Cu toate că, în versuri cu iz autobiografic („Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă / Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă / […] Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit / Cînd suna, ştiam că Ramses1 trebuia să fi murit), se prezintă, uşor (auto)ironic, prea puțin înclinat spre realismul istoric, Eminescu era pasionat de istorie, un bun cunoscător al culturilor vechi şi avea o cultură clasică temeinică2. Ne propunem să examinăm, din această perspectivă, un singur vers eminescian: Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vr’un pod (Scrisoarea III).
Cum este de aşteptat, la prima lectură ne gîndim imediat că poetul pare a se referi în acest vers la binecunoscutul pod de la Drobeta, construit (în 103–105 p.Ch.) de arhitectul Apollodor din Damasc, pentru ca împăratul roman Traianus să-şi poată trece armatele de pe malul drept pe malul stâng al Dunării, începând astfel al doilea război cu dacii (105–106 p.Ch.). Iar otomanii şi războaiele cu turcii sunt o referință subînțeleasă, impusă de ideea centrală a acestei părți a poemului eminescian: răspunsul dat de Mircea Cel Bătrîn sultanului Baiazid şi armatei sale, năvălitori în ținuturile carpatice.
Este însă posibil ca poetul să fi avut în vedere un alt pod şi un alt eveniment istoric. Pentru a evidenția acest lucru, este nevoie de un scurt parcurs istoric, îndeaproape raportat la structura lexico-semantică şi gramaticală a textului eminescian. Vom urmări, în consens cu viziunea şcolii lingvistice de la Geneva (interferența dintre vocabular şi gramatică în funcționarea limbajului), dar şi prin analiza de tip clasic, modul cum sensurile lexicale şi cele gramaticale interacționează, creând sugestia poetică specifică versului eminescian.
Mai întâi, notăm că, în Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vr’un pod, pronumele nedefinit mulți, având formă de plural, admite referința la mai mulți subiecți (constructori: durară) şi la mai multe poduri ca obiect direct. În ciuda formei de singular, sintagma vr’un pod înglobează o pluralitate nedeterminată, fiind sinonimă, contextual, cu cîte un pod. Din perspectiva raportului aristotelian potențial–efectiv (reluat, cu decantări semnificative, în distincția lui Ch. Bally dintre discursul virtual şi cel actual), versul eminescian admite interpretarea şi ca o referire (în planul gândirii poetice) generalizatoare (potențial–virtual), dar şi ca una individualizată (efectiv–actual). Această dublă încărcătură semantic-poetică admite, la rândul ei, o referință poetică generală (la orice pod construit, oricând, peste Dunăre) şi una individualizată (la un anume pod construit, la o anumită dată, peste Dunăre). Cu preeminența, am preciza imediat, a referinței individualizate. Ne putem, aşadar, pune problema care este ideea potențială a poetului în acest vers (ca referință generală), dar şi, mai precis: la ce pod anume s-a gândit poetul (ca referință individualizată).
Adjectivul nedefinit vr’un, atribut al substantivului pod, are, cum spuneam, o valență nedeterminată, vagă şi uşor minimalizatoare. Or, podul de la Drobeta, construit de cel mai important, probabil, arhitect şi specialist în inginerie militară al Imperiului Roman din perioada traiană, Apollodor din Damasc3, era considerat o operă măreață, a cărei celebritate se situa aproape de cele 7 minuni ale lumii antice; putem crede că Eminescu ar fi folosit atributul vr’un dacă s-ar fi referit cu precădere la acest pod celebru?4. Mai degrabă credem că podul lui Apollodor intră în valoarea generalizantă, potențială, a versului eminescian, dar referința efectivă, individualizantă, este alta.
Evenimentul istoric la care se referă poetul trebuie să aparțină unor timpuri străvechi, mult îndepărtate, cronologic, de războaiele daco-romane sau de atacurile otomane: după vremuri. Căci însăşi această sintagmă, după vremuri, are o conotație generalizatoare, indicînd permanența, dar şi o valență iterativă („în repetate rînduri”); ea poate, aşadar, să indice, în egală măsură, şi un eveniment istoric anume, petrecut în timpuri imemoriale, pretext declanşator al discursului poetic. Un text poetic are, cum se ştie, multiple conotații şi frumusețea lui rezidă tocmai în bogăția şi plenitudinea nivelelor de referință.
Identificarea evenimentului istoric la care se referă poetul aici ne este uşurată de însuşi Eminescu, prin versurile imediat anterioare celui discutat: După vremuri, mulți veniră, începând cu acel oaspe / Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe. Legătura referențială strânsă dintre cele trei versuri este realizată, lexical, prin reluarea identică a sintagmei după vremuri.
Eminescu, bun cunoscător al istoriei vechi, credem că are, aici, în vedere un fragment al istoricului Cornelius Nepos (care a scris în sec. I a.Ch., dar evenimentul istoric relatat este mult mai vechi, de la sfîrşitul secolului VI a.Ch.). Iată textul latin, în traducere:
„În acele vremuri, Darius, regele perşilor, trecîndu-şi armata din Asia în Europa, a hotărît să le poarte război sciților [Scythis bellum inferre decrevit]. A construit un pod peste Dunăre [Pontem fecit in Histro [= Danubio] flumine], pe care să-şi treacă trupele.” (Cornelius Nepos, De viris illustribus, XLVII, 3)
Că Eminescu a cunoscut acest text antic nu poate fi de mirare; de altfel, el însuşi se prezintă, în repetate rînduri, cufundat în vechi infolii („prin autori mâncați de molii” – Înzădar în colbul şcolii).
Textul istoricului C. Nepos, citat mai sus, este însă discutabil ca interpretare a referinței sale istorice. Problemele pe care le ridică țin de faptul că Nepos foloseşte numele etnic de sciți (Scythes) în locul celui de daci. Nu vom discuta acum această confuzie, perpetuată până în zilele noastre, la cercetători români şi străini. Ea merită o abordare separată. Acum este suficient să precizăm că ea, confuzia, provine dintr-o străveche „literatură populară”, definită, cum se ştie, şi printr-un caracter atemporal şi ageografic pronunțat, menținut până târziu în epoca bizantină (cf. şi Ion Istrate, Structuri şi forme literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 9–56), literatură care, date fiind izvoarele adeseori reduse şi lipsite de credibilitate, a putut influența şi scrierile istorice. Mihai Eminescu (ca şi C. Negruzzi, care, într-un text intitulat tot Scrisoarea III, din Păcatele tinerețelor, vorbeşte de „daci, nație scitică liberă şi vitează”), dacă este adevărat, cum presupunem, că a cunoscut textul istoricului antic, pare a avea o interpretare corectă, admițînd că Nepos se referă, aici, la daci şi la Dacia, nu la sciți şi la Sciția. Şi avem toate motivele să credem că a cunoscut lucrarea lui Nepos, cu atît mai mult cu cît, în chiar versul anterior, pomeneşte de „Dariu al lui Istaspe”. În felul acesta, dacă poetul, în versul pe care-l discutăm, face referire (şi) la bătălia dintre perşii lui Darius şi dacii de la nordul Dunării, nu (numai) la bătăliile, mult ulterioare, cu otomanii, s-ar explica de ce Darius ar fi trecut Dunărea, la mare distanță, spre vest, de locurile unde trăia marea majoritate a sciților: pentru că Darius a trecut Dunărea pentru a cuceri Dacia şi pe daci, nu Sciția şi pe sciți. Avînd în vedere că Imperiul Persan al lui Darius făcea hotar cu sciții asiatici în regiunea Munților Caucaz, la Marea Caspică, între Marea Caspică şi Lacul Aral, şi că dincolo de Lacul Aral puternica satrapie persană Bactriana făcea hotar cu sciții, Darius ar fi avut, la nord, un drum scurt şi direct spre sciții asiatici, dacă acesta i-ar fi fost obiectivul. De ce, altfel, Darius ar fi făcut un ocol atît de larg şi eforturi atît de mari (de a-şi deplasa armata numeroasă pe un traseu atît de lung, de a construi un pod peste Dunăre etc.) dacă ar fi vrut să-i cucerească pe sciții din Asia? Pe de altă parte, sciții asiatici, popor nomad, primitiv, fără organizare militară considerabilă, nu constituiau o forță care să necesite asemenea eforturi din partea perşilor. Mai degrabă, avînd în vedere lăcomia binecunoscută a regilor persani, bogățiile enorme ale Daciei, intrate în legendă cu mii de ani a.Ch., au fost cauza şi țintele acestui război.
În Europa, perşii căutau aur şi grîu, ceea ce dacii aveau din belşug, cum bine se ştie. La vremea aceea, corăbii cu grîu din zona Mării Negre aprovizionau Grecia continentală şi Grecia insulară, ceea ce va constitui una dintre explicațiile rezistenței grecilor în următoarele războaie greco-persane (vezi Robin Lane Fox, op. cit., p. 110–111). Or, sciții asiatici, învecinați cu dacii la vest, în nordul Mării Negre, nu posedau nici aur şi nici grîu, întrucît nu practicau agricultura; erau păstori şi crescători de vite, nomazi, după cum îi descrie scriitorul latin Plinius cel Tînăr, în scrisorile către împăratul Traianus (Epistulae ad Traianum, vol. X), pe cînd Plinius era guvernator (111–113 p.Ch.) în Bitinia (care făcea hotar cu sciții din Caucaz)5. Dacii şi sciții erau, aşadar, două etnii diferite, nu numai ca aşezare geografică, dar şi ca mentalitate, ca ocupații şi mod de viață.
Din aceste motive, putem crede, cum am anticipat, că textul istoricului C. Nepos, avut în vedere în acest comentariu, se referă la dacii europeni, pe care Nepos îi numeşte, impropriu, sciți. Iar Eminescu în versul din Scrisoarea III se poate referi la podul construit peste Dunăre de către împăratul Darius6 al perşilor, la sfîrşitul sec. VI a.Ch. şi la victoria dacilor din Carpați asupra perşilor, mai degrabă decît la podul de la Drobeta şi la războaiele daco-romane sau la cele cu turcii otomani.
În final, putem aduce încă un argument, lexico-semantic, de această dată, că Eminescu, cel mai probabil, nu are în vedere un pod construit cu tehnici inginereşti avansate, precum era cel de la Drobeta: folosirea verbului a dura (aici, şi cu evidentă valoare poetică). Dura (< lat. dolare) „(complementul indică poduri, corăbii, drumuri, clădiri etc.) a construi; a clădi, a zidi”7 se folosea (şi se mai foloseşte) mai ales în legătură cu construcțiile din lemn, ridicate „cioplind lemne cu securea”: „[…] o durat-o [casa] bătrînii din lemn cioplit în patru dungi, că-i durată demult […] numa din secure şi bardă” (se citează în Teaha, op. cit., p. 52). Verbul este cunoscut şi azi în zone extinse din părțile vestice şi nordice ale dacoromânei, precum şi în meglenoromână şi aromână.

Note
1 Ramses (Ramses al II-lea), faraonul Egiptului (1279-1213 a. Ch.) a fost cel mai însemnat dintre faraonii dinastiei a XIX-a. După războiul cu hitiții (început în 1274 a.Ch.) a încheiat un tratat de pace (semnat în 1.258 a.Ch.), gravat pe o tăbliță de argint, cel dintîi tratat internațional cunoscut (şi, pare-se, singurul din istorie respectat întru totul).
2 Vezi, printre altele, Ştefan Bezdechi, Eminescu şi anticii, în „Cele trei Crişuri”, VII, 1926, nr. 6–7, p. 93 (cf. şi Prefața noastră la Ştefan Bezdechi, Gînduri şi chipuri din lumea antică. Ediția a II-a, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2001, p. 18).
3 Grecul Apollodor din Damasc a contribuit la gloria împăratului Traianus peste veacuri. În afara podului de la Drobeta, lui i se datorează Forul lui Traian cu celebra Columna lui Traian, statuia ecvestră a împăratului şi Biblioteca lui Traian, pe ale cărei coloane erau sculptați daci prizonieri; de asemenea centrul comercial cunoscut actualmente sub denumirea de Mercati di Traiano şi un gigantic complex de terme în zona fostelor grădini ale lui Nero. A restaurat şi lărgit portul Ostia, important pentru economia Italiei. A restaurat Domus Aurea a lui Nero etc. Tot lui îi aparțin maşinăriile de război, de metal, folosite în asediul Sarmizegetusei (cf. Dio Cassius, Historia Romana, 69, 2–4; D. Tudor, Traian împărat al Romei, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1966, p. 61 sqq.; cf. şi Robin Lane Fox, Il mondo classico, Giulio Einaudi editore, Torino, 2007, p. 629–630 etc.).
4 În legătură cu celebritatea podului Drobeta, ai cărui pilaştri au fost turnați cu metode încă necunoscute, cf. Dio Cassius, Historia Romana, 68, 13 (despre dificultățile construcției podului „peste un sol mocirlos şi un fluviu raped şi adînc”); D. Tudor, op. cit., p. 46–47; D. Tudor, Podurile romane de la Dunărea de jos, Bucureşti, 1971, p. 53 sqq.; Inscripțiile Daciei romane, vol. II, Bucureşti, 1977; Scena CI de pe Columna lui Traian, în „Studii şi cercetări de istorie veche”, 17, 1966, p. 645 sqq.; E. Cizek, Epoca lui Traian, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 286 ş.a.
5 Sciții asiatici aşezați în Orient (Scythia in Orientem porrecta) sînt descrişi în acelaşi fel şi de către istoricul latin Iustinus (sec. II–III p.Ch., şi nu a.Ch, cum apare uneori) în al său compendiu de istorie universală (un rezumat al istoriei universale a filosofului şi istoricului gal de pe vremea lui Augustus, Trogus Pompeius): „Căci nici nu lucrează ogorul, nici nu au vreo locuință sau acoperiş sau vreun adăpost stabil, ci veşnic îşi pasc cirezile şi turmele, rătăcind prin sălbatice pustietăți. Pe soții şi copii şi-i cară cu ei în căruțe, de care se folosesc în loc de case. […] Pîrjoliți de geruri continui, se îmbracă în piei de animale” (trad. n. – V.H.) (Iustinus, II, 2).
6 Darius este numele mai multor împărați persani. Desigur, Darius din textul lui Cornelius Nepos (din sec. VI a.Ch.) nu este acelaşi cu (mai cunoscutul) Darius pe care l-a înfrînt Alexandru Macedon în anul 331 a.Ch.
7 Dicționarul limbii române (DLR). Tomul I. Partea a 6-a. Litera D. discord–dyke, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, s.v.; vezi şi Teofil Teaha, Lexicologie dialectală românească […], Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2016, p. 64–65.