Un recent editorial, semnat de Mircea Arman în paginile revistei (v. Tribuna, nr. 479/2022, p. 3), readucea în atenție cazul „arhanghelului” Noica, examinat, într-o „seducătoare paralelă”, cu „anahoretul” Anton Dumitriu, ultimul, proeminent în sfera „filosofiei pure”. Cum reacțiile, bănuim, nu se vor lăsa așteptate, încercăm a anima o binevenită dezbatere, înviorând frontul cultural, confiscat de asaltul crizist și de căznelile junilor „cancelați”, doritori a șterge reperele.

 

 

*

Ușurătatea cu care, în numele justițiarismului, vocalii „iacobini” ai epocii postdecembriste lansează, de-a valma, etichete infamante, nu l-a ocolit nici pe Noica. Visul nicasian al unei cruciade culturale, folosind – ca strategie – „o acomodare productivă” cu trecutul regim, a iscat un potop de acuze, vizând „relația specială” cu organele a celui pușcărizat, reabilitat și, în cele din urmă, „răsfățat”. Deşi complicat, îndelung dezbătut, de o complexitate fascinantă, uşor enigmatică, învăluită de ceţuri mitologizante, cazul Noica a primit explicaţii lămuritoare, credem. Contra-expertiza lui Gabriel Andreescu, parcurgând „exhaustiv”, cum ne asigura, textele de arhivă, a evidenţiat „o formidabilă contorsionare interpretativă”; sub pavăza capitalului simbolic al Şcolii de la Păltiniş, noicienii, aflăm, au întors probele „cu susul în jos” (Andreescu 2013 : 97), consumând o teribilă energie pentru a nega evidenţele. Dar „răfuiala cu Noica”, ne explica doct Gabriel Liiceanu, îi priveşte pe cei vii, cei „care i-au fost aproape”, suportând acum un pretins transfer de suspiciune/vinovăţie, deşi Noica, nota vanitosul filosof-editor, „ne-a născut punând în noi ce era mai bun în el…”. În plus, discipolii, deveniţi apologeţi, neagă colaboraţionismul lui Noica, opera sa „de propagandă”, pretinzând că, dimpotrivă, filosoful ar fi prescris agenda organelor, printr-un dialog umanizat.
Noica a fost, indiscutabil, un cuceritor. A înţeles filosofia ca donjuanism şi, refugiat în Carpaţi, scria Cioran, a vrut să cucerească lumea de la distanţă; s-a vrut înconjurat de admiratori şi s-a dovedit „un hărţuitor delicat” (Cioran 2013 : 3). Nimeni n-ar putea tăgădui imensa sa influenţă, chiar dacă unii consideră himerică Şcoala sa; alţii (cazul lui Alexandru Dragomir) îi contestă discipolatul, respectivii admiratori (mari beneficiari) fiind, de fapt, se pronunţa Petre Ţuţea, doar „buni asistenţi de Filosofie”. Totul e şcoală, spunea, însă, Noica. Şi dacă fiecare om e o formă de încăpăţânare, întâlnirea cu celălalt, chiar dacă „n-are nimic de primit”, pune sufletul în mirare. Trecut prin experienţe traumatizante, ar fi vrut, mărturisea, să se cufunde în tăcere; asaltat de vizitatori, a înţeles că trebuie să le spună ceva, refuzând împietrirea inimii. Şi desferecând căile generozităţii, împăcându-se cu lumea. Inclusiv, „dezlegându-i” pe cei din preajmă de povara/tirania mentoratului. Nu a fost „o școală în sensul filiațiilor grecești”, nota, cu îndreptățire, Mircea Arman, dar, negreșit, Noica era „adevăratul arhanghel al propășirii filosofiei românești în epoca comunistă” (Arman 2022 : 3), provocând și întreținând „o perioadă de entuziasm pentru filosofie”, irepetabilă. Asta ar fi fost „o adevărată treabă” (un cuvânt îndrăgit de filosof), în vremuri de restriște pentru ființa românească, prea convins de valențele filosofice ale limbii noastre.
Or, lumea în care a nimerit Noica, suportând şocurile Istoriei, a fost violată politic prin bolşevizarea Estului. Nu e vorba doar de „o înţelegere discretă cu PCR”, cum crede Alex Ştefănescu (Ștefănescu 2005 : 133), ci de o colaborare sârguincioasă, prin care Noica, vădind docilitate şi corectitudine, s-a dovedit un „harnic agent de influenţă” (Andreescu 2013 : 102), activând, ca intelectual recuperat, într-o febrilă „operă de influenţare”. Cele două volume publicate, în 2009, de Dora Mezdrea conţin probe concludente; iar documentarea oferită de Gabriel Andreescu e fără cusur. Chiar dacă unele urme au fost şterse şi două dosare au fost arse (la Berevoieşti). Iar comunismul, observăm, modelându-şi propria elită, şi-a transferat-o, fără mari pierderi, în postcomunism. Arestat la 11 decembrie 1958, după anii de domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949-1958), Constantin Noica, beneficiind de repetate intervenţii externe, a fost eliberat la 31 iulie 1964, încercându-se atragerea sa (printr-un şir de favoruri). Fostul deţinut „îşi ţine promisiunile” şi „se predă cu totul” (Andreescu 2013 : 66). Ştiindu-şi trecutul „cu pete”, solicită dreptul de a fi folosit într-o ţară liberă (după 1964), dorindu-şi, la 55 de ani, un nou început1*). Dovedeşte, la tot pasul, „stilistica supunerii”, „se închină” în faţa realizărilor regimului, face, vorbăreţ, reverenţe ofiţerilor de caz, foloseşte carneţelul cu însemnări şi adrese, mizează pe „umanizarea” discuţiilor (Andreescu 2013 : 86), Securitatea fiind (devenind) capabilă de dialog, uitându-şi trecutul de organ represiv. O fi avut Noica „geniul linguşelii”, cum credea Cioran, dar onestitatea sa nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Recurenţa unor teme (mitul şcolii, mitul Fratelui), urmărite obsesiv, cu tenacitate, i-au impus o conduită servilă, „legându-se” de organe (Securitatea fiind mult schimbată în bine, constată). Sperând, astfel, să-şi atingă ţintele culturale, misionarismul său utopic râvnind „planetizarea”. Noica se dovedeşte util, prezintă încredere, totuşi, suspicioase, „organele” îl ţin sub supraveghere până la moarte (4 decembrie 1987). Surprinzător, depoziţiile sale, redactate conştiincios şi afirmaţiile făcute în faţa celor apropiaţi, în varii împrejurări, concordă; sinceritatea sa, deseori, e vecină naivităţii. Trecut prin experienţa carcerală, eroul Jurnalului de la Păltiniş se identifică deplin cu rolul atribuit; însăşi Securitatea preia, după apariţia Jurnalului, câteva din etichetele livrate, vorbindu-se insistent despre întemeierea unei Şcoli de gândire, cu tineri selectaţi, „îndoctrinaţi”, pregătind viitoarea elită culturală, chiar de o super-Universitate sibiană (în 1987). Cert, expropiat, trecut prin domiciliu forţat, exclus social, petrecând şase ani de detenţie, Noica „îşi însuşise vinovăţia”. Va deveni, paradoxal, „cântăreţ al regimului”, acceptându-şi, cuminţit, autodafeul, şi, totodată, simetric, va fi perceput ca opozant cultural, prin „jocul abstragerii” (cf. Gh. Grigurcu), cu invidiat statut de guru (cf. Z. Ornea). „Complexul deţinutului” îl va urmări însă, convertit în „sindromul Fratelui Alexandru” (cf. Alina Mungiu-Pippidi). Interpretările mai noi invocă şi Sindromul Stockholm (atacul de la Kreditbanken, 1973), ostaticii, se ştie, empatizând cu teroriştii. Moştenirea Noica este, însă, dincolo de orice controverse, o pledoarie pentru afirmarea românescului în lume, convergenţa viziunilor cu regimul comunist „explicând” statutul său special, încurajându-i-se, până la un punct, nu fără pertractări, „fanteziile culturaliste” (Andreescu 2013 : 90).

 

 

*

În faimosul său eseu, îndelung comentat, Cei douăzeci şi doi sau cultura de performanţă, iniţial cules în revista Ramuri (nr. 7/1981), Constantin Noica, căutând aur „în nisipurile culturii româneşti”, pleda pentru rigorile culturii, notând că un candidat la performanţă, sub veghea „antrenorului”, „trebuie să transpire” (Noica 2007 : 78). Şi tot acolo, el reamintea că limba română este, prin ea însăşi, „şi o performanţă culturală”. Cu precizarea, făcută într-o altă împrejurare, că „irespirabila” poezie a contemporaneităţii şi, bineînţeles, și critica ei nu înseamnă cultură de performanţă. Oprobiul nicasian nu poate ascunde faptul că, în juneţe, Noica însuşi comitea versuri (găzduite în Vlăstarul, 1928), elanul liric al începuturilor fiind retezat de Ion Barbu. E drept, la senectute, ocazional, a recidivat (fără a convinge); dar editura Panteon din Piatra Neamţ a tipărit, în 1995, un volum de Versuri, aproape necunoscut prin circulaţia discretă a plachetei. De care, credem, s-ar fi dezis chiar autorul, realizând că nu satisface acel „raport de intimitate” cerut poeziei (v. Gânduri despre esenţa poeziei, în Convorbiri literare, nr. 1/1943). Ratând în poezie, Noica s-a încercat şi în gazetărie, acolo unde, exploatând un filon obsesiv, putem afla o poartă de acces spre operă, asigurând nu doar scrisul beletrist, ci chiar formarea filosofică. Gazetăria (1927-1944) ar fi, s-a spus, „umbra operei”, în legătură osmotică cu preocupările înalte ale filosofului. Fără a încerca „o aureolare ilicită a începuturilor”, cercetând „vămile gazetăriei”, Ion Dur va recunoaşte atât vocalizele stilistice ale imberbului june, cât şi ipostaza de „reporter politic” a cronicarului, sacrificând acum, în favoarea temporalului, nişa spirituală (Dur 2009 : 16). Îndeosebi publicistica de la Buna Vestire, exprimând un ataşament deschis pentru „România legendară” şi pentru reforma legionară, se înscrie între „hotarele imediatului”. Apropierea de legionarism s-ar datora solidarizării cu victimele represiunii din 1938, când, printre alţii, a fost ucis şi bunul prieten M. Polihroniade. Oricum, în pliurile fiinţei gazetarului, ne asigură Ion Dur, stă pitit gânditorul, confiscat de „speculativism”. Interesat de „trăiri”, îmbrăţişând, camusian, etica lui nu, dandysmul etc., el vădeşte „strabism moral” şi încearcă trecerea spre inactual, dincolo de pulsiunile şi presiunile clipei. Adică în ceea ce va dezvolta, cu maximă cordialitate şi fermentaţie ideatică, într-o creaţie amânată, ca elogiu al posibilului: problema „limitaţiei”, obsedantul mit al Şcolii, variaţiunile pe tema rostirii româneşti, plonjând într-un univers concret (autohtonismul) şi dezlegând, cu tâlc filosofic, sub impuls heideggerian, tainele limbii, ciocănind plinătatea cuvintelor. S-ar părea că şederea câmpulungeană „a moşit” naşterea filosofului (cf. Sorin Lavric), încât, după 1965, asistăm, într-o „cursă contracronometru”, la o adevărată explozie editorială, Noica bătându-se cu „forurile” pentru cărţile îndelung visate.
Noica, sublinia Andrei Pleşu, a avut „ghinionul” de a scrie frumos, eseismul său dovedindu-se o pistă falsă (Pleșu 2011 : 25). Totuşi, comentând Jurnalul filosofic, apărut, în 1990, la Humanitas (după 46 de ani!), Eugen Simion nu ezita a vedea în Noica un strălucit eseist; fie clamând despărţirea de ţărănesc, fie încurajând rodnica singurătate comunitară, fie, în fine, pledând pentru înzestrarea filosofică a limbii noastre. Bine aşezat în câmpul reflexivităţii (a fi întru), nuanţând – speculativ – între rost şi rostire, ispitit de rânduiala fiinţei şi laboratorul limbii, Noica, ne asigura Dorin Popescu, propune o linie de receptare eretic-literară. Într-o carte „fără miză sangvnică”, dar cu verdicte tranşante, reevaluarea devine un pariu critic, subliniind „literarizarea discursului nicasian” (Popescu 2013 : 290). Desigur, distanţându-se de literatură, retrasă într-un discurs autonom, specializat, filosofia îşi pierde publicul; are nevoie de „literarizare” ca instanţă de mediere; după cum insinuarea discursului literar, impunând filosofia ca gen literar (cf. Aurel Codoban), îi asigură supravieţuirea. Cu riscul, nu doar presupus, al degradării substanţei speculativ-filosofice. Între aceşti poli, Dorin Popescu vrea să identifice discursul nicasian ca text proteic, cu logici textuale juxtapuse, înregistrând – prin „arheologia” operei – elementele paradigmatice şi amprentele stilistice. O perspectivă integrată, aşadar, configurând, prin „trilogia literară a ontologicului”, o fizionomie literară / o „rostire”, în „creştere paideică”. Poate sub exemplu blagian, Noica va fi fost tentat a pune „în lucrare” un sistem filosofic cu mijloace literare. Deşi, tot el, suspecta literatura de frivolitate, considerând-o „o mare pierdere de timp”; şi lăudând „norocul eşecului”, când Ion Barbu, deturnându-l, i-a refuzat prestaţia lirică. Dorin Popescu vede, însă, în vocaţia literară a filosofului un „eşec binefăcător”. Că Noica era atras de literatură rezultă şi din încordările polemice (timpurii!), intrând în conflict cu G. Călinescu, „divinul critic” sancţionând „generaţia bombastică” (Gazeta literară, nr. 91/1928), verbozitatea şi infatuarea colegienilor, „invazia adolescenţilor” etc. Noica, proaspăt student, doar cu zece ani mai tânăr, nu rămâne dator: recomandă „primenirea” colaboratorilor Gândirii, vede în Călinescu un „scrib incendiat”, culegând „incoherenţe” şi ilogisme. Fireşte, „aerele d-lui C. Noica” nu vor rămâne netaxate în acest „duel”. Şi, constatăm, mult dincolo de el. Dacă Noica, abia trecut de bacalaureat, condamna cu impertinenţă „beteaga” critică literară de la noi, peste ani, G. Călinescu îl va „eluda” în Istoria sa, scrie Ion Dur, achitând, astfel, „o poliţă restantă”. Consumată sub epitete umorale, invocând „stăvilarele” (cf. Al. Dima), polemica viza, pe de o parte, epidemia nonconformiştilor „mucoşi”, ciraci frenetici orbitând în jurul Profesorului (Nae Ionescu fiind considerat de către G. Călinescu doar „un cabotin superior”) şi, pe de altă parte, consecinţă firească a impactului generaţionist, dorinţa de a ocupa scena, măturând pe cei instalaţi, unii deja afirmaţi. Cazul lui Călinescu însuşi, dobândind autoritate, chiar dacă marile sale cărţi vor urma. Noica nu va ezita, peste ani, să noteze respectuos, întrebându-se Ce înseamnă cultură de performanţă, că „un G. Călinescu a dus critica de tipul judecăţii până la genialitate” (Noica 2007 : 68).
Ceea ce va constata, însă, filosoful, redactându-şi, imediat după detenţie, „memoriile”, e că noul regim dă „o proastă folosinţă inteligenţei umane” (Noica 1990 : 119). Dar Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru este „spovedania unui neînvins” (Dur 2009 : 111). Ca „burghez” trimis la reeducare, Noica porneşte, în această falsă rememorare, de la premisa că nu te poţi sustrage timpului tău; că viaţa e „o chestiune de digestie” şi că, îndopat cu tomuri marxiste, buchisind teoria alienării (Marx fiind un „îndrăcit” purtător de cuvânt al conştiinţei europene), va îngâna o rugăciune pentru „biruitorii nesiguri” (Noica 1990 : 5). Pedagogia nicasiană vădeşte compasiune pentru torţionari, cei care „nu sunt puşi în condiţia de oameni”. Cartea lui Noica, datată 1965 şi tipărită în 1990, imediat după seismul decembrist, propunea o rugăciune pentru foştii stăpâni; ea a venit „prea devreme”, nota, cu deplin temei, Marta Petreu, provocând neînţelegeri. Arestat în decembrie 1958 şi condamnat, în celebrul proces Noica-Pillat, la o detenţie de 25 de ani, Noica se va comporta „iresponsabil” (cf. Ion Ianoşi). Stelian Tănase oferea documentaţia acestei înscenări (v. Anatomia mistificării, 1944-1989, ed. Humanitas, 1997), iar Cioran, frivol, milos (totuşi), deplângea greşeala de a fi răspuns la scrisorile lui Dinu, din „datoria de prieten”, obligându-l la un „turism fără voie”. Un calvar părelnic „încheiat” în 1964, îndulcit apoi prin putinţa de a scrie şi publica (râvnită), chit că acele, în primă instanţă, colaborări la Glasul patriei i-au distrus, în ochii exilului, „legenda”. Prin diligenţele (numeroase), cerând favoruri pentru ucenici şi încercând „să influenţeze pozitiv regimul”, crede A. Pleşu, înfrângând obtuzitatea politrucilor, Noica făcea figura unui pensionar cuminţit (urmărit, e drept). Prin „conivenţa unor oameni ai regimului”, apelând frecvent la bunăvoinţa unor nomenclaturişti, el cultiva, dintr-un „candid calcul tactic” (Pleșu 2011 : 28), dialogul cu autorităţile, sperând într-un rezolvativ captatio. Sunt concesii care cântăresc greu la o judecată dreaptă, potenţate de zelul colaboraţionist, indubitabil. Fiindcă Noica, apăsat de remuşcări şi sentimentul vinovăţiei, cu prieteni, la rându-le, traumatizaţi, a jucat pe cartea sincerităţii, asumându-şi / recunoscându-şi eşecul. A vrut o relaţie a egalilor, crezând că „strategia” sa, de bună credinţă, îmbrăţişând proiecte utopice, poate fi „o relaţie umană”. Or, „isprăvile lui Dinu”, pendulând între anexare şi adeziune, dorindu-se o ispăşire, sfidau realitatea. Antrenoratul cultural pleca de la premisa (cel puţin discutabilă) că lumea de mâine va fi una a culturii; proiectul său, vizând o cultură română majoră, căuta urmaşi spirituali „însetaţi”. Obsesia pedagogică, înverşunarea de a modela, îl consacrau drept „călăuză”. Într-o scrisoare către N. Mărgineanu (2 noiembrie 1969) era explicit: voia să sufle „în pânzele câtorva tineri”. Încrezător în „funcţia matriarhală” a Ardealului, şi-a oferit recluziunea de la Păltiniş, devenind un mit laic. Nu la o margine de ţară (sesiza K. Verdery), ci chiar în centrul ei, lăsându-se „înfiat” de / în „Olimpul păltinişean”, cu voinţa de a face cultură; aşa cum, în tinereţe, într-o conferinţă ţinută la Berlin (iunie 1943), exaltat, sub impuls cioranian, visa a face, într-o cultură mică, istorie, anunţând „o creştere dinăuntru în afară” (Ungureanu 2007 : 167).
Din păcate, această „euforie constructiv-culturalistă” angaja nu doar o colaborare de idei cu fosta Securitate, menţiona acid N. Manolescu. Chiar trezind rezervele „organelor”, întreţinând suspiciuni, supravegheat şi, deseori, amânat, în pofida dialogului cu cei din ierarhia peceristă, Noica nu s-a dezis; socialismul era „adevărul timpul nostru”, autohtonismul dădea apă la moară naţionalismului ceauşist, Securitatea însăşi suportase o „revoluţie calitativă”. „Serviciile” lui Noica nu sunt „puerile presupuneri”, cum pare a crede Ion Dur. Chiar „toaletat”, afirmă Aurel I. Rogojan, dosarul Noica include numeroase delaţiuni, oferite generos, uneori voluntar, de lumea intelectualilor, pervertită ideologic. Mai mult, Noica ar fi fost „operator involuntar într-un joc dublu”, implicat în „reţeaua Tomaziu, bun pentru export (ca exemplu de toleranţă ideologică), dar „fals port-drapel al rezistenţei” (Rogojan 2011 : 300). Funcţionând, chipurile, ca „agent formator”, crescând „propagandişti”, aparent de un „conformism exemplar”. Dincolo de asemenea scenarii, de un senzaţionalism dubios, e limpede că idealismul său incurabil, de o „naivitate suavă” (cf. Mircea Arman), a fost speculat de toţi. Era „un Don Quijote, din cap până-n picioare”, aşa îl caracterizase Ion Ianoşi. Șansa re-înfiinţării l-a pus în lucrare, întreţinând un benefic frison recuperator. Afişând, în paralel, un ciudat dezinteres pentru propria-i biografie, poate tocmai pentru a masca chestiunile litigioase, împinse în uitare.