Cine face inventarul accepțiunilor inteligenței va găsi repede destul de multe. Ceea ce este important de remarcat este însă că o accepțiune sau alta are urmări. Ea stabilește prin implicație ierarhii, consolându-i pe unii cu ceea ce este sau provocându-i să se schimbe. Când este mai restrictivă poate fi și un îndemn la efort propriu, când este laxă, se petrece inversul.
Nu îmi propun aici vreun inventar. Rămân la părerea că discuția poate începe cu distincția dintre „sensibilitate”, „intelect” și „rațiune”, a lui Kant, care dezleagă concludent întrebările asupra facultăților cunoașterii. Este, însă, cazul ca discuția să ia în seamă limitele „sensibilității” și „intelectului”, semnalate în cultura lumii, și nevoia de „rațiune”, pe care însăși modernitatea, cu crizele, involuțiile și derapajele ei, o cheamă tot mai mult în rol. Avem în înțelegerea „rațiunii” chiar un bilanț al lungii evoluții a conceperii facultăților.
Ceea ce mă preocupă însă aici este să lămuresc în ce constă „inteligența” pe fondul profilării a două accepțiuni, una „culturalistă” și a doua „naturalistă” în cunoașterea din zilelele noastre. Nu insist asupra împrejurării că ambele accepțiuni sunt izvorâte din științe și aparțin culturii. Promotorii lor stăpânesc științele moderne și se exprimă în chestiuni cardinale ale vieții de azi. „Accepțiunea naturalistă” are, de altfel, o reprezentare superlativă în cultura din țara noastră în cartea lui Dumitru Constantin-Dulcan, Inteligența materiei (Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2021) – scriere de rară amplitudine a cunoștințelor, concentrată să articuleze o viziune competitivă asupra realității pe temelia științelor.
Iau în considerare, firește, și fenomenul „inteligenței artificiale”, atât de caracteristic anilor noștri. Acesta nu este doar o experiență nouă a umanității. Fenomenul aruncă lumini clarificatoare asupra a ceea ce este indiciul fundamental al prezenței „inteligenței”: creație plecând de la datele existente. De altminteri, puține creații au modificat în istorie atât de radical cunoașterea, dar și viața oamenilor. În definitiv emergența „inteligenței artificiale” a avut loc odată cu „evadarea” din determinisme curente prin pași precum abordarea eliberată de conținut a logicii, metodologia axată pe modelări prealabile, trecerea la matematica computațiilor, reproducerea în laborator a funcționării creierului, cuantificarea informației. Fiecare dintre acești pași este și unul în creație.
Dicționarele actuale nu-și pot ascunde însă nesiguranța în conotarea „inteligenței”. Ele spun că „inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor înconjurătoare, cât și ale relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi”, dar nu o specifică nicidecum în raport cu alte facultăți. Dicționarele mai spun că „inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci prin modul în care se comportă” – ceea ce este iarăși vag.
Fapt este că în cultura răspândită în zilele noastre ne aflăm după o cotitură a istoriei, intervenită odată cu societatea modernă, de la a lua realitatea așa cum este dată, la acțiunea de schimbare a ei. Cum bine s-a spus, omul modern caută să contribuie prin acțiuni la sporirea „împărăției lui Dumnezeu”. Oarecum corespunzător, ne aflăm pe cursul breșei făcută în spațiul conceperilor din tradiția euro-americană, de John Dewey, ce a avut ca rezultat punerea în fața facultăților cunoașterii a „inteligenței”. Imediat a avut loc reorientarea disciplinelor care cercetează mintea spre abordarea „inteligenței”. Că îl poți înțelege mai bine pe John Dewey parcurgându-l pe Confucius, și pe Confucius, studiindu-l pe John Dewey, cum remarca nu altcineva decât Alfred N. Whitehead, este altă discuție.
În orice caz, John Dewey a legat „inteligența” de om, considerat din capul locului ca „ființă ce acționează, ca agent, care este responsabilă, prin inițiative, inventivitate și muncă orientate, de re-crearea lumii” (Reconstruction in Philosophy, Beacon Press, Boston, 1968, p. 51). „Inteligența” se raportează la realitate, dar nu ia lumea cum este, ci țintește, în caz de nevoie, la schimbarea ei. Ea este o însușire a unei ființe care cugetă, examinează și acționează. Ea înseamnă „investigare (inquiry)” în vederea schimbării în jur spre a ameliora condițiile vieții, încât include perceperea faptelor și evaluarea lor, intenție, proiect de rezolvare de probleme, acțiune în consecință. „Inteligentă” nu este orice raportare la realitate, fie ea și adecvată.
Sunt astfel socotiți inteligenți cei care nu coabitează cu orice, nici cu orice situație a lor, care sunt „agenți” ai schimbării, în caz de nevoie, care au proiect de viață și acționează pentru rezolvarea problemelor vieții lor. Teoria în vogă a „inteligențelor multiple” a delimitat șase „inteligențe” – „lingvistică”, „muzicală”, „matematică”, „spațială”, „kinestezică”, „personală” – și a formulat criterii psihometrice, dar și localizări neuronale. „Inteligențele” sunt concepute drept „capabilități cognitive relativ autonome” de a rezolva probleme diferite (Howard Gardner, Frames of Mind,1983). În fapt, un tip de „inteligență” nu este solitar, ci asociat cu altele.
Cu toate că puțini încearcă azi o definiție a inteligenței, ea este, totuși, cerută. Sunt de părere că, în constelația facultăților la care omul recurge, „inteligența” este capacitatea, ce presupune conștiință și intenționalitate, de asumare și rezolvare de probleme și de convertire a rezolvărilor în acțiuni și fapte. Adaug observația că, printr-o creație logico-matematică și inginerească, această capacitate a devenit, odată cu „inteligența artificială”, și capacitate a unor produse umane ce permite mai avantajoasa inserare în condițiile lumii. În orice ipostază, însă, „inteligență” înseamnă, pe de o parte, capacitate de a ordona obiecte și de a asuma scopuri și, pe de altă parte, capacitate de a pune cunoașterea în slujba rezolvării de probleme, ce operează cu criteriul consecințelor benefice. Mai susțin că există atâtea feluri de inteligență câte tipuri de acțiuni (în clasificarea mea: „instrumentală”, „strategică”, „comunicativă”, „dramaturgică”, „etică”, „de informare publică” și „în raport cu absolutul”) condiționează reproducerea umană a vieții. „Inteligența” nu prinde întreaga realitate, ci ceea ce intră în raza problemei de rezolvat. Ea nu epuizează nicidecum facultățile de cunoaștere (detaliat în A. Marga, Vocația gândirii, 2024), încât reclamă intervenția celorlalte, în cele din urmă a „gândirii (rațiunii)”. Ea are gradații, anevoie însă de evaluat precis.
Se cere menționat că „inteligența naturală” operează în limbajul natural, fără a pune condiții obiectelor preluate din experiență, iar „inteligența artificială” le preia prin intermediul grilei formată de limbajul logico-matematic. În vreme ce „inteligența naturală” păstrează solidaritatea sintaxei cu semantica și unitatea dintre semnificație și sens, „inteligența artificială” operează sintactic, în sens tehnologic. „Inteligența naturală” rămâne sub tutela „conștiinței” și a „conștiinței de sine”. Ca să rezumăm, „inteligența” presupune limbaj articulat, scop propriu, proiect, angajare în rezolvări de probleme. Inteligențele, „naturală” și „artificială”, operează pe suporturi diferite – creierul biologic, respectiv „mașina de calcul”, dar sunt inteligențe.
Cu cartea Inteligența materiei, care ar merita dezbătută pe larg în cel mai larg cadru, ea fiind plină de stimuli pentru reflecție și pentru multe profesii, savantul care este Dumitru Constantin-Dulcan adoptă calea unei conotări naturaliste a „inteligenței”. El începe prin a admite că în univers informația are și alte suporturi decât cele admise de cunoașterea noastră deja consacrată. „Deși lipsită de o structură nervoasă…, celula știe să-și îndeplinească toate funcțiile necesare autoconservării și reproducerii, asemenea unui organism pluricelular, dovedind că viața, oriunde s-ar însera, dispune de o capacitate care traduce în sine expresia unei inteligențe. Recunoașterea hranei, conduita de evitare a pericolelor, mobilizarea mecanismelor metabolice și de reproducere presupun investiții de inteligență, chiar dacă, în orgoliul de a ne crede singurele ființe inteligente, refuzăm să o recunoaștem și dincolo de noi. Toate celulele vii dispun de atâta inteligență cât este necesară pentru existența lor și formularea conform căreia fiecare ființă își ajunge sieși mi se pare fericit găsită.Fără această inteligență adaptativă, viața n-ar putea exista și evolua în multitudinea sa de forme cunoscute și necunoscute” (p. 89-90). Dumitru Constantin-Dulcan a propus deja în 1981 conceptul de „inteligență a celulelor”.
Autorul Inteligenței materiei s-a regăsit în bună parte în scrierile lui Bruce H. Lipton (The Biology of Belief. Unleashing the power of consciousness. Matter&Miracles, 2005), pe care-l invocă cu ideea că „celulele sunt inteligente ca și noi. Sunt prevăzute cu intenție și scop, caută mediile favorabile și le evită pe cele toxice, discern, analizează stimulii din mediu și emit reacții adecvate” (p.90). Dumitru Constantin-Dulcan a invocat de atunci mereu argumentul că „nu doar sistemul nervos are capacitatea de a prelucra informații, ci și virusuri, bacterii, plante, ființe monocelulare, încât inteligența se poate atribui pe o scară mai largă decât se face, de obicei, doar omului”. Pe de altă parte, el a invocat faptul că „nu putem explica morfogeneza organismelor vii, dincolo de celule, fără ipoteza că ele recurg la informație”.
Dumitru Constantin-Dulcan cunoaște discuțiile despre relația materie, energie,informație, care deja la nivelul anilor optzeci atrăgeau, mai ales că nimeni altul decât Werner Heisenberg era tentat să reducă totul la energie (iar la noi Mihai Drăgănescu, cu lacunară stăpânire a lucrurilor, s-a supărat că i-am spus, ca modest asistent, că filosofia lui a informației este doar o improvizație ce induce în eroare bieți tineri. Cum s-au și petrecut lucrurile!). Demersul său este altul și mai profund.
Autorul Inteligenței materiei rămâne în cadrul unui realism susținut de științe, încât abordarea sa se impune atenției. El spune simplu că „la toate nivelurile de organizare a vieții, indiferent dacă îi recunoaștem sau nu o structură de tip nervos, este prezentă capacitatea de receptare a informațiilor din mediu, de prelucrare a lor și de emitere a unui comportament adecvat” (p.117-118). El invocă cercetări neurofiziologice, psihodinamice și biofizice ce susțin această generalizare. Un fel de „biocomunicație” este fapt și nu ar fi explicabilă fără a asuma prezența „inteligenței”. „O serie de argumente ne obligă să ne gândim că, în timp ce pentru înțelegerea simbolurilor reprezentate prin cuvinte este nevoie de învățarea limbii în care sunt exprimate, decodificarea câmpului energetic purtător de informație este comună întregii lumi vii. Ea reprezintă comunicarea fără limbaj întâlnită pe toate treptele de evoluței. Așa ne-am putea explica relația dintre noi și animalele domestice și poate chiar comunicarea cu copilul mic înainte ca acesta să-și însușească limbajul articulat” (p.171). Nu ar trebui, după Dumitru Constantin-Dulcan, rămas la datele actuale privind câmpurile ce acționează în viața ființelor, din motivul simplu, de înțeles, desigur, că ceea ce numim cunoașterea de către om a naturii nu s-a încheiat nicidecum: semnalele elctrice, ce stau la baza cunoașterii de azi a naturii, nu avem cum să le socotim ultima realitate. În viața oamenilor intervin nu numai fapte fizic abordabile, ci și ceea ce se emite – a căror natură nu este neapărat stabilită în termenii științelor. Teorema sa este că „tot ceea ce este viu emite și recepționează informații pe un cod specific, probabil, fiecărei specii sau propriu chiar întregii lumi vii” (p.139). Oricum, comunicarea nu are în limbajul articulat singurul mijloc: „comunicarea fără limbaj” este pe toate treptele de evoluție (p.171).
Concluzia doctei cercetări din Inteligența materiei este că se poate vorbi de „caracterul logic sau inteligent al funcționalității viului” (p.193), că viața poate fi socotită „capacitate de a comunica, de a realiza un contact inteligent, de a stabili relații de tip informațional, grație posibilității de a prelucra informațiile” (p.192-193). De aici teza cardinală a întregii cărți: „Putem spune, așadar, că esența vieții constă în inteligența sa, exprimată prin capacitatea de a discerne, de a prelucra informație. Prin inteligență nu trebuie să înțelegem neapărat un psihism de complexitatea cunoscută de om. Privit astfel, termenul poate să deruteze. Prin termenul de inteligență noi nu am avea în vedere decât acte sau conduite adecvate, indispensabile vieții” (p.193). În general, viul este caracterizat de „capacitatea de a autoconservare și de perpetuare” (p.209).
Nu discutăm conotarea naturalistă a celorlalți termeni ce preiau prestațiile minții umane – „conștiența”, bază a ”conștiinței”, ca „evaluare și integrare psihică la un nivel mai înalt, cortical, a informațiilor receptate de creier” (p.287), și „imaginea de sine”, formată prin „autoobservare și impresiile exprimate de anturaj” (p.313). După ce „inteligența” este concepută ca adecvare a conduitei, restul termenilor își asumă consecințele. Culminația se atinge cu trecerea de către Dumitru Constantin-Dulcan la ontologizarea constatărilor sale: „capacitatea de percepție nu este expresia evoluției biologice, cum s-a părea, ci a finalității speciei” (p.370); „percepem o lume ca efect al unei cauze care este dincolo de rațiunea noastră” (p.371); „obiectivul evoluției nu pare a fi totalitatea, ci funcționalitatea, nu performanța părților, ci finalitatea întregului” (p.388); „există o voință și o rațiune de a fi, de a trăi în tot ceea ce este viu” (p.390); „există o Inteligență în univers, o rațiune inteligentă” (p.395), ce imprimă „vieții” în toate ipostazele ei un „sens”; a o lua în seamă este baza eticii: „atîta vreme cât un singur om va provoca altui om suferință, lumea nu va avea liniște” (p.448).
Să reducem la esențial. În „accepțiunea culturalistă” a „inteligenței” accentul cade pe acțiune – cu premisele ei, conștiință, evaluare, scop; în „accepțiunea naturalistă” el cade pe adaptare în vederea supraviețuirii – cu premisele ei, sensibilitate, orientare, instinct. Este astfel ușor să comparăm cele două conotații. De speculat, se poate face îndelung. Mi se pare clar că în a doua accepțiune, „inteligența” rămâne, în mod explicabil, treaptă spre prima. În această optică se pot prelua și reflecții din cultura română modernă – „inteligența” este altceva decât „istețimea” (Nicolae Mărgineanu), ea constă din capacitatea de a distinge punctele de vedere (Mihail Ralea), este asociată cu caracterul (Tudor Arghezi) și include consecvența (Mihail Sebastian).
Dacă luăm în seamă conotațiile culturaliste (ale intuiției, intelectului, rațiunii etc.) este clar că „inteligența” la propriu poate fi a oamenilor care-i întruchipează trăsăturile.
Ceea ce în „accepțiune naturalistă” se socotește „inteligență” are de fapt două componente. Pe cât este „rațiune obiectivă”, ea se suprapune cu „logosul” tematizat în trecutul gândirii. Pe cât este vorba de o „rațiune inteligentă”, cum spune Dumitru Constantin-Dulcan, cuvântul „inteligență” este mai curând o metaforă cu forță de sugestie enormă.
Metaforele au adâncimea și importanța lor. Dar dacă căutăm un termen mai exact se poate vorbi, cred eu, spre a fi cât mai echitabili, de „competența adaptativă” a celulei și altor organisme. Căci de la „folosirea informației” la „inteligență” este un drum. De „inteligență” propriu-zisă este mai greu a vorbi în cazul celulei.
Aceasta nu înseamnă să nu subliniem importanța esențială a demersurilor, inclusiv a celor din excelenta carte Inteligența materiei, de a cerceta, în pofida restricțiilor carteziene sau pozitiviste actuale, natura și speciile ei nenumărate și pline de lecții pentru oameni. Și de a le privi din perspectiva unei reaproprieri a oamenilor de celelalte ființe – blocată astăzi de un curs al instrumentalizării și distrugerii lor, al agresivității și al urii, cu rare precedente în istorie.