Sub pământ. Ne gândim rareori la ceea ce se află sub pământ. Ne amintim vag de zăcămintele de care ne vorbeau profesorii de geografie, ne trec prin minte fotografii vechi cu fețele înnegrite ale minerilor și ne amintim copiii trimiși pentru a se strecura prin galeriile strâmte. Ne gândim la cei trecuți în lumea celor drepți. Ne gândim la timp, acel timp care depășește gândirea noastră. În cartea Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului, Robert Macfarlane face, de fapt, o călătorie în acest timp și cele mai surprinzătoare lucruri pe care le găsește nu sunt formațiunile naturale ciudate, sistemele de galerii subpământene ale marilor orașe precum Parisul (unde oamenii se întâlnesc pentru a scăpa de o cultură a consumului, măcar aparent), nici enormele mine sau laboratorul subteran care caută materia întunecată încercând să evite undele perturbatoare de la suprafața pământului. Sunt urmele pe care Antropocenul le produce cu și fără voia lui și, mai ales, semnele pe care specia noastră încearcă să le transmită prin „timpul profund”, geologic și chiar cosmic. Robert Pogue Harrison spunea „să fii om înseamnă, înainte de toate, să îngropi”, iar ceea ce, în culmea tehnologiei (așa cum o cunoaștem astăzi) am ajuns să îngropăm nu este doar cultura, ci ceea ce o poate anihila. Cel mai durabil lucru pe care încercăm să-l transmitem este semnul pentru „pericol”, un semn care poate traversa mii sau zeci de mii de ani, rămânând inteligibil pentru omul sau postomul care a supraviețuit dezastrelor pe care noi începem să le întrevedem. Două tipuri de morminte sau de „ascunzători” sunt pregătite pentru viitor. Unul poate fi dezgropat/deschis, altul nu. „În arhivele subterane de la Barbarastollen, în apropiere de Freiburg, în Breisgau, o mină dezafectată a fost transformată în loc de depozitare pentru moștenirea culturală a Germaniei. Mai mult de nouă sute de milioane de imagini sunt păstrate pe microfilme, în casete metalice, la mai bine de patru sute de metri sub pământ. Arhiva e concepută să reziste unui război nuclear și să conserve conținutul pentru cel puțin cinci sute de ani. Pe insula Spitsbergen, Rezerva Mondială de Semințe conservă prin congelare o varietate imensă de semințe și material vegetal, anticipând o epocă de după catastrofă, când flora și biodiversitatea Pământului vor avea nevoie de împrospătare.” Ironic cum, cultura și semințele sunt păstrate în ascunzători ale speranței, chiar dacă sunt proiectate să facă față puterii de distrugere în masă a celor care le ascund, în fond, de ei înșiși.
Dar timpul alocat speranței nu poate face concurență celui alocat pericolului, pentru că două tipuri de ascunzători/cimitire se vor „înfrunta” în timp, într-un viitor pe care îl pot cuantifica doar calculatoarele și poezia. „În roca de bază din insula Olkiluoto, în sud-vestul Finlandei, se construiește în adâncuri un mormânt. Se vrea ca acesta să supraviețuiască nu doar celor care l-au proiectat, dar și speciei din care fac parte. E conceput să-și conserve integritatea fără lucrări de întreținere timp de o sută de mii de ani și să poată rezista glaciațiunii viitoare. Acum o sută de mii de ani, omul modern din punct de vedere anatomic și-a început călătoria dincolo de hotarele Africii. Cea mai veche piramidă are circa patru mii șase sute de ani, iar cea mai veche biserică rămasă în picioare are mai puțin de două mii de ani.” Mormântul finlandez este unul de „maximă securitate”, fiind un „experiment de arhitectură post-umană”. Se numește Onkalo („peșteră” sau „ascunzătoare”) și ascunde deșeuri nucleare cu grad înalt de risc. Uraniul este unul dintre ele și „se estimează că la nivel global există peste un sfert de milion de tone de deșeuri nucleare puternic radioactive care ar trebui depozitate undeva, și că la această cifră se mai adaugă anual cam douăsprezece mii de tone”. Doar metoda de „îmbălsămare” a barelor de uraniu din reactoare care trebuie înlocuite durează cu anii: „apa absoarbe lent noianul de particule eliberate de bare […] totuși chiar după decenii petrecute în bazine, barele rămân încă fierbinți, toxice și radioactive. Singurul mod ca ele să devine inofensive pentru biosferă este prin descompunere naturală de lungă durată. Pentru deșeurile foarte periculoase, descompunerea poate dura zeci de mii de ani, timp în care combustibilul uzat trebuie să fie ținut în siguranță: izolat de aer, de soare, de apă și de viață”. „Timpul de înjumătățire al uraniului-235 este de 4,46 miliarde de ani: o astfel de cronologie face ca factorul uman să devină futil și irelevant”. Un alt mega cimitir este WIPP (Waste Isolation Pilot Plant) din New Mexico programat să se fie finalizat oficial în 2038. El depozitează produse de nivel intermediar de radiații și poate adăposti opt sute de mii de containere de oțel de câte două sute cincizeci de litri de deșeuri de origine militară.
Pentru a păstra în siguranță aceste morminte de deșeuri s-a născut un nou domeniu de cercetare numit „semiotică nucleară”. El este menit să găsească modalitatea de a transmite peste timp, de a transmite prin timpul profund, în modul cel mai eficient cu putință semnul „nu intra”. Nu putem spera decât că o atingere a limitei inteligenței (efectul Flynn) și tehnologiei umane va permite citirea în timp a acestui semn. O mișcare precum „cancel culture” era de neimaginat acum cincizeci de ani (sau chiar treizeci) și probabil prima generație născută și crescută în era tocuhscreenurilor va mi mai străină ca oricând de înaintașii ei. De la tăblițele din Tărtăria la emoticoanele de azi s-au succedat mii de limbaje rămase pierdute și neînțelese, pe o perioadă de timp infimă față de timpul de înjumătățire al uraniului. Cum vor vorbi oamenii peste zece sau douăzeci de mii de ani? Dar peste o sută de mii? În caz că vor reuși să depășească corpul mortal vor mai considera semnificativ ceva ce vine din „preistoria” cărnii? În America, la începuturile poștei s-a înființat un oficiu numit Dead Letter Office. Aici erau stocate scrisorile și pachetele care nu ajungeau la destinatar (fie pentru că adresa era ilizibilă sau greșită, fie pentru că oamenii nu veneau să le ridice deoarece pe acele vremuri destinatarul trebuia să plătească o taxă). Chiar dacă nu se mai numește la fel, acest oficiu încă mai există iar toate obiectele care nu pot fi transmise destinatarului (în afară de pornografie și arme) sunt vândute la licitație. Conținutul acestor scrisori moarte, fie că e format din cuvinte, fie din obiecte, reprezintă ceva important sau au o valoare sentimentală evidentă pentru cei care le trimit și cei care le primesc. Pentru oficiul poștal și „lumea largă” ele nu înseamnă nimic, doar un munte de lucruri ce-și găsesc valoarea prin vânzare. John Durham Peters comentează melancolia acestor obiecte observând că „scrisorile private sunt asemeni corpurilor, obiecte de o imensă valoare care, detașate de mediul lor devin aproape inutile”. Dacă visul omenirii, pe care chiar și inventatorul fonografului credea că-l împlinește, transmițând mesaje fidel, eliberate de origine, corp, timp și moarte s-ar împlini și post-oamenii vor supraviețui transferând gândirea pe alte suporturi decât cele trupești, vor fi ei capabili să înțeleagă aceste mesaje devenite inutile în lipsa corpului? Dacă Durham are dreptate și comunicarea „nu este o problemă noetică (relație între minți), ci erotică (relație între corpuri)” cum va reuși specia să transmită sentimentul de intimitate și de extremă importanță a modului de a trăi corporal unui viitor care s-a debarasat de el? Va putea trimite antropocenul o scrisoare moartă, dar cu un potențial mortal „viu” ieșită din comun?
Agenția de Protecție a Mediului a înființat un grupul de reflecție numit Interference Task Force pentru a crea un „sistem de markeri care să împiedice intrarea în depozit în următorii zece mii de ani”. Printre soluțiile propuse se numără „arhitectura ostilă” sau „introducerea unui semnificant transcedental”, sculptarea de chipuri umane care să transmită groaza. O altă soluție era construirea unei orgi „eoliene din materiale rezistente în timp care, acționată de vânturile deșertului din viitorul îndepărtat, să emită sunete în gama re minor, cea despre care se crede că transmite cel mai bine tristețea”. Semioticianul Sebeok consideră căutarea unui astfel de semn inutilă. El crede, mai degrabă, că un sistem de comunicare cu ajutorul unui viitor folclor, pe care putem să-l numim nuclear, ar putea fi transmis eficace de un „cler atomic”. Semiotica nucleară, la fel ca centrul SETI (înființat pentru a detecta a „non-random possibly intelligent transmission” provenit de la o presupusă civilizație extraterestră) se confruntă în cel mai pragmatic mod posibil cu limitele limbajului, cu nevoia, utopică pentru orice hermeneutică, dar necesară pentru viitorul „nostru” de a construi un mesaj ce nu poate rămâne neînțeles sau prost înțeles. În retorica clasică comunicare însemna și o simulare a vocii adversarului sau ascultătorului. Nu un dialog propriu-zis, ci imaginarea unuia. Potențialul de distrugere a întregii vieți este mesajul antropocenului, iar viitorul depinde de cât de bine putem răspunde întrebării: cum vom vorbi cu noi când nu vom mai fi noi?