Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Salamandre. Caz tipic de himerism textual

Salamandre. Caz tipic  de himerism textual

Liviu G. Stan, autor deja a patru romane, propune în colecția Biblioteca de proză contemporană a Editurii Litera un straniu roman intitulat Salamandre (1), atipic în literatura română atât structural cât și ca impact asupra cititorului. Surprinde de la primele până la ultimele rânduri prin ritmul alert al scriiturii, prin cadența întâmplărilor, prin verosimilitatea lor, dar mai ales prin arhitectura romanescă și prin cruzimea faptelor derulate. Surprinde, deopotrivă, prin desenul precis, cu tușe groase și negre, a profilului unor personaje inubliabile.
Privitor la arhitectură, un set de patru scrieri care pot funcționa independent, focalizate pe patru antieroi aparent fără conexiuni între ei, se derulează cu viteza redării jurnalistice. Liviu G. Stan este jurnalist și nu se îndepărtează, exceptând ultima parte a cărții, de concizia care caracterizează scriitura de impact, de forța scriiturii în care nu există cuvinte inutile, în care predomină diateza activă și în care fiecare frază poate recompune sonor și vizual atmosfera redată, adică de o extraordinară putere a funcției referențiale, completată de mereu alte funcții comunicaționale, inclusiv de funcția poetică. Cele patru texte alcătuiesc un roman-mozaic complex – subspecie rarisimă în literatura română, exceptându-l pe Bujor Nedelcovici, dar care continuă să fie exploatată în literatura universală –, în care firul narativ se întrerupe aparent definitiv de la episod la episod. În rădăcinile faptelor, personajele se întâlnesc prin filiații sau prin raportări mediate radio. Din nou exceptând ultima povestire, aceste filiații lasă vaga senzație a unor legături rizomatice, unele imperceptibile, fără a permite înțelegerea textului ca roman, ci ca sumă de proze scurte. Ultima parte, în raport cu care așteptările în lectură ar fi mai degrabă privitoare la pattern-ul neutralității textuale în raport cu precedentele sau la redesenarea fiecărui tablou dintr-o perspectivă nouă, păstrează cumva fiecare dintre tendințe. La încheierea lecturii senzația este a unui întreg funcțional, reflectând o realitate în mozaic și interacțiuni subtile, proiectând conexiuni firave dar capabile să explice rețeaua propagării unor forme de închidere și afectare a normei în raport cu starea mintală, dorințele și comportamentele alterate.
Sub aparența normalității, sub impresia imediatului, mai degrabă faptele decât personajele se derulează pe scene ale unui teatru al absurdului. Prin ochii personajelor atinse de forme diferite de deviere psihotică, chiar dacă sub aparența unor comportamente care să reclame justificări, ba chiar tolerare din partea opiniei publice, realitatea primește alte explicații și alunecă în forme neortodoxe de interpretare. Cel mai puternic dintre ele este doctorul Antonie Varitz, având un model ilustru în realitatea României contemporane (mă refer la un model preluat și în alte proze, cum ar fi doctorul Dumnezeu din romanul Când în fiecare zi e joi al Hannei Bota, scris în perioada în care cazul său nu era cunoscut publicului larg). Chiar dacă povestirea se derulează în fiecare dintre cele patru episoade la persoana a treia, impregnarea de perspectiva personajului afectat de psihoză este atât de puternică încât propria lui construcție, propria lui concepție despre lume și viață modelează și ordonează textul. Iar pentru a se situa în continuitatea naturală a devierii în raport cu norma, Liviu G. Stan redă, sub aparența simplității jurnalistice purtătoare de puternice conotații în mintea lectorului, fapte abominabile ale personajelor, dublate de explicații, de argumentări, de justificări plauzibile. Iată o astfel de răsturnare prin ochii unui voyeurist, a unuia dintre personajele mai slabe, care construiește în raportare cu norma o posibilă explicație, o justificare în care incriminează rolul artei (sau devoalează posibilitățile interpretative scăpate de sub controlul normei, un subiect greu și consistent, aparent neluat în seamă în literatură sau în critica de artă contemporană): „Subliniere. Sebastian Adocian memorase în amănunt argumentația pentru această nevoie de comunicare, în cazul în care ar fi fost vreodată supus unui interogatoriu ori dacă soția i-ar fi aflat secretul. Le-ar vorbi tuturor […] despre zidurile lui Banksy, enigmaticul artist care a devenit ilustratorul suprem al bestialității și lăcomiei din era globalizării. Graffiti-urile sale devoalează modele de ignoranță prin care orice societate axată pe supremație economică și maschează tacticile de automatizare a conștiinței. În altă ordine de idei, le-ar reproduce un citat din Peter Sloterdijk, cel în care filosoful german susține că, în lumea veche, sclavii și servitorii erau vectorii conștiinței nefericite a timpului lor și că modernitatea a inventat perdantul, un personaj ce rătăcește la jumătatea drumului dintre exploatații de ieri și inutilii de azi și de mâine. Perdantul este figura neînțeleasă din jocurile de putere ale democrațiilor, mai spune Sloterdijk. Se adresa el, Sebastian Adocian, acestui perdant prin intermediul femeilor? Nu lui, ci altcuiva, unei entități colective care gravitează oarecum în sistemul solar al unui perdant.” (pp.153-154)
Acest univers al perdantului, văzut prin ochii celui care se sustrage pierderii, este redat prin fapte ale unei lumi verosimile și din imediata apropiere, dar cu o forță descriptivă a răului descătușat cum rar se întâlnește în proza românească contemporană. Eroii încărcați de tare își expun inocența. Devin credibili în această expunere. Lectorul riscă să empatizeze cu ei. Dar, pe de altă parte, faptele lor continuă să intrige, să tulbure. Mihai Ene are dreptate să avertizeze lectorul în prefața intitulată „La marginea distopiei” despre deschiderea potențialei cutii a Pandorei având forma paralelipipedică a cărții de dimensiuni de buzunar intitulată Salamandre. Ceea ce forțează deschiderea cutiei este tocmai amestecul exploziv de personaje, fiecare neîncăpător pentru sine însuși, darămite în ipostaza în care este închis împreună cu alte personaje puternice și redus la spațiul restrâns al unei mici proze cu potențial de exprimare independentă. Personajele, așadar, sunt ingredientul de bază al lucrării. Ele ordonează textul pe cele patru părți corespunzătoare unor anotimpuri ale vieții (și faptelor) și se prezintă pe sine în nuditatea propriilor gânduri: bătrânul medic Antonie Varitz, deja menționat, un specialist de necontestat, care câștigă din această calitate superputerea de a decide asupra vieții oamenilor, implicat în mafia internațională cu organe; tânăra Ida, o jurnalistă al cărei talent este dansul, vulnerabilă la conspirații, credulă și obsedată de remodelarea artei, de performarea dansului in situ în raport cu evenimentul cu potențial de știre; amintitul Sebastian Adocian, urbanist care visează la proiecția unui spațiu fantast și care își alimentează nebunia cu voyeurismul și cu recuperarea datelor identitare din pubele și Elena Petrache, fosta soție a lui Antonie Varitz, anunțată din paginile primei povestiri, obsedată de propria maternitate și suferind „de o tulburare structurală numită „himerism genetic” (p.37), alcătuită vasăzică din celulele dezvoltate din doi zigoți, un personaj abuzat, transformat din victimă în agresor, obsedată, bântuită de prezența Celeilalte, sora nenăscută, încercând să se salveze prin spovedanie și alunecând în delir. Aceste personaje complexe, încărcate de tarele societății, se produc într-o poveste alcătuită din secvențe posibil a se dezvolta în texte de sine stătătoare, dar care se transformă într-un caz tipic de himerism textual (dacă himerismul genetic presupune existența a cel puțin doi zigoți, cel textual permite, iată, dezvoltarea întregului din nuclee textuale ale unor celule eucariote distincte, patru în cazul de față). Obsesia Celuilalt închis în același habitaclu textual transformă textul într-un melanj de realitate redată cu întreg arsenalul la dispoziția jurnalistului capabil să uzeze de potențialitățile funcției referențiale. Un Celălalt există, subtil, în raport cu fiecare dintre personaje. Un paranoic, de pildă, distruge orice urmă de alteritate în expresia propriei puteri, a tendinței de supraapreciere. Celălalt există mai degrabă ca scuză. „Așa-zisa ta «soră malefică» e doar nălucirea pe care ți-ai făcut-o din câlți, adică din păcate” (pp.256-257), spune Elenei părintele Ignatie. Gândurile alterate nasc realitatea de „la marginea distopiei”; gândurile, care sunt tacurile diavolilor, care acoperă conștiința.
În fond, nu personajele din subteranele umanității, nu faptele atroce, nu arhitectura atipică a romanului fac din Salamandre un text important, ci modalitatea în care conștiința in absentia reclamă lectura, chiar relectura. Această conștiință redată cu instrumentarul complex al unui autor postmodern care se pliază pe fragmentele de realitate imediată și pe faptele distincte dând seama de fragmentarea socială cu potențialul recompunerii din fragmente textuale este cea care îngaimă, în vacarmul știrilor, despre parazitarea reflectării morale de gânduri și opinii. Liviu G. Stan numește fericit această fragmentare și ascundere a conștiinței în spatele unei realități autodistructive „bunkerizarea spațiului privat”2 și o redă ca și când o alteritate textuală ar putea oricând interfera cu originalul. Caz tipic de himerism textual.

 

 

Note
1 Liviu G. Stan. (2021). Salamandre. Prefață de Mihai Ene. București: Editura Litera. Biblioteca de proză contemporană. 268p.
2 Nadine Vlădescu. (2021). Liviu G. Stan, autorul romanului Salamandre, în dialog cu Nadine Vlădescu. Festivalul Internațional de Carte Litera. 43:59. URL: https://www.youtube.com/watch?v=lHXBaM1djkQ. 28 iulie -1 august.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg