„În structura ei estetică, opera de artă își este suficientă sieși, se autonomizează, devine fenomen de sine stătător, rupt de creatorul ei” (I. Negoițescu).

 

 

Am recitit și în acest an la ceasul de sărbătoare hibernală, aproape ritualic, volumul lui I. Negoițescu, Lampa lui Aladin, volum publicat în anul 1970 și imediat dat la topit din motive cunoscute, care oricum nu fac obiectul acestor rânduri, încercând să-mi fixez un (posibil) portret al criticului, din culori împrumutate și din nuanțe pe care le adaug pe cont propriu și pe propriul risc.
Scrisul lui I. Negoițescu conține numeroase fragmente semnificative pentru concepția sa despre critică și despre creația literară, cu implicații asupra lecturii și a actului critic.
Manifestul „Cercului literar”, redactat, după cum se știe, de I. Negoițescu, se referă la condiția creației literare, insistându-se în mod deosebit asupra disocierii valorii estetice de celelalte valori, însă valoarea estetică este cea care motivează prezența altor valori în universul artistic și legitimează specificul și condiția operei. Titu Maiorescu este cu atât mai important pentru cerchiști cu cât „a permis criticii literare române să se cristalizeze în adevărate tipare de semnificație estetică”. Pe de altă parte, Lovinescu rămâne criticul cu „viziune clară”, „justă sesizare a nuanțelor celor mai variate”, cu o „generoasă degustare” și „echilibru intelectual”, criticul cu „bun-gust și analiză”.
În articolul „Perspectivă”, publicat în „Revista Cercului literar” din ianuarie 1945, I. Negoițescu se referă deloc întâmplător la estetismul „depășit și anacronic”, revenind asupra unor idei din „Manifestul” publicat în ziarul Viața din 13 mai 1943, în special asupra valorii estetice: „Dacă însă valoarea estetică nu există, ele (operele, n.n.) sunt nule ca operă de artă”.
La I. Negoițescu, spirit lovinescian, o pondere covârșitoare capătă așadar „disocierea valorii estetice de celelalte valori precum și problema stilului critic”. Îl apropie de criticul de la „Sburătorul” „puterea de iradiere a sugestiilor, precum și muzicalitatea cuvântului”. Având o „imaginație critică de tip borgesian”, după cum s-a remarcat, I. Negoițescu „nu poate concepe actul exegetic decât ca unul liric, deci ca un neliniștit și problematic gest autobiografic”, aspect cu atât mai important cu cât, după un apreciat critic și eseist, critica sa este „expresie a singurătății, adică a singularității și libertății creatoare”.
Criticul este „un călinescian prin sensibilitatea stilistică a scrisului său, dar lipsit de umoralismul când răutăcios, când histrionic al lui Călinescu, și un lovinescian prin conștiința sa morală și axiologică, dar fără anvergura implicării în actualitate și consecvența ei dramatică ale lui Lovinescu” (Virgil Podoabă, Vatra, nr. 8, 1990).
Una dintre perspectivele critice notabile asupra lui asupra lui I. Negoițescu este cea a lui Petru Poantă. Regretatatul critic consideră că I. Negoițescu „este adeptul unei critici creatoare în măsura în care este adeptul unei critici axiologice, unde esteticul reprezintă o valoare de creație”. Același critic distinge două sensuri ale actului critic definitorii pentru I. Negoițescu. „Se poate sesiza aici – scrie Petru Poantă – un proces de adaptare, mai exact, de asumare a fenomenului literar în mișcare. Actul critic se exercită, astfel, în două sensuri: pe de o parte, prin descoperirea unor valori noi, iar pe de alta, prin identificarea, în operele mai vechi, a unor semnificații rezonante în sensibilitatea contemporană”.
Virgil Podoabă se întreba pe la începutul anilor nouăzeci ce anume „stă la originea textului critic”. Continuă criticul de la Vatra: „O nevoie existențială sau o curiozitate științifică?” Încercînd să afle de unde „se trage critica” lui I. Negoițescu, Virgil Podoabă este de părere că „scrisul va reprezenta pentru el compensația deficitului erotic, sublimarea erosului neconsumat, eufemizarea unei absențe”, relație care, scrie Virgil Podoabă, se va păstra și mai târziu, suficient de multă vreme „încât ea să se fi putut transforma între timp în modelul generic al scrisului său”.
Cred că pentru lectura practicată de I. Negoițescu și pentru relația acestuia cu opera se cuvine amintită o mărturisire a criticului, care consideră că „în structura ei estetică, opera de artă își este suficientă sieși, se autonomizează, devine fenomen de sine stătător, rupt de creatorul ei, indiferent din punct de vedere social, ceea ce asigură specificul și singularitatea ontologică a artei” (Viața românească, nr. 4, 1970). O asemenea convingere nu poate fi decât stimulatoare pentru singuraticul (și „singularul”) I. Negoițescu, în sensul în care opera poate deveni, prin lectură, un partener de dialog, neinfluențat de autoritatea și de autoritățile unei perioade. Lectura poate constitui pentru critic, mai ales în condițiile cunoscute, un refugiu. Criticul intră dezinvolt și cu o sesizabilă bucurie în imaginarul creației, savurând spectacolul rafinat al esteticului și oferind el însuși spectacolul asigurat de eleganța textului interpretativ. Fiindcă, în interiorul operei ajuns, criticul pare să știe, precum criticul de pe alte meleaguri, că niciun reper de afară nu mai este valabil și că trebuie să construiască el, în interior, cu inteligență și talent, o configurație de repere, sfidând, poate, intenția autorului și chiar a textului. Configurație pe care o ia cu sine la întoarcerea în realitate ca un jurnal al călătoriei sale în imaginar.
Un excelent volum, de care ne bucurăm prin strădania poetului Dan Damaschin, cel care a scris o inegalabilă carte despre Cercul literar de la Sibiu, mă refer la Scriitori contemporani (Cluj, Editura „Dacia”, 1994), este deosebit de util pentru înțelegerea felului în care criticul comentează cărțile scriitorilor contemporani. Plăcerea lecturii este dublată de plăcerea unui spectacol al textului critic, cu o frază ce se desfășoară seducător: „În recenta culegere de versuri a lui Dan Damaschin, intitulată Trandafirul și clepsidra, viziunea orizonturilor eterice și pure, a timpurilor prime, imaculate, a senzațiilor feciorelnice și extazelor crepusculare, de identificat în propria sensibilitate, în propriul și bogatul depozit de enigme ce-l constituie ethosul poetului, este cât se poate de clar exprimată și nu spre a păgubi, ci spre a prezerva lirismul”. Criticul are în atenție valoarea estetică a operei, ceea ce nu înseamnă că accentele acelei critici transestetice pe care o remarca la Nicolae Balotă îi sunt indiferente. Mișcându-se dezinvolt în spațiul nu destul de generos pentru el al cronicii literare, I. Negoițescu surprinde specificul imaginarului autorului abordat, univers imaginar legitimat în ultimă instanță de valoarea estetică.
Lecturii nu-i este îngăduit să trădeze specificul estetic al operei, și când scriu aceasta am în vedere abordarea operelor literare ale trecutului. „Un individ cu viață spirituală – mărturisește criticul – nu se documentează pur și simplu atunci când frecventează operele trecutului” (Echinox, nr. 8-9, 1970 s.n.).
Prin trăirea despre care vorbește, I. Negoițescu lasă în seama criticului/cititorului datoria de a insufla viață fantasmelor în orizontul unei noi sensibilități: „El le retrăiește la nivelul sensibilității sale și a timpului său” (Ibidem). Ideea de dialog cu opere ce par să fi spus totul și care s-au resemnat în uitarea în care au fost împinse devine un dialog cu morții, după cum scrie în amintita revistă studențească: „Mărturisesc că de-abia aștept să termin de scris Istoria literaturii române pentru a-mi începe în voie Dialogurile cu morții, adică cu autorii marilor opere ale trecutului, care mi-au desfătat tinerețea și pe care aștept să-i provoc la confruntări ce sper să-i intereseze și pe ei”.
În relația cu operele trecutului, I. Negoițescu se consideră un autentic partener de dialog, care-și impune personalitatea fără să-și trădeze condiția de critic literar. Bolintineanu este reținut în primul rând prin „sonurile poeziei moderne”, criticul evidențiind autenticul lirism al poetului: „Cine află răgazul de a se pierde în prea abundenta vegetație a versificărilor bolintinene poate avea surpriza și încîntarea să descopere (…) un țărm însorit, scăldat de ape limpezi, în ale căror unde se oglindește cerul poeziei înseși”. I. Negoițescu rămâne ușor polemic față de lecturi anterioare dar și față de o ipostază pe care o acceptă opera însăși, cu toate că nu-i este favorabilă.
În anul 1968, I. Negoițescu publică volumul Poezia lui Eminescu (cartea fusese terminată în 1954), în care, sensibil la sensul novator al noii critici, face „critică arhetipală” (Petru Poantă). Ceea ce contează însă în mod deosebit este că I. Negoițescu nu l-a „denigrat” pe Eminescu, câtă vreme creația poetică a acestuia a constituit obiect al actului critic cu tot ce presupune acesta.