț c-un obraz ca nisipul,/-Nu mai pot risipi nimic-mi-a spus./Nicio mișcare, niciun grăunte./E prea târziu. /Fetele-ncăpură-n ochiul lui.(Veni un călăreț).
Finalitatea poeziei lui Gheorghe Grigurcu nu este transcrierea ipostazelor realului, celebrarea și estetizarea acestuia, după cum actul poetic nu se confundă cu jocul textual grațios, sieși suficient uneori. Ochiul surprinde ipostazele efemere ale realulului într-o tonalitate sesizabil elegiacă, conștient de prezența oglinzii care desubstanțializează totul până la dimensiunile unui alt-ceva, notat în „sentințe de o rară pregnanță metafizică (…) în stilul gnomic” (I. Negoițescu). Ceea ce s-a considerat suprarealism în textul poetic nu este în fond altceva decât ipostaza unei realități care, metamorfozată prin filtrul receptării, nu mai are un corespondent în limbajul curent (Daniel Dimitriu).
Surprinzând relațiile eului cu ipostazele realului impur, poezia capătă o notă de oficiere gravă, cu atât mai mult cu cât poetul „este insistent în a defini realul – după cum remarca Daniel Dimitriu – e drept nu evidențele sale, ci laturile lui inaccesibile altor definiții decât cele smulse prin poezie.” Căci textul poetic este în fond expresia unui demers profund și complex, istovind programatic formele perisabile ale realului, spre a descoperi și propune forme eterne. Nu o laudă a lucrurilor este poezia lui Gheorghe Grigurcu, ci gestul temerar de a le elibera de condiția lor vremelnică.