Numele lui Pamfil Șeicaru, asemenea altora din perioada inter- și postbelică a României, din angoase complexate ale urmașilor incapabili să îi asimileze valorilor noastre reprezentative, rămâne și azi perceput doar printr-o sintagmă cel puțin discutabilă –„șantajul și etajul”1. Puțini, însă, sunt aceia care știu, de pildă, că Mănăstirea Sf. Ana de la Orșova este ctitoria lui, la fel ca monumentul de la Mărășești sau palatul bucureștean din str. Belvedere, sau monumentul din cimitirul Val du Roy, ridicat în memoria eroilor români căzuți pe frontul alsacian în Primul Război Mondial. Și tot la fel de puțini știu că opera scrisă a lui Șeicaru rămâne în bună parte încă în exil. Iar dacă în țară a fost condamnat la moarte în contumacie (1945)2, la dispariția sa fizică (Dachau, 21 oct. 1980), personalitatea lui Șeicaru era evocată de Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, memorându-l ca „patriot român și eminent ziarist” a cărui misiune asumată a fost cauza României în condițiile geopolitice ale vremii.
Șeicaru, după o discuție de două ore, la Olănești, cu Ion Antonescu, în 9 august 1944, pleacă din țară spre Madrid, de unde nu se mai întoarce niciodată, acolo urmând să editeze un ziar în interesele României (p.100). Și dacă totuși viața din exil a ziaristului, cu privațiunile ei felurite, este mai ușor de reconstituit pentru cititorul român, opera acestuia încă îi rămâne greu accesibilă. Sigur că Pamfil Șeicaru – Scrieri (4 vol. Ed. Victor Frunză, Buc., 2006) este prea puțin, iar editorialele de la Curentul ar fi de interes să fie tipărite în volum. Nici măcar cartea Pamfil Șeicaru – Scrisori din emigrație (Ed. Europres, Buc., 1992), tipărită în elanurile postrevoluționare, nu s-a mai reeditat (după știința noastră); cele 51 de scrisori (integrale) către istoricul Radu Valentin, „decedat între timp în împrejurări nu prea limpezi”3, rămân totuși pentru noi o sursă credibilă. Citind aceste scrisori mi-am amintit un avertisment al lui Cioran4: „După modul în care popoarele se vor ști apăra de Rusia, își vor dovedi gradul de sănătate. Atât de mult s-a insinuat Rusia în lume încât de aici încolo, dacă nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va ieși înainte pe orice drum”.
Pamfil Șeicaru și-a făcut din subiectul Rusia, după cum se știe, o misiune pe care a urmat-o de la documente până la influențe politice de rang înalt. Sub protecția Spaniei și cu garanția că Franco nu va relua cât timp va trăi relația cu Rusia sovietică, el nu va fi împiedicat să studieze și să scrie liber la Madrid (p.100). Martor și analist avizat al evenimentelor majore ale începutului de veac XX, ziaristul nota că după Războiul Balcanilor din 1912 a fost lichidat Imperiul Otoman căruia i-a urmat Imperiul Habsburgic, „dar a rămas închisoarea naționalităților – Rusia, cum o numea Lenin când era pribeag, bineînțeles” (p. 19). Și Șeicaru știa ce spune. Pentru asta reproduce ca argument un fragment (în franceză) din cursul universitar al celui mai mare orientalist al Rusiei, Vasile Vladimirovici Berthold, profesor la Petersburg din vremea când „în Rusia țaristă istoria nu era supusă cenzurii, pe când în Rusia proletară este trecută prin vămile cenzurii partidului” (p.255).
Într-o altă scrisoare (p.32) adresată istoricului Radu Valentin, Șeicaru evocă episodul Convenției londoneze pentru definirea agresorului (3 iunie 1933), inițiată de Rusia sovietică, cea care va ataca în decembrie 1940 Polonia și Finlanda – drept urmare a fost exclusă din Societatea Națiunilor de la Geneva –, nici Antonescu nu avusese încredere că rușii își respectă angajamentele din convenții (p.100). Fermitatea acțiunilor sale împotriva Rusiei îl face pe Șeicaru să nu-și poată revedea țara cu toată apriga sa dorință de a o face (p.52): „scriu cum gândesc de la aprilie 1918 până azi, denunțând pericolul rusesc” și tocmai pentru asta socotea că dacă ar veni prin țară s-ar putea crede mai apoi că scrie la sugestia Bucureștiului, ceea ce ar fi fost pentru el o ofensă (și totuși, în 1966 o va face în condiții de maximă discreție întâlnindu-l pe Ceaușescu). Atitudinea antirusă a lui Șeicaru este totdeauna documentată, nu de puține ori chiar cu argumente rusești: la 11 februarie 1976 îi confirmă lui Radu Valentin primirea celor șase volume ale lucrării lui A.V. Lazarev Organizarea Statului Sovietic și problema basarabeană – „un monument de idioțenii” (p.59) și se întreba la ce bun reactualizarea problemei basarabene: „Nu cumva starea de spirit din Basarabia corespunde unei îndreptățite îngrijorări a Kremlinului?” Șeicaru va scrie (p.63) cu contraargumentele sale ca să ofere cititorului german comentariul său asupra Basarabiei și se bucură să constate (p.61) că Rusia „comite erorile Germaniei hitleriste cu impetuoasă inconștiență”, așteptând să aibă aceeași soartă. Cu toate acestea, recunoaște, precum Jules Michelet6, „superioritatea diplomației rusești asupra diplomației marilor puteri europene. Victoriile diplomației sovietice la Teheran, la Yalta, la Postdam și ultima la Helsinki ilustrează superioritatea acestei diplomații”. Ori Rusia, se așteaptă Șeicaru, „intră în faza fatală când provoacă marile coaliții” (p.62), de unde și bâlbâielile geopolitice care vor urma; astfel, atrage atenția prietenului său Radu Valentin să citească lucrarea lui Nepner Histoire de la philosophie russe, „indispensabilă pentru orice intelectual român spre a cunoaște spiritul rus” (p.81). În cele mai multe cazuri, Șeicaru atacă problema rusească mai ales când în discuție intră orice consecință românească: tăcerea și aroganța Rusiei în legătură cu unele aspecte ale războiului împotriva Turciei cu minimalizarea contribuției românești sau lucrarea din 1912 a lui Leon Casso Rusia la Dunăre și constată că „occidentalii care, atunci când devin Kremlinologi, bat câmpii” (p.68).
Șeicaru scrie o lucrare consistentă, intitulată Naționalitățile în Rusia sovietică (p.77) și presimte în octombrie 1976 că „Rusia este în preajma unor teribile zguduiri interne” judecând după eforturile lui Vâșinski de a proteja legal atribuțiile serviciilor de securitate. Pe de altă parte, așteptările rușilor, ca după moartea lui Mao forța Chinei să diminueze în lupte interne, sunt zadarnice, „succesorii lui Mao s-au dovedit mai aprigi împotriva Rusiei” (p.78), iar asta apasă asupra veleităților Kremlinului.
Ziarist bine informat și cunoscător redutabil al istoriei, Șeicaru nu poate medita asupra viitorului țării sale „decât în funcție de Rusia sovietică” (p.110) și cu raportări la previziunile sale geopolitice. Astfel, la un moment dat (p.114), „alianța chino-japono-americană este o realitate care curmă parada forței militare a beneficiarei de la Teheran, Yalta și Potsdam, conferințe la care inconștiența anglo-americană s-a dat în penibil spectacol”.
Strategiile alianțelor și balanța de forțe înclină sorții când de o parte, când de alta. Șeicaru ne amintește (p.94) că odată cu prăbușirea țarismului se înlătură și pacea separată, negociată de Stürmer von Yagov „care prevedea alipirea Moldovei la Rusia și a Munteniei și Olteniei la Austro-Ungaria”, teză care se va relua, cum știm, și în vremea lui Hrusciov. Eventualitatea unei noi structuri de forțe în zona Pacificului îl preocupă și pe Șeicaru, cititor al presei de limbă franceză și, în 1972, vedea posibilă „o triplă alianță în Pacific: chino-japono-americană care ar însemna șah-mat pentru Rusia” (p.62); pentru români, unica speranță rămâne tot „legătura de prietenie cu China” (p.61). Predarea către Rusia sovietică a țărilor Europei Occidentale prin tratatele de la Teheran, Yalta și Potsdam invită la luciditate și Khol (p.44) concluziona: „Numai oile proaste își caută singure măcelarul”. Cu complicitatea lui Roosevelt și a lui Churchill, așa-zisa Conferință a securității europene consacra victoria diplomatică a Rusiei sovietice și, în definitiv, situația de azi a Europei (p.35). Șeicaru are în vedere o carte de răspuns noii situații geopolitice; Finlandizarea Europei. Conferința de la Helsinki – Yalta nr.2, după care urma, într-un un plan riguros condus, noua lucrare, Antagonismul ruso-chinez și Europa (p.40).
Flexibilitatea imprevizibilă, abilitățile propagandei rusești și acțiunile ei de avangardă sunt urmărite atent cu atât mai mult cu cât privesc România: „Ți-am cerut să cauți – îi scrie el lui Radu Valentin – o broșură apărută în 1915, semnată Historicus, în care s-a publicat ancheta făcută de procurorul Stoianovici de la Tribunalul de Ilfov privitoare la agitațiile țărănești incitate de ruși în 1878 pentru a provoca răscoale și a avea un pretext să nu evacueze România” (p.37). Zelul cu care urmărește Șeicaru fenomenul rusesc vizează înainte de toate evenimente interne (istoria războiului ruso-japonez din 1904, revoluția din 1905), recomandate lui Radu Valentin spre a intui ce s-ar putea alege dintr-o confruntare ruso-chineză, război socotit de Șeicaru inevitabil; rușii nu vor găsi în China un imbecil ca Roosevelt (care totuși prevăzuse din 1910 că omenirea are trei mari centre de gravitate: Mediterana, Atlanticul și mai apoi Pacificul), pentru că chinezii îi cunosc bine pe ruși și știu ce înseamnă semnătura rusească într-un tratat (p.33) – substanța Antagonismului ruso-chinez și Europa.
Cu atenție la fel de motivată este urmărită și politica postimperială a Ungariei, iredentismul acesteia în relația cu România. Mircea Eliade, care cunoștea intensitatea campaniei revizioniste a Ungariei în Statele Unite7, aprecia, la Paris, că în contracarare, „singura lucrare serioasă este cartea lui Șeicaru La Roumanie dans la grande guerre ” (p.20), dar în legătură cu care s-a organizat în exil cea mai desăvârșită consiprație a tăcerii (în România de azi e mai cunoscută lucrarea lui Niall Ferguson, Marele război, decât cartea lui Șeicaru pe aceeași temă).
În exil fiind, ziaristul român cunoaște bine piedicile mai tinerilor istorici din țară și, probabil cu intenția unui răspuns ferm, îi cerea în decembrie 1975 lui Radu Valentin să-i procure cartea lui Roller „spre a înțelege ce politică națională propovăduiesc pentru români acești autori cu iz de pseudonime” (p.48). Ajutorul Moscovei dat Ungariei era evident pentru Șeicaru.
Citind cartea lui Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, aprecia bogăția ei documentară și o socotea binevenită, fiindcă concomitent „Budapesta a trimis un reprezentant la parlamentul-Fum de la Strasbourg unde are misiunea să aducă în dezbatere eterna caterincă Transilvania – o problemă europeană” (p.55) – un german îi sugerase să publice sub titlul Europa centrală și primul război mondial cartea sa La Roumanie dans le grande guerre spre a anihila afirmațiile budapestane. Reacțiile sporadice și tăcerile vinovate la astfel de lucruri au explicații subtile care nu scapă ochiului atent al ziaristului istoric. „Este greu de găsit în istoria modernă un guvern mai ignobil decât dictatura ungară care are în frunte pe amiralul Horthy, guvern de jaf și mită, de tortură, de asasinate. Pentru prima oară s-a văzut în Europa modernă un guvern complice al falsificatorilor de bani, aristocrați corupți, hoți și borfași” (p.9), pentru care Șeicaru are „explicația de ce în presa română nu s-a vorbit de falsificasrea de franci francezi la Budapesta” (ib.).
„La 80 de ani și șase luni sunt optimist în ce privește perspectivele nației mele” (p.14), spune ziaristul și are numeroase motive să se declare astfel: mai întâi de toate, crede că elanurile marilor înfăptuiri istorice românești de la 1848 și până la 1918 nu s-au stins, deși „este adevărat că din 1927, cu moartea lui Ionel Brătianu, România nu a mai avut un autentic om de stat” (p.32). Iată cum vede el, de pildă, problema Teatrului Național din București: „Victor Eftimiu a scris că el a strâns banii necesari pentru reclădirea teatrului. Succesorul, desculțul Zaharia Stancu, a cheltuit întreit ca să se netezească terenul” (p.53).
Șeicaru înțelege prin politică arta de a face necesarul posibil (p.45) și, pe date raționale, socotește că „soarta țării noastre este legată de evoluția raporturilor de forțe în politica mondială. Eu rămân la ideea că decizia viitoarei configurații politice a planetei se situează pe malurile Pacificului, dat fiind faptul că este spațiul unde se grupează majoritatea populației planetei, ca și majoritatea bogățiilor minerale” (p.44). În ce privește România, Șeicaru a avut totdeauna convingerea că, între pericolul rus și iredentismul maghiar, țara sa a fost sortită să cunoască toate tragicele încercări legate de spațiul ei geografic, dar are, că se vrea sau nu se vrea, o misiune decisivă la gurile Dunării (p.70).
Și, în profetismul lui, Șeicaru nota la 21 iunie 1977: „Eu sunt convins că vom reveni la ceea ce am fost ca teritoriu în 1919 până în 1940” (p.104). Cu aceste credințe, cu conștiința de neam și cu fermitatea misiunii, „până la sfârșitul vieții sale pământești Pamfil Șeicaru nu a încetat să fie un ostaș în slujba Patriei” (p.120), doar că România are încă datoria morală să-l reconsidere după măreția acestor misiuni și idealuri și nu după conjuncturi.

 

 

Note
1 Nici cartea lui George Stanca Șantajul și etajul. Pamfil Șeicaru, între legendă și adevăr (Ed. Adevărul, Buc. 2012) și nici alte încercări similare (Florian Bichir; Pamfil Șeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date 23 august 1944 – 23 august 1976, Ed. Militară, 2014) nu au reușit să reabiliteze acest nume în fața celor pentru care s-a autoexilat și a luptat reprezentându-le cu devotament interesele.
2 În 1966, face o vizită în taină la București, sub protecția Securității, dată fiind aprecierea atitudinii lui obiective în raport cu Rusia și cu alte amenințări externe ale României.
3 Op. cit, p.5
4 Schimbarea la față a României, Ed. Humanitas, Buc., 1990, p.22
5 Trimiterile la text menționează doar pagina din volum (ex.: p.25)
6 Vezi broșura Rusia și Polonia, 150
7 Șeicaru exemplifică această manevră de dezinformare care publica în New York Times un articol virulent sub titlul „Genocid în România” (p.81)