Scriitorul este un navigator ficțional care, împins în direcții haotice de vânturile și curenții submarini ai vieții – este suficient să ne gândim la Villon, Shakespeare, Beaumarchais, Chateaubriand, Hölderlin, Balzac … – trebuie să aibă talentul și capacităţile de a le folosi pentru a merge în direcţia în care doreşte. Exact ca marinarul care orientează pânzele în așa fel încât oricare ar fi direcția din care suflă vântul, nava să avanseze în direcția dorită. Problema este ca autorul să fie conştient că nu stăpânește totalitatea factorilor care îi determină existenţa şi să-şi pună în mod conştient problema convertirii lor în condiţii favorabile creaţiei. În unele cazuri este cât se poate de lesne. Când injoncţiunile lumii exterioare au cel puţin o latură îmbogăţitoare culturalicește sau uman, ele pot influenţa la modul pozitiv creația.
Un biografem puternic a fost la tinereţe sărăcia lui Balzac sau cea a lui Dumas. Născuţi în medii mai degrabă modeste, ambii au avut gusturi de lux (şi de „luxură”), ceea ce i-a făcut să lucreze sub presiunea permanentă a cheltuielilor şi a datoriilor. Urcând la Paris pentru prima oară de la Villers-Cotterêts în 1822 și fără un sfanț în buzunar – cei 53 de franci cu care plecase se epuizaseră repede, Dumas a supraviețuit în drum vânând iepuri, artă la care tatăl său, generalul revoluționar Murakami scria pe masa din bucătărie. Condiţiile de lucru ale lui Cehov au fost şi mai rele decât cele ale lui Austen sau Murakami pentru că locuia împreună cu trei generaţii ale familiei, în total opt persoane în acelaşi apartament. Într-o scrisoare către unul dintre editorii lui, Leykin, Anton consemnează: „Bebeluşul fratelui meu plânge în camera de altături, într-o altă cameră tatăl meu îi citeşte pasaje din Leskov mamei, şi cineva a dat drumul la o cutie muzicală, încât aud Frumoasa Elena … Patul meu este ocupat de un prieten în vizită, care se ridică la fiecare cinci minute ca să-mi vorbească probleme de medicină… Iar țâncul care urlă!”.
Dar blândul Anton1 nu le poartă ranchiună. „Iau în acest moment hotărârea de a nu avea niciodată copii. Presupun că dacă francezii fac atât de puţini, este pentru că sunt toţi oameni de litere” (Maugham 1998, 51-52). Stephen King scrie primele sale două romane publicate – Carrie şi Salem’s Lot – în spălătorie, balansând leagănul copilului cu genunchii, iar John Cheever scria în pivniţa blocului său din Park Avenue (New York) în care îşi avea apartamentul.
Dar sărăcia a fost stigmatul salutar unei largi falange de scriitori în condiția lor de scriitori: Stevenson, Baudelaire, Jack London, Dostoïevski, Fernando Pessoa, Blaise Cendrars, Henry Miller… Sub raport genetic, sărăcia s-a dovedit stimulatoare și productivă. Înţelegem dorinţa exprimată de Stephen King: „a door which you ar willing to shut. The closed door is your way of telling the world and yourself that you mean business […] (King, 178). Drumul lui Shakespeare de la Stratford la Londra a durat mai mult timp şi s-a derulat pe acelaşi fond de strâmtorare materială şi motivaţie puternică. Dar geniul şi oportunismul indispensabil în acele vremuri riscante l-au făcut să prospere destul de repede. Dacă judecăm după poziţia lui în conflictul catolici – protestanți2, după reverenţele pe care le face reginei, distanţele luate faţă de iconoclastul grup de la Shoreditch, prea critici şi asociali, în colimatorul autorităților, deci prea riscanţi, deferenţa şi tonul de panegiric când este vorba de vârfurile puterii din epocă s-ar spune că oportunist este epitetul potrivit pentru el. Visul unei nopti de vară conţine două cuvinte cheie: vis şi noapte de vară, ambele cu trimitere onirică şi poetică. După Stephen Greenblatt, piesa este punerea în scenă a „ruinătoarelor divertismente de la Leicester” date în onoarea vizitei reginei din 1575: crearea unei lumi ideale, de o neînchipuită frumuseţe, traversată de forţe erotice care antrenează în vâltoarea lor toate fiinţele cu excepţia „frumoasei vestale” care domneşte în occident. Machiajul realităţii în scopuri encomiastice este excesiv: micul lac de la Leicester nu era un ocean, mulţimea pestriţă și indisciplinată masată în jurul apei era departe de fiinţele mitologice care populau universul, frumoasa vestală nu era decât o femeie veştejită, cu dinţii stricaţi, iar delfinul mecanic nu făcea iluzie mai mult decât falsul Arion jucat de actorul Harry Goldinham care, în plus, își pierduse în acel moment vocea3. Shakespeare exagerează fără să-i pese de realitate!
Fapt este că până în a doua jumătate a secolului XX, din masa celor care dispuneau de anvergura intelectuală necesară, marele scris a fost în parte cel puțin produsul diferenţialului între sărăcia majorităţii scriitorilor şi setea lor de notorietate.

 

 

Referinte bibliografice:
Maugham, Somerset W. (2009). A Writer’s Notebook, New York: Penguin Random House.

 

 

Note
1 Ca şi Tolstoi, Cehov era sensibil la suferințele păturii rusești de jos. La Melihovo, unde îsi petrece practic ultimii ani de viață îngrijește pe gratis populația din împrejurimi, oferă medicamente, construiește un drum şi școli.
2 Tatăl a avut o atitudine contradictorie, afișând oficial un protestantism militant dar semnând un testament spiritual în care invoca protecția sfintei patroane a mănuşarilor, sfânta Winifrede şi a Fecioarei Maria. Pentru Stephen Greenblatt (2016, 133) el este un „catolic clandestin disimulat sub figura publică a unui ambițios magistrat protestant”. Mama lui Will a rămas fidelă credinței în care se născuse: catolicismul. Ca şi ea, Will este un criptocatolic, dublat însă de o natură prudentă sau de-a dreptul oportunistă. Este o ființă profund rațională pe care excesele unor personaje care i-au traversat viața precum pasionatul predicator Campion îl revulsau. Considera de altfel sfinții, cei care privilegiază ideologia în detrimentul vieții, ca pe niște personaje periculoase (Greenblatt 2016: 144). Ceea ce nu împiedică reprezentările profane ale motivelor religioase tradiționale în piesele lui. (Tradițional aici pare a trimite mai degrabă la cultural decât la metafizic). Oricum, din operele lui nu transpare nici umbra unei trăiri religioase. Finalmente caracteristica familiei, atât a tatălui cât şi a fiului, care guvernează actele şi atitudinile lor sociale este ambiția, dorința ardentă de promovare socială si căpătuire materială, voluntarismul. Cele mai multe dintre piesele lui sunt populate de personaje devorate de ambiție, gata să sacrifice totul pentru a câștiga jocul riscant al puterii.
3 În fata unei situații care ar fi putut conduce spectacolul la un fiasco, Goldingham a avut inspirația de a renunța a cânta şi, cu o voce răgușită, a anunțat că el nu este Arion ci Harry Goldingham, iar secvența lirică nu va avea loc.