Pașcu Balaci
Vechiul Testament relevat prin 300 de sonete
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023

 

 

Când și-a lansat această carte de sonete – el fiind sonetist prin excelență, în afară de faptul că e și dramaturg și publicist – Pașcu Balaci le-a mărturisit celor prezenți că a scris-o în timpul pandemiei covidice, pur și simplu din frica de moarte, după ce învinsese, totuși, boala. „Am scris aceste sonete într-un iureș vreme de patru luni, înconjurat de 7 Biblii, 7 ediții, rugându-mă, seară de seară, cu soția Antița, care m-a sfătuit să nu mă vaccinez și bine a făcut”- zice autorul. Iar prefațatorul cărții, Pr.ph.d. Ioan Chirilă afirmă cu fermă convingere și intruvabilitate: „Văd în poezia lui Pașcu Balaci acea pozitivitate de care vorbea Robert Anthony, ca o cale a plinirii unui catharsis ce l-a dus la limanul Cuvântului”. Nu vreau să comit o impietate, dar cred că în timp ce-și edifica această… sonetiadă, frica autorului a fost mai mare față de Covid, decât de Atotputernic, doar că timpul mărturisitor l-a energizat genuin și inefabil pe cel al onticizării, ca să zic așa; iar cel Deasupra a toate va fi schițat, poate, un surâs al… complicității reificate. Fapt e că încercatul sonetist – care-mi amintește, prin tenacitate și ecart poeticesc, de Radu Cârneci, dar și de Victor Eftimiu sau M. Codreanu – a luat în piept monumentalitatea „testamentară” și a purces la trans… disciplinarea ei în versuri, ritm și rime: de la Cartea Genezei (Facerii), până la manuscrisele de la Marea Moartă (ale lui „Mohammed Lupul”, care acoperă cca 34 la sută din Vechiul Testament). Sunteți curioși cum „sună”? Am tras la sorți cele șapte zile genezice și mi-a ieșit Ziua a cincea : „Oceanele și Mările să fie/ Pline de pește și de vietăți,/ Să-și dreagă cuib în munți ca în cetăți/ Păsări mai mari sau mici (nu-n colivie)/ Și alte animale-n herghelie/ Să zburde pe pământ și la trei coți,/ De la cocoși la mâțe cu mustăți/ Toate s-aducă multă bucurie./ Iar Domnul le-a binecuvântat și-a zis/ Să se prăsească-n toată apa Mării,/ Pe tot Uscatul, muntele cel nins,/ Mai mult decât mătasea albă-a sării/ Și chiar și în deșertul cel încins./ Și fosta ziua cinci – mai acătării”. Cele 467 de pagini ale Sonetiadei V.T., cum îi spun eu, au fost secționate în 34 de „timpuri”, care încep, evident, cu Timpul lui Dumnezeu și se încheie cu Timpul fraților Macabei, de remarcat fiind zelul și abilitatea, dar și persuasivitatea poetului de a nu rezulta omisiuni sau unele inadvertențe din corpusul impozantei lucrări biblice. El narativizează, de fapt, în versuri, toate faptele, actele și întâmplările, iar pe măsură ce receptăm fiecare sonet, cu o oarecare apetență răbdurie, putem auzi un fel de litanie uneori mai acutizată, alteori în surdină „monocromă”, în funcție de eclatanța sau însemnătatea celor aduse la cunoștință. Aleatoriu, am deschis cartea la pagina 226, la sonetul intitulat Samson se îndrăgostește de frumoasa filisteancă Dalila: „Apoi Samson văzu o curtezană/ Din neamul filistenilor, frumoasă,/ Zisă Dalila, tânără, focoasă/ Ce-l mângâia pe păr, la ea în vană:/ – De unde ai puterea-ți năzdrăvană?/ (acesta tocmai… sucise gâtul unui leu ce-l atacase – n.m.) L-a întrebat cu vocea ei mieroasă,/ Dar el tăcu, ea deveni ciudoasă/ Și sparse de podea o scumpă cană./ Atât de mult l-a necăjit cu vorba,/ Încât i-a spus: Puterea mea stă-n pleată!/ Ea fiind mai tandră atunci, ca niciodată,/Sări din pat strigând: Ți-e caldă ciorba!/ Dar i-anunță-n ascuns pe frați, pe tată:/- Acum e vremea să îl prindeți! Ori ba?”.
Este o adevărată încântare pentru oricare cititor – oricât de simandicos, „elitist” sau exigent ar fi – să lectureze, cu acea cuvenită cucernicie și, desigur, nedisimulată evlavie, acel „roman” al sfințeniei – edificat prin varii contribuții ecleziastice prin vreme și vremuri – „tălmăcit” poeticește sub forma îmbietoare a sonetului. Iar dacă amintim și nenumăratele explicații lămuritoare din subsolul paginilor, cu un cumul de informații tematice impresionant, satisfacția va fi fiind cu atât mai mare. Ca să mă refer doar la Visul lui Nabucadnețar (pag. 402), a cărui tălmăcire (de către Daniel) o voi reproduce, sonetistic, aici: „Urmat-a iar divina profeție,/ În fața-mpărătescului divan:/ Picior de fier – Imperiul Roman/ Cu toată-a lui păgână grozăvie./ Picioare, coarne mici, ele-au să fie/ Împărății mai mici, cu alt liman,/ Iar cel mai mic, nitam- nisam,/ Chiar Antichristul monstru o să fie./ Iar piatra ce lovit-a chipul fiarei/ Și-aduce judecata pe pământ/ Este Hristos, Mântuitorul care-I/ Eternul, sfântul nostru legământ./Ăsta-i tot visul tău! Ce mare-i!/ Mai zis-a Daniel sub jurământ”. Poetul (scriitorul) Pașcu Balaci nu este un enoriaș cu aere de petulanță din zone rarefiat-sempiterne, ci mai mult un meșteșugar iscusit și distins întru devoțiune scriptural-ecumenică, iar aici invoc din nou acea propensiune spre pozitivitate, de care amintea prefațatorul cărții. Și, tot cu vorbele acestui preacucernic și erudit prelat-profesor: Laudă peshahului Pașcu Balaci!