Revelația Seltenvogel-ului

Desigur, ajunși fiind în acest punct al discuției noastre, se cade să răspundem la întrebarea „ce fel de Wesen este Simina” sau, altfel spus, cum se exprimă și cum se relevă ea (revelația, așa cum ne arată Lévinas, fiind opusă mai „simplei” dezvăluiri, care desemnează „doar” tipurile de activități prin care un eu face să apară sau permite să apară lucrurile, prin care el regizează în mod autoritar apariția lucrurilor în lumina sa). Să clarificăm mai întâi diferența dintre revelație și dezvăluire:
Revelația este „[m]anifestarea acelui καθ›αυτό, în care ființa ne privește fără a se ascunde și fără a se trăda [nota autorului: și ea constă nu în faptul că ceva este ] (…) dezvăluit, nu în a se descoperi privirii care l-ar lua drept temă a interpretării și care ar avea o poziție absolută dominând obiectul. Manifestarea καθ›αυτό constă pentru ființă în a ni se spune, independent de poziția noastră față de ea, constă în a se exprima. Astfel, contrar tuturor condițiilor de vizibilitate a obiectelor, ființa nu se așază în lumina altuia, ci se prezintă ea însăși în manifestarea care trebuie doar să o anunțe, e prezentă ca direcție a manifestării înseși – prezentă înaintea manifestării care doar o manifestă. Experiența absolută [nota autorului: în cazul nostru – Woge] nu este dezvăluire, ci revelație: coincidență a exprimatului și a celui care exprimă, manifestare prin aceasta privilegiată a Celuilalt, manifestare a unui chip dincolo de formă.” (Lévinas, 1999, p. 48)

Simina se relevă așadar ca fiind o forță arhetipală de întemeiere – „întemeiere pură sau impunere pură a dreptului [nota autorului: natural], deci pură violență întemeietoare” (Derrida, 2004, p. 74) … despre care Derrida spune că nu ar mai exista în ziua de azi; forță pe care serialul Grimm o citește (re-cunoaște) în imaginea Seltenvogel-ului.
Motivul multor denegări ale Grimm-ului (ale vânătorului de Weseni, vânător care în mod normal ucide aceste specii/apariții) și, totodată, ceea ce nu-și poate digera sau „refula propriul influx germinal intens, sau marea memorie biocosmică” (adaptare după Deleuze și Guattari, 2008, p. 262) poate fi descris în felul următor:

„Un Seltenvogel (în traducere din Germană – „Selten” = rar și „Vogel” = pasăre) este o apariție Wesen extrem de rară, sub forma unei păsări. Seltenvogelii sunt atât de rari în comunitatea Wesen, încât au ajuns să fie catalogați drept specie dispărută sau pe cale de disparițe. Atunci când intră în starea de Woge, aceștia au un cap și un cioc multicolor și capătă scânteieri/ scăpărări aurii în ochi. Având în vedere lunga lor istorie de captivitate, Seltenvogelii nu sunt o specie foarte puternică, fiind o pradă ușoară pentru Wesenii mai vârtoși. Ei sunt apreciați pentru faptul că organismul lor dezvoltă în mod natural o piatră fragilă în formă de ou alcătuită în cea mai mare parte din aur și numită Unbezahlbar, motiv pentru care au fost înrobiți sau închiși în vremurile anterioare și hrăniți cu forța pentru a produce aceste pietre. Piatra respectivă se dezvoltă într-un sac gestațional aflat în gâtul Seltenvogel-ului iar, în cazul în care nu este îndepărtată, Seltenvogel-ul se poate sufoca și muri. Aceasta poate fi îndepărtată în condiții de siguranță printr-o incizie verticală efectuată de-a lungul zonei maxime de lățime a pietrei, având grijă să se evite vasele de sânge majore ale gâtului, descleind ușor piatra din zona fibroasă (în germană = „Faserig”) a membranei ce o conține și, finalmente, ridicând ușor Unbezahlbar-ul din cavitatea sa. În aparență [nota autorului: italics-ul nostru], Seltenvogelii par a fi o specie de Weseni de o timiditate naturală (…) ușor de controlat și (…) dispuși să-și iubească partenerii în ciuda naturii lor abuziv-dominatoare. „ [1]

Asemeni Seltenvogelului care are scânteieri/ scăpărări aurii în ochi, ochii Siminei hipnotizează („Simina îl urmărește cu ochii, și-l cheamă, și-l aduce, și-l ține aproape de dânsa. „[Slavici, 2008, p. 40]), traversează cadre imuni la orice „ionizări”, îmbie, bântuie, condiționează și posedă sexual cu aplombul unui Măcelar – fascicule ale unei liturghii neopăgâne și entuziast- (devotat-) profane, erupând parcă de-a dreptul din zvâcnirile incandescente ale amfiteatrului roman unde erau sacrificați creștinii: „Nu era Simina și nici nu era vorba să vie. Nu era, știa că nu poate să fie, dar el, cu toate aceste, o vedea mereu; se uitase parcă prea cu dinadins în soare și îi scăpărau ochii.” (Slavici, 2008, p. 14) Oglindind însuși fundul agitat și crâncen al Abisului făcut din „Vechile Experiențe” (căpătâiul spasmodic al obârșiilor și al neliniștilor care aliniază, desfoaie și răstoarnă trezia, rostul și temeiul într-un mod vătămător dar vitalist-originant), ochii Siminei nu ostenesc niciodată aerul sub pleoape, dimpotrivă, ei permanentizează și adaugă detalii terminale, concrete și compulsive de tempo și rubato oricărei realități pe care o bruschează în mod divin: „Busuioc nu era acum dintre oamenii în curtea cărora poți să intri fără ca să fii băgat în seamă de stăpânul casei, și nici Simina nu era femeia care poate să treacă pe nevăzute pe dinaintea cuiva. Ieșind în calea celor sosiți, el trecu o dată cu privirea peste oameni și ochii lui se opriră la dânsa. Îl ardea parcă la inimă. O știa de tot bine și-i era destul s-o vadă pentru ca să înțeleagă o mulțime de lucruri, căci iute se descurcă lucrurile în mintea omului când li se ivește căpătâiul [nota autorului: italics-ul nostru]. Încă anul trecut simțise Busuioc că-i plac feciorului său ochii Pădurencei, și s-ar fi mâhnit, poate, dacă nu i-ar fi plăcut, fiindcă erau făcuți pe plăcute, dar c-a trecut anul și nu i-a uitat, dar că-i plac atât de mult încât își pierde rostul [nota autorului, s.n.] și-și omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri.” (Slavici, 2008, p. 29)
Înzestrați cu mierea fatală din ochii leopardului în care au fost „zidite” multe toamne ideale, darul și dăinuirea reală a acestor ochi sunt re-simțite ca o imbatabilă putere de vindecare și de regenerare pentru omul abătut, „desfigurat”, descurajat sau adumbrit (cazul lui Neacșu, tatăl fetei – „‘Taica, fie iertatul, taica întreg’, își zise el oprindu-și privirea asupra ochilor ei. Nu erau tot acei ochi, nu tot acele gene, dar din o singură căutătură a lor se întrăma întregul om așa cum el fusese odinioară.” [Slavici, 2008, p. 43]); și ca cea mai rarefiată și întremătoare binecuvântare și limpede-văratecă speranță înspre nemărturisit pentru omul aflat pe moarte – în ambele cazuri, motiv clar de idolatrie: (cazul lui Iorgovan, pretendentul înfrânt al fetei) „– Vai, Doamne! Tu, Simino! Săracul de mine! șopti el; apoi își adună toate puterile, ridică amândouă brațele spre ea, o apucă de umeri, o aduse spre el și-i sărută gura, apoi un ochi, apoi celălalt, apoi o depărtă, ca să se poată uita drept în fața ei, și iar o sărută.” (Slavici, 2008, pp. 125-126)

Permanentizarea abuzului și promiscuitățile calmate prin nevroză (familiaritățile înfricoșătoare trăite în vecinătarea molozului și a mozolului cutremurului și aburelile sentimentale trăite în umbra sânului Icoanei răcită la incisivi) transformă camuflările în pleonasme obligatorii, până când începe să miroase iar a sârmă ghimpată… iar a sebumul rădăcinilor amintirilor mistice ale primelor iubiri smulse cu penseta dintre spiţele irisului și puse înapoi în insectarul satanic cu fluturi de noapte carnivori ce clocesc larvar pumbul vâscos al frustrărilor sexuale, ca pe un potop-ciclop („puhoi” [Slavici, 2008, p. 81]) ce-ți spală toate crustele de suflet închegate pe carne: „Ea însăși le-a făcut, le-a simțit și le-a suferit toate, dar acum, privindu-le cu ochiul ei limpezit de durere, parcă nu le mai credea: gânduri și simțiri se așezaseră cu totul altfel de cum au fost în sufletul ei, și de câte ori se gândea la Iorgovan, obrajii i se umpleau de sânge și o pornire de neîndurare îi trecea prin suflet.” (Slavici, 2008, p. 81)
Vag compătimitoare ca Icoana primordialităţii din păcat dar și făcută din acea insomnie incinerată cu care viespea începe să își construiască cuibul, Woge-ul Siminei, a cărui undă de șoc e aspersată ocular (sau ancorată/încorporată violent în exuberanțele oculare), îi arcuiește privitorului șira spinării de să i-o rupă, îi asfaltează fața în cripta secundelor violate, îi profanează cadavrul sentimental, îi face necrofelaţie ultimului suspin de ciudă freonică, îi sodomizează depresiile și îi criogenizează ipocrizia: „[Nota autorului: Busuioc] O vedea pe Simina scoțându-și cu vârful degetelor cele câteva fire de păr din față și uitându-se apoi drept în ochii lui: era peste putință s-o uite el aceasta!” (Slavici, 2008, p. 99)

Aceasta este de fapt și în fapt și esența (mirajul intenționat a fi aculturant) feței ascunse a Wesenului: a te revela în adevărata-ți frumusețe a chemării adânci pe care o întruchipezi printr-o crevasă erotică înspre ceea ce ai de ascuns (de ascuns, adică mai intim, mai cald și mai eclipsant-împlinitor de oferit dar și de ofilit) „Chipul este faptul de a fi ireparabil expus al omului şi, totodată, rămânerea sa în ascuns în chiar această deschidere, Şi chipul este singurul loc al comunităţii, singura cetate posibilă [nota autorului: italics-ul nostru].” (Agamben, 2013, p. 69)

Revenind acum la ideea lui Francis Bacon după care plictiseala (de multe ori altarul remasculinizării și al recalibrării fiecărui bărbat), se instalează și se inserează odată cu primatul poveștii unei (combinații de) culori asupra tonului unei nuanțe decisive, putem afirma despre aceasta din urmă că este totodată și stigmatul viitoarei pierzanii pe care Simina îl lipește (nu fără părere de rău, fără decepție decăzută [incorect/nenatural dispersată înapoi înspre Abisul ce se știe că iartă] și nu fără o speranţă nevropată [de animal de deşert ce vede că plouă totuşi după luni de arşiță, dar insuficient…] adânc trădată și arsă) pe fruntea lui Iorgovan, un personaj până la urmă incapabil să îmblânzească și să salveze Seltenvogelul din ea – incapabil să-i extragă acestei apariții epifanic-joyciene din viața lui, cu blândețe din gât, Unbezahlbar-ul făcut din lacrimi cristalizate și regăsiri cuvios despletite și smălțuit prin/de atâtea așteptări înfrigurate și duios-zgribulite în înserări. Neputând să-și extragă pentru sine și prin sine din „gâtul” dureros înțepenit al Siminei acest premieu predestinat cuceritorilor germanici, și să salveze simultan și în mod eroic Seltenvogelul întrupat atât de generos de fată, Iorgovan se vede așezat întâi la masa tăcerii (cu cupa ditamai amărăciunii în mână) și apoi la masa rușinii, forțat acolo să-i mănânce Siminei „puii (născuți) morți”(pe care el nu i-a putut răscumpăra)… și aceasta doar ca să mai supraviețuiască pentru o perioadă foarte scurtă, dezonorantă, alterată și nenatural necrozată:

„ – Atunci, haid’ să tăcem, zise el iar, că vorbele sunt făcute ca oamenii să-și ceară cu ele pânea de toate zilele; pentru aceasta nu s-au făcut încă vorbe, și nici nu-i nevoie de ele. Uită-te-n ochii mei precum mă uit și eu într-ai tăi, și dacă nu mă înțelegi, atunci n-ai în tine aceea ce-ți dă înțelegerea. – Te înțeleg, Iorgovane, răspunse ea, dar uite – adăugă arătând spre Șofron, care alerga tocmai după o prepeliță – aș voi să te văd și pe tine alergând să prinzi pasărea din zbor. Iorgovan se uită lung după Șofron.” (Slavici, 2008, p. 41)

Iar aceste lucruri se petrec în contextul în care lui Iorgovan necrologul îi fusese deja scris (antedatat), „cântat” și bătut „în cod morse” de roțile infernalei mașini cumpărate de Busuioc, la moartea lui Pupăză (un moment cât se poate de sugestiv și decisiv-simbolic: un personaj cu nume de pasăre e sacrificat de Slavici în mod feroce pentru a sublinia grava nereușită a lui Iorgovan de a salva Seltenvogelul și pentru a prefigura consecințele funeste ce decurg de aici pentru anti-eroul trădător al șansei unice ce i-a fost oferită), și nu oricum, ci sub chiar privirile neîndurătoare (atavic-neiertătoare) ale Siminei: „Sosind la moară, el se uită la mort. Era Pupăză, tot acel Pupăză pe care-l știa din copilărie, care-l purtase-n cârcă, pe care atât de adeseori îl necăjise și care pe el nu l-a necăjit niciodată. El se întoarse spre mașină. Chinga, roatele și dulapul erau pline de sânge: vedea că aici s-a petrecut lucrul. Dar nu înțelegea Iorgovan cum au putut roatele aceste să-l răsucească pe Pupăză încât să-i stoarcă viața din carne și din oase. Căci grozav de țeapăn îi părea lui intrată viața în carnea și-n oasele omului. Mașinistul îi arătă cum l-a apucat roata pe Pupăză, cum l-a aruncat în celelalte roate și cum i-au sfărâmat aceste oasele. Acum Iorgovan înțelegea, vedea cu ochii; se întoarse iar spre mort, ca să-l vadă și-n aievea. Era Pupăză și era mort; dar era mort și nu mai trăia; asta se-ntâmplă-n toate zilele; asta o pot toți oamenii! El se mai uită o dată la roate, apoi se depărtă, dus ca să nu le mai vadă, și tot le vedea mereu stând tăcute, nemișcate, pline de sânge și ademenitoare în osiile lor de fier. Simina se uita în calea lui.Venea drept, cu capul sus, cu pasul ușor, iar ochii nu îi mai erau ascunși sub genele dese, ci se aruncau îndrăzneți în lume; acesta era feciorul lui Busuioc bogătoiul. Omul mândru și încrezut în el, care nu se sfiește niciodată.– Eu nu pot pleca, grăi Simina. Nu pot eu să-l văd așa și să mă depărtez.” (Slavici, 2008, pp. 63-64) Nu e așadar deloc o coincidență faptul că roțile însângerate îl „cheamă” pe Iorgovan înapoi înspre străfundul Abisului – acolo unde toți oamenii „tremură în trupurile lor deoarece, stârniți, toți dau din prisosul vieții lor [nota aurorului: italics-ul nostru]” (Slavici, 2008, p. 56, adaptare) până când „rămân cu viața oprită-n loc.” (Slavici, 2008, p. 55, adaptare)

Leviatanul mâlos, cu luminile sale stinse (cu translucidități lichefiate de formol) ce clocesc încet, în sângele mucegăit al visului larvofob, nămolul stelelor noroioase – sticlă semi-mată în efracţie în altă sticlă încă și mai lividă – un somn batrân, scârbit în leşie, ce-nghite plictisit, cinic, într-o nepăsare de piatră, în drăcovenie rânjită de râmnitor înciudat, e trezit cu forța și pus de spiritul nezărit și neticluit al locului să pedepsească, ori de câte ori un aventurier ratează să împlinească presimțirile atât de îmbietoare și prietenos-magic-împlinitoare de pe buzele rumeninde ale Seltenvogelului; ori de câte ori Seltenvogelul se dezechilibrează emoțional („– Parcă n-aș avea de ce să plâng! Întreabă-mă de ce nu plâng, când nu plâng? Atât am plâns, Șofroane, încât mi s-a făcut obicei și deseori mă pomenesc că plâng fără de veste, așa, din senin, numai fiindcă îmi sunt dați ochii pe plâns.” [Slavici, 2008, p. 113]) și devine „pui de cuc în cuib de cioară” (Slavici, 2008, p. 81) cu un „țipet sfâșietor” (Slavici, 2008, p. 79) ce „sună a gol în ureche” (Slavici, 2008, p. 78).
E adevărat că, în ciclul Seltenvogelului „trebuie să se și supere omul câteodată: altfel ori se clocește, ori prinde mucegai” (Slavici, 2008, p. 71), dar atunci când femeia-pasăre „se simte cuprinsă de groază și nu mai încearcă să i se pună împotrivă, ci rămâne sfiită înaintea lui ca prepelița ce se vede apucată fără veste” (Slavici, 2008, p. 69, adaptare); când, „înscârbită” (Slavici, 2008, p. 65) fiind, pe aceasta „o apucă parcă un fel de amețeală și începe a se uita parcă de sus într-un mare adânc și adâncul o trage înspre el” (Slavici, 2008, p. 69, adaptare) [2] – ei bine, atunci intervine El!
Îl înspăimântă și-l pedepsește pe farsor până când acestuia i „se răcește tot sângele în vine” (Slavici, 2008, p. 93); până când îi strică definitiv acel „pas bine călcat al omului care știe că n-are să sosească prea târziu” (Slavici, 2008, p. 88, adaptare) … până când, în urma șuvoiului/puhoiului nu mai rămân decât „(…) năluciri neastâmpărate, cufundate acum în apă, după cum se schimbă vântul și după cum se mută ochiul [nota autorului: italics-ul nostru]” (Slavici, 2008, p. 75), iar în locul Seltenvogelului se arată „o cioară pribegită ce cârâie din când în când a pustiu” (Slavici, 2008,
p. 76, adaptare)
Leviatanul acesta adastă hulpav pe fundul apei, amortizând prin întunecimile înşelătoare ale liniştilor mişcătoare, prin ape verzi cu alge unduitoare, hipnotizante, prin ape negre cu raze băgăreţe ce iau glumăreţ-îndrăzneţ peste picior Ne-păsările întunecate. Doar durerea dulce-copilăroasă a Seltenvogelului îl poate seduce, aprinzându-i glorios solzii imenşi, înfricoşători, la început în joacă…până când Seltenvogelul ajunge să-i poarte solzii în ochi: îl poți vedea cum se încolăceşte, răsuceşte și zvârcoleşte în apele globulare din ochii femeii-pasăre, cu prospeţimea întunecata din fiecare vibraţie și din fiecare tresărire.
Încă mai Trăieşte, încă mai e Acolo, n-a plecat (…să se ostrovească în ape străine) deoarece Leviathanul e strămoșul tainic al Seltenvogelului și nu degeaba Slavici face, într-un punct-cheie al acțiunii nuvelei, precizarea că „Fata nu-i slută și-i mai viclean decât o șerpoaică cu pui: să nu aflu că umbli după ștrengării” (Slavici, 2008, p. 52)

Note:
1 Descriere preluată de pe http://grimm.wikia.com/wiki/Seltenvogel, consultat pe data de 26.11.2015, 22:10 p.m. Traducerea noastră.
2 Celebra temă nietzscheană a Abisului contagios răzbate cât se poate de clar în aceste rânduri „Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului.” (Nietzsche, 1991, p. 89)

Bibliografie:
Agamben, Giorgio. (2013). Mijloace fără scop. Note despre politică. Traducere de Alex Cistelecan. Cluj-Napoca: Editura TACT.
Deleuze, Gilles și Guattari Félix. (2008). Capitalism și schizofrenie (I). Anti-Oedip. Traducere de Bogdan Ghiu. Pitești: Editura Paralela 45.
Derrida, Jacques și Benjamin, Walter. (2004). Despre violență (volumul conține textele „Critica violenței” de Benjamin și, respectiv, „Forță de lege. Fundamentul mistic al autorității” de Derrida). Traducere de Bogdan Ghiu. Ciprian Mihali (ed.). Cluj-Napoca: Editura Idea Design & Print.
Lévinas, Emmanuel. (1999). Totalitate şi Infinit. Traducere de Marius Lazurca. Iaşi: Editura Polirom.
Slavici, Ioan. (2008). Pădureanca. București: Editura Cartex 2000.