Denisa Crăciun este autoare a trei volume de versuri care nu se scaldă în apele aceleiași limbi. Volumul de debut, purtând un nume corsican, Cennare è foccu di ogni vita (în traducere Cenușa și focul oricărei vieți), a fost publicat în 2006 în limba franceză în colecția Rencontres a Editurii Universității din Corté, Corsica, în timp ce următoarele două, Incipit vita nova (Editura Timpul, Iași, 2018) și Între sistolă și diastolă, proaspăt apărut la Editura Eikon1, sunt scrise în limba română. Nu pare surprinzătoare această lansare în apele internaționale atâta vreme cât sunt cunoscute câteva elemente de profil bio-bibliografic: Denisa Crăciun este traducătoare în și din limba franceză (ușor de asociat cu traducerile din Salah Stétié, din care a publicat și o antologie bilingvă, Cealaltă parte arsă a celui prea pur la Editura Timpul, Iași, 2018), totodată cercetător asociat la Universitatea Clermont-Auvergne și doctor în literatură comparată cu o teză intitulată Le technique de mise en abyme dans l’œuvre romanesque d’Umberto Eco.
Aparent, poezia Denisei Crăciun ar trebui să respire aerul tare al livrescului, să se revendice din „slova făurită” (Tudor Arghezi) a celor care au văzut idei (Camil Petrescu). Surprinzătoare e tocmai naturalețea cu care poeta apelează, fără griji în raport cu susceptibilitatea vreunui potențial lector, la limbajul voit arhaizat, la dicțiunea primă, „de foc”, prin intermediul căruia să instituie un direct dialog cu cerul, un dialog primordial cu înalturile prin convențiile prime de limbaj. Între contracția sistolei și dilatarea epistolei (majoritatea trimise dincolo de Styx maestrului său, poetul și diplomatul libanez Salah Stétié), Denisa Crăciun construiește un spațiu propriu, în descendența celui din cosmologiile rurale ale lui Marin Sorescu, preferând întoarcerea în arhaicul care luminează așezările scrisului, traiului, înțelesurilor. În poezia din recentul volum se produc relecturi din povestea mitologică niciodată încheiată, trecută prin filtrul copilăriei (de asemenea neîncheiate). Tragicul zâmbește și se balansează în fiecare ungher, dar se topește în firesc: „Bunica/ ațipește în dreptul ușii/ pe treapta dogorită de soare/ și-odată cu ea întreaga ogradă/ tresaltă în somnul amiezei// vietățile/ în ungherele de la margine/ sub paloșul luminii încremenesc/ insulă nehotărâtă să iasă din ape/ lumea e acel soi de gând ori vorbă/ ce-ți stă pe limbă// brazi/ nu mai cârtesc și nici nu mai părăsesc pădurea/ o mână a bunicii toarce făgaș apelor/ iar cealaltă mătură cenușa stelelor căzute în vatră/ în somn câinele mârâie latră la un zid care/ din când în când tresaltă// Dumnezeu/ întors din exil cu semnul lui Cain pe frunte/ cu glas vuind ca o cascadă îți porunceștre să urci/ în trenul înverzit de-atâta stat în gară” (Peisaj de la margine, p.40).
Satul adormit odată cu bunica pe treapta însorită, într-un straniu sfârșit în amiază cu Dumnezeul coborât din Vechiul Testament sub semnul răzbunării e o simplă poartă de intrare în poezia Denisei Crăciun. Fiecare poem e, întrucâtva, o poartă, o ușiță, o gaură printre leațuri: „Copilul ieșea în drum prin gaura din gardul găinilor/ fără doar și poate în patru labe ești mai aproape de pământ” (Transsubstanțialitate, p.43) înspre universul în care toate acestea și încă multe altele de la începuturi sunt posibile. Găsind în arhaicul românesc poarta intrării în paradis, Denisa Crăciun se descoperă reintrând în propria copilărie, coborând pe firul subțire al vieții spre semințe: „în văzduhul semințelor ne prăbușim/ dar cu ce trupuri/ nici de animal/ nici de om/ umbra luminoasă ne împresoară// cui îi pasă mai avem atât de puțin/ și-ajungem acasă” (Mai avem atât de puțin, p.95), loc în care aplecarea copilului și a bătrânului coincid, închizând ciclul, roata, curgerea. Autentică și egală cu sine, vibrând în transferul spre rădăcini, poezia Denisei Crăciun este trecută prin filtrele multicolore ale copilului întâmpinând lumea. Uimirea însoțește orice trecere și se disipă repede în simplitate. Poezia însăși coboară spre propriile rădăcini, se agață prin limbajul arhaic de propriile posibilități de apropiere de teluric și înalt deopotrivă. Cadrul se golește încet și lasă reflexia multiplicată în oglinda artei și din nou în natură, sfârșind prin a se deconstrui în privirea spre sine, în sine, doar prin sine, părăsind din această multiplicare postmodernă iluzia și păstrând iterația, repetarea aparent fără noimă, ritualul. Banalul existențial îmbracă în poezia Denisei Crăciun haina ritualului pe care o pierduse prin modernitatea rigidă sau prin postmodernitatea care decojește, decupează și amestecă fragmentele de realitate. De dincolo de ele, descinzând din îndoiala poziționării față de sine și față de dumnezeire cum o făcuse Arghezi, apropiindu-se de iconoclasmul lui Sorescu, Denisa Crăciun dezvrăjește pentru a revrăji, pentru a reîntemeia, într-un ciclu continuu, punând degetul pe incontinența faptelor, pe neregularitatea care scoate iterația din factualitatea ciclică și o așază, spre multiplicare la scară, într-o lume fractală bogată, într-o abundență de imagini în care ciclurile naturii și artei se perindă. Acestea sunt abaterile de la drumul normei, ritualului, viețuirii. În procesul demitizării, ca într-un mecanism cu camă care translatează mișcarea de rotație în liniaritatea unui parcurs, se ajunge într-un punct în care registrul ironic lasă locul celui grav, la rândul său disipându-se în minor, într-o transformare aparent fără noimă, în fapt într-o noimă al explicării poetice a vieții prin ochii primordialului rural. Rugăciunea ia alt chip, grav și naiv deopotrivă: „Zămislesc cuvinte în zile neîngăduite/ voi să surp zidul ridicat de minte/ spre nori o stăpână ocrotitoare/ închide calea cârtițelor și miluiește-mă/ cu apa și pâinea zilei de mâine// cu pietrele vii ale cuvintelor templu îți zidesc/ ție iubitoare de toamne ceea ce-mi șezi/ pe tronul oaselor prin ochii tăi văd lumea/ în ghioacea somnului drumețind/ oameni și dobitoace// Iată colții iernii din dealurile umerilor stau să muște/ sufletul meu de câine să păzească stâna aștrilor se duse/ în brațele luminii în soarele feței tale ce risipește umbrele nopții/ o stăpână izbăvește-mi mâinile/ prinse în ușa visată a morții” (Rugăciunea zilelor neîngăduite, p.27), arătarea însăși se produce în orizontul asimilării, al firescului în care mundanul înghite miracolul: „Ultima oară când te-am zărit/ rătăceai pe străzi de veacuri/ capul spart de vorbele aruncate în câini/ mai mare decât soarele îți era/ sângele otrăvit de aspida limbilor/ mi-a plâns în cădelnița degetelor// prin ochii unei mierle mi-ai zâmbit/ și-n pârga viilor te-ai retras/ întocmai ca o mare” (Epihfanie, p.57). Nu o filosofie a vieții propune Denisa Crăciun, nu o gravitate a înțelesurilor intenționează, ci simplul joc al descoperirii, luminozitatea acestuia, închiderea tâlcurilor în spicele versurilor aplecate sub vântul lecturii, dând de înțeles aproprierea unei toamne bogate în rodul înțelepțirii. Satul întreg ia parte la această bucurie a trecerii asumate, iar satul înseamnă deopotrivă locuitorii lui de azi și cei dintotdeauna, adunați în curtea bisericii spre a fi martori la continua facere: „Martor al facerii celei dintâi/ munte strejuit de câini și de paltini te minunezi/ de mâinile blajine ce nu prididesc/ să priponească soarele de osia satului// Vii și morți nu mai încap în curtea bisericii/ când și când se-ntoarnă acasă/ ască pietre dumicând în străchini/ sânge scot din bezna butoaielor/ și ciulinii din lâna oilor// alteori din tihna porții te petrec cu privirea/ când treci ca roua în dogoarea amiezii/ amestecați în vuietul vântului printre uluci/ iau aminte la apusul tău de literă neîntinată” (A de la Alfa, p.38).
Poezia domestică a Denisei Crăciun înghite în grăuntele său cerul cu facerea lui, taina cuvântului, satul care le înglobează pe toate, și toată cunoașterea Occidentului, și continua mise en abyme ca reflectare a generațiilor în ochii celor ce vin.

 

 

Note
1 Denisa Crăciun. (2021). Între sistolă și epistolă. Ilustrații de Silviu Bârsanu. Prefață de Dumitru Velea. București: Editura Eikon. 118p.