Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Patru noi filme românești lansate la TIFF

Patru noi filme românești lansate la TIFF

Ca în fiecare an, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) din Cluj-Napoca a propus publicului, și la cea de a 23-a ediție a sa (14-24 iunie 2024), mai multe filme remarcabile ale cineaștilor autohtoni aflate la primele proiecții în România. Am selectat patru dintre aceste titluri care merită așteptate și vizionate în cinematografe începând din toamnă, când vor avea premierele naționale.
Unde merg elefanții a fost unicul film românesc selecționat de directorul artistic al TIFF-ului, Mihai Chirilov, în principala competiție internațională a ediției, obținând Mențiunea specială a Juriului Ecumenic. Al doilea lungmetraj scris și regizat de Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga (după Să nu ucizi – 2018) avusese premiera mondială în competiția „Smart 7” a Festivalului Internațional de Film de la Vilnius din 2024 (Unde merg elefanții a mai concurat la TIFF și în această competiție „Smart 7”, ce propune anual, începând din 2023, șapte noi producții europene îndrăznețe, itinerate în șapte festivaluri importante, printre care, evident, cele de la Cluj-Napoca și Vilnius).
Dacă ați combina filmul-cult Amélie (2001), al lui Jean-Pierre Jeunet, și Babyteeth: Prima iubire, cu care Shannon Murphy a câștigat Trofeul Transilvania la ediția „pandemică” a TIFF-ului din 2020, apoi ați adăuga, în dulcele stil postmodern, o doză sănătoasă de autoreflexivitate, rezultatul ar semăna probabil cu Unde merg elefanții. Existența oricui poate deveni subiect nu doar de roman, ci și de film, par a ne spune realizatorii în primele secvențe (idee reiterată, de altfel, în finalul ciclic). Cei aleși – aleatoriu, s-ar zice – drept eroi ai filmului-din-film sunt un bărbat care străbate orașul (București, cu locații de filmare excelent alese și puse în valoare cu sprijinul directorului de imagine Adrian Pădurețu) și propria viață fără vreun scop precis (Ștefan Mihai, actor din trupa Teatrului de Stat Constanța), o femeie care, asemenea personajului lui Björk din Dansând cu noaptea (regia Lars von Trier, 2000), ar face absolut orice pentru copilul ei (Alice Cora Mihalache, după multe roluri secundare în producții străine,
se impune în cinematografe anul acesta, și datorită primului lungmetraj al lui Bogdan Mureșanu), și fiica acesteia de nouă ani (irezistibila Carina Lăpușneanu, a treia revelație actoricească a filmului). Li se adaugă un personaj misterios, interpretat de versatilul Richard Bovnoczki, care e când cu un pas mai în spate, când cu un pas înaintea eroilor, analizându-le și influențându-le evoluția.
Unde merg elefanții este un film de festival cu deschidere către un public mult mai larg (aviz comentatorilor ce beștelesc de zor Noul Cinema Românesc fiindcă ar produce exclusiv pentru export, recte pentru circuitul festivalier), un film de(spre) dragoste (și diversele ei forme), precum și un film în care (melo)drama se îmbină eficient cu comedia și distanțarea ironică.
Săptămâna Mare, al treilea lungmetraj regizat de Andrei Cohn (primele două au fost Acasă la tata, din 2015, și Arest, din 2019, în ambele fiind decelabilă ambiția cineastului venit din pictură și publicitate de a nu călca pe cărări bătătorite de alții), a avut premiera mondială, în februarie 2024, în secțiunea „Forum” a Festivalului de la Berlin și a fost deja lansat, în aprilie, în cinematografele din Franța. La TIFF, Săptămâna Mare a fost prezentat în cadrul secțiunii „Zilele Filmului Românesc”.
Regizorul-scenarist adaptează foarte liber nuvela caragialiană O făclie de Paște (publicată prima dată, în „Convorbiri literare”, în 1890), la fel cum procedaseră, înaintea lui, Al. Ştefănescu şi Ion Niculescu-Brună (Leiba Zibal, 1930-1934) și, respectiv, Radu Gabrea (Nu te teme, Iacob!, 1981). Protagonistul lui Andrei Cohn, interpretat convingător de Doru Bem (actor al teatrului bucureștean Excelsior), este tot un hangiu evreu din România de la cumpăna secolelor XIX-XX, însă coordonatele spațiale nu mai sunt la fel de clare (scriitorul îl plasa, încă din prima frază, pe Leiba Zibal în Moldova, mai precis în Podeni). În film, hanul ținut de familia evreiască se află – izolat de satul creștin din care se propagă amenințarea întrupată de Gheorghiță (Ciprian Chiricheș, de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, e o alegere riscantă, dar inspirată) – undeva prin Dobrogea, însă cineastul păstrează mlaștina din nuvelă, care, după cum afirma G. Călinescu în Istoria sa, „e nu numai o realitate, ci și un simbol oniric” (în consonanță cu visele „mocirloase” ale lui Leiba). De altfel, chiar dacă Andrei Cohn se îndepărtează adesea de textul inspirator, modificând accentele și sugerând implicațiile colective ale tramei individualizatoare, punctul de plecare e prezent în nuvelă (de pildă, pentru reacțiile ostile – cu tot ploconul „modest” adus de evreu – ale autorităților locale la denunțul hangiului împotriva fostului său argat sau pentru dialogul rasist, dar cu pretenții erudite, al drumeților).
Criticul francez Christophe Chabert, de la „Positif”, afirmă despre Săptămâna Mare: „Descriere austeră (fără muzică, fără mișcări ale camerei) a premiselor unui pogrom, filmul impresionează de la început prin capacitatea de a-și înscrie cu precizie situațiile în locuri, cu riscul de a-l dezorienta ulterior pe spectator”. Pogromul avea să se manifeste plenar de abia după câteva decenii, însă demersurile cinematografice de a revela rădăcinile răului, cum este cel de acum al lui Andrei Cohn, sunt întotdeauna necesare.
Tot în secțiunea „Zilele Filmului Românesc” a fost inclus și Trei kilometri până la capătul lumii, al treilea lungmetraj al regizorului – actor la bază – Emanuel Pârvu. În filmografia acestuia, noul titlu închide o trilogie informală despre relațiile dintre părinți și copii, din care mai fac parte Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017) și Marocco (2021). Pentru cinematografia românească, Trei kilometri până la capătul lumii este performerul anului 2024, deoarece a fost selecționat în competiția principală a celui mai mare festival al planetei, cel de la Cannes; pe Croazetă, el a și primit premiul Queer Palm, acordat celui mai valoros film care „tratează teme ori personaje LGBT+ sau feministe sau interoghează normele de gen”. Succesul cannez i-a asigurat producției autohtone selecții și la alte festivaluri internaționale importante, primele – după TIFF – fiind cele de la Karlovy Vary și Ierusalim.
Adi (Ciprian Chiujdea, debutant în lungmetraj, foarte bine găsit), un adolescent dintr-un sat din Delta Dunării (aproape, așadar, de „capătul lumii”), urmează liceul la Tulcea. Revenit acasă în vacanța de vară, Adi este atacat brutal de alți doi tineri. Agresorii sunt identificați rapid (sunt fiii afaceristului local de la care se împrumutase tatăl lui Adi pentru a-și ține fiul la oraș), însă, cu această ocazie, părinții descoperă șocați că băiatul lor este… altfel. Iar, pentru o comunitate închistată și tradiționalistă, homosexualitatea reprezintă o boală și/sau un păcat, de care e mai bine să nu afle nimeni, pentru că altfel întreg neamul ar fi dezonorat. În rolul tatălui, marele actor Bogdan Dumitrache, una dintre figurile de prim-plan ale Noului Cinema Românesc, schițează memorabil schimbarea radicală a personajului: după ce, inițial, părintele este mândru de reușitele fiului său și glumește ingenuu pe seama prieteniei dintre Adi și fata din vecini, Ilinca (Ingrid Micu Berescu), în care parcă își vede deja viitoarea noră, după ce află adevărul, devine abulic, incapabil să reacționeze adecvat la evenimente și mereu în contratimp cu ele. Laura Vasiliu (mama), Valeriu Andriuță (șeful de post), Adrian Titieni (preotul) și anterior amintitul Richard Bovnoczki (businessmanul satului) întregesc o distribuție admirabil condusă. Totuși, este regretabilă tendința regizorului-scenarist (vizibilă și în primul său lungmetraj, Meda) de a șarja – pentru relaxare comică – unele personaje episodice, cum e polițistul jucat de Vlad Brumaru.
Ultimul film românesc din programul celui de al 23-lea TIFF pe care țin să îl recomand aici este un documentar, Alice On & Off, cu care Isabela Tent debutează strălucit în lungmetraj. După ce avusese premiera mondială în cadrul competiției internaționale a Festivalului de la Cracovia, Alice On & Off a fost inclus în două secțiuni competiționale ale TIFF-ului: „Zilele Filmului Românesc” și „What’s Up, Doc?”. Mai mult, documentarul Isabelei Tent a obținut trei premii: Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut, Mențiunea specială a juriului „What’s Up, Doc?” (ex aequo) și Premiul FIPRESCI, al criticii internaționale.
Regizoarea, totodată operatoare a filmului său, a cunoscut-o pe protagonistă, Alice, în urmă cu zece ani. S-a atașat de ea, i-a câștigat încrederea și a început s-o filmeze, alături de membrii familiei sale neconvenționale, devenind o prezență obișnuită în viața lor. Au rezultat mai întâi două scurtmetraje de școală, remarcate la Premiile Gopo și câteva festivaluri naționale sau internaționale, dar Isabela Tent nu s-a oprit aici. Dacă Helena Třeštíková își urmărește de obicei subiecții pe parcursul câtorva decenii, cineasta română a acoperit un deceniu cu destule suișuri și coborâșuri cât pentru un întreg traseu existențial. Regizoarea s-a concentrat pe legăturile lui Alice cu Dorian, bărbatul cu 35 de ani mai vârstnic de care ea se îndrăgostise când era încă minoră, și Aristo, băiețelul celor doi, și a evitat să insiste asupra contextului social-politic, care ar fi interesat-o mai mult pe realizatoarea cehă. Este clar că activitățile părinților, opuse aspirațiilor lor artistice, sunt determinate în bună măsură de nevoia de subzistență, dar Isabela Tent vrea mai degrabă să înțeleagă cum trecutul întunecat al lui Alice (asupra căruia se revine în fragmentele de interviu intercalate în ordinea cronologică a narațiunii) îi bântuie prezentul, blocându-i invariabil accesul la lumină. Timp de aproape 90 de minute, spectatorii se lasă purtați într-un carusel de emoții și senzații, sperând într-un happy-end care, iar și iar, se dovedește iluzoriu. Unele secvențe intime sunt foarte dure, ridicând dileme etice, însă, integrate în ceea ce regizoarea-comentatoare numește „cercul nesfârșit al traumelor”, ele capătă justificare și greutate. Ajută și faptul că privirea cineastei nu este încărcată de acuze, vădind doar tentativa de comprehensiune.
Alice On & Off este un documentar care captivează și tulbură, fiind greu de uitat. Un film care, la fel ca și celelalte trei, trebuie experimentat în sala de cinema.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg