Absolventă a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași (1997), secția pictură (clasa Liviu Suhar), doctor în „estetică filosofică” la Universitatea „Al. I. Cuza” din același oraș (2012), Ofelia Huțul este prezență distinctă în peisajul artistic autohton. Numele acesteia este legat de conceperea și gestiunea multor proiecte artistice de anvergură, unele personale, altele colaborative, derulate în ultimii ani – atât la noi, cât și dincolo de frontierele țării. Energică, versatilă și voluntară, artista explorează dezinvolt registre eterogene de competență, în care se recunosc – funcție de natura evenimentelor și contextul participării –, dexteritățile pictorului, pragmatismul și fermitatea curatorului, tactul și discernământul criticului, acuitatea senzitivă a poetului, curiozitatea și uimirea simplului privitor. Sub masca mobilității și impetuozității de suprafață se ascunde în fapt o fire discretă, sensibilă și introvertită, dedicată întru totul artei. Pentru Ofelia Huțul, în cele peste cinci decenii de activitate neîntreruptă, arta a fost un modus essendi, un mod personal, inconfundabil, de a fi și de a comunica.
După Calea suferinței – o expoziție internațională curatoriată la Galeria de Artă „Dan Hatmanu”, având ca subiect istoria tragică a Pogromului și a Holocaustului, Ofelia Huțul inaugurează un nou proiect – Calea vieții –, unul personal, retrospectiv și confesiv în egală măsură. Filtrate pe criteriul relevanței în raport cu tema propusă, cele 33 de lucrări (între care și trei instalații) descriu în tușe metaforice episoadele decisive ale propriei vieți. Ce simbolizează, în fapt, „Calea vieții”? Linia care leagă începutul, originea, momentul inițial, de un punct terminus, proiectat în viitor, către un orizont indecis. Calea este, negreșit, drumul, intervalul, parcursul destinal oferit fiecăruia, cu elanuri netemperate, dar și momente de cumpănă, cu încercări și surprize, cu urcușuri abrupte și căderi intempestive. Scopul care motivează mersul sau deplasarea nu este același pentru fiecare. Filosoful crede că sensul vieții constă în obținerea fericirii. Pentru omul de știință, scopul poate fi livrarea de soluții menite a spori confortul, sănătatea și bunăstarea tuturor. Bunul creștin, la rându-i, speră ca la Judecata din urmă să-l cunoască pe Dumnezeu și, în felul acesta, să se bucure de mântuirea personală.
Lucrările Ofeliei Huțul sunt încercări de imitare sau de reconfigurare a acestei căi, în care Dumnezeu este Sensul sau referința absolută. „Nimic fără Dumnezeu” – pare să spună autoarea. Lumea zidită de om este în aria de influență a divinității. Există o lume a luminii, binelui și virtuții și, pe de altă parte, una a întunericului, răului și păcatului; avem o lume „aici”, dar și o alta, „dincolo”, proiectată ca un topos ideal. Fiind o ființă a intervalului, omul oscilează indecis între lumi, bucurându-se de privilegiul contemplării lor. Imaginarul ficțional și cel oniric sunt explorate nestingherit. În reprezentările cu amprentă cosmogonică, artista dispune acvaticul, terestrul și etericul în straturi suprapuse. Peștii, oamenii, florile, păsările, îngerii survolând înălțimi inundate de lumini orbitoare fac parte din miracolul creației divine.
„Calea” ilustrată de Ofelia Huțul nu este una triumfală, lipsită de obstacole sau de poticniri. Artista își descrie propriul drum ca labirintic, întortocheat, așa cum îl experimentează fiecare dintre noi. Oglinda spartă – una din lucrări – trimite la superstiția preschimbării norocului în ghinion, anticipând poate cursul nefast al unor întâmplări viitoare. Dedublare surprinde profilurile multiplicate ale aceluiași personaj, sugerând că există un fond esențial, o esență imuabilă în fiecare dintre noi; că, altfel spus, suntem noi înșine, aceiași, dar mereu alții, diferiți, în chiar dinamica propriei deveniri. Prioritar este drumul înainte și, eventual, urcușul, „înălțarea” spirituală.
În Drumul căutării de sine – titlul uneia din picturile expuse la „Salonul internațional de suprarealism” (Paris), sensul edificării personale este vădit interiorizat. Departe de a fi lipsită de dramatism, „căutarea de sine” presupune zbucium, încordare și efort. Gestica tensionată a personajelor amintește de Prometeu, dar și de Icar, figuri prototipale, simbolizând curajul, perseverența și sacrificiul pentru semeni. Una dintre instalațiile expuse de Ofelia Huțul reprezintă o „carte-obiect” care, atunci când se deschide, descoperă între coperte povești de viață pilduitoare, în care binele și răul, angelicul și demonicul se intersectează și întrepătrund.
Expoziția de la galeria ieșeană rezervă un loc central unei instalații Autoportret, în care autoarea se descrie cu subtilă ironie. Din capul personajului așezat pe soclu se desprind trei tije metalice, de care sunt agățați clopoței, mărgele și alte accesorii stridente, plasate aleatoriu. Nota barocă, voit caricaturală, amplifică impresiile de bufonerie și carnavalesc. Cum se vede pe sine Ofelia Huțul? Nu într-o reprezentare cosmetizată, care i-ar supralicita artificial calitățile, ci în una voit minimalizantă, asociată derizoriului – „cusur” disprețuit de oameni, însă mult mai pe placul lui Dumnezeu. Ceea ce primește de la divinitate (harul, talentul…), preschimbă și înmulțește cu asupra de măsură, oferind celorlalți, sub formă transfigurată, „darurile” propriei arte. Pentru Ofelia Huțul, „Calea vieții” este în fapt și „Calea artei”, dar și drumul lung, anevoios, mereu perfectibil, al „cunoașterii de sine”, pe care îl parcurge cu pasiune, exigență, implicare și altruism.