Născut la Lyon, în Franța, în 1900, Antoine de Saint-Exupéry a fost un scriitor și aviator francez. Micul Prinț a apărut mai întâi în Statele Unite ale Americii, în limbile engleză și franceză, în aprilie 1943, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi în Franța, în noiembrie 1946. Cartea a fost tradusă în peste 500 de limbi și dialecte (doar Biblia a beneficiat de mai multe traduceri), s-a bucurat de numeroase puneri în scenă și ecranizări. Antoine de Saint-Exupéry a mai scris Zbor de noapte (1931, Premiul Femina), Pilot de război (1942), Pământ al oamenilor liberi (1939, Premiul Academiei franceze).
Ediția apărută la editura Paralela 45 în anul 2023 respectă cu fidelitate textul integral al ediției apărute în anul 1943, preluând și ilustrațiile în acuarelă realizate de însuși Antoine de Saint-Exupéry. Am recitit cu delectare în iunie, în timpul spitalizării la Maternitate, după nașterea lui Lucas-Paul, întâmplările prin care trece Micul Prinț. De fapt, i-am citit cu voce tare micii ființe cu ochi albaștri-cenușii câte pagini puteam de fiecare dată când venea în salon, să ne re-cunoaștem, să ne re-conectăm. Pagină cu pagină, Lucas a avut parte de prima sa experiență livrescă la doar o zi de viață. E, cu alte cuvinte, o carte care ne leagă ombilical și ontologic. Am reluat la început de an lectura Micului Prinț. Oamenii mari, așa cum notează Antoine de Saint-Exupéry, „au întotdeauna nevoie de explicații”; mai mult, „oamenii mari nu înțeleg niciodată nimic dacă-i lași de capul lor, iar pentru copii e destul de obositor să le dea mereu și mereu explicații” (p. 8-9). În plus, minunata traducere în limba română a scriitorului Octavian Soviany, calitatea ilustrațiilor, textura volumului fac din noua ediție apărută la Paralela 45 un adevărat obiect artistic care merită să fie în biblioteca oricărui cititor, mai mic sau mai mare. Micul Prinț a devenit deja un simbol sinonim cu copilăria și cu aventura ingenuă a celui care încearcă să găsească răspunsuri cât mai diverse la întrebările pe care le are.
Cartea îi este dedicată „unui om mare”, lui Leon Werth, adică celui mai bun prieten al autorului, care „înțelege tot, chiar și cărțile pentru copii”. De la publicare până azi, afirmația „Toți oamenii mari au fost la început copii. (Însă puțini dintre ei își mai aduc aminte.)” a ajuns deja butadă. Una dintre prietenele mele și-a tatuat, în urmă cu câțiva ani, alături de fiica sa – pe atunci adolescentă – scene din Micul Prinț, întărind, în acest fel, și epidermic, nu doar spiritual, o legătură indicibilă și asumându-și aventurile acestui personaj. De la „povești trăite” la povestea copilului cu părul de aur care s-a întors pe planeta lui, în sunetele celor cinci sute de milioane de clopoței care „se preschimbă în lacrimi” sau „râd încetișor” (p. 132-133), lectura Micului Prinț capătă mereu alte înțelesuri, puse în valoare de propria experiență umană și culturală, tot așa cum „stelele nu sunt aceleași pentru toți oamenii. Pentru unii, pentru cei care călătoresc, stelele sunt niște călăuze. Pentru alții nu sunt decât niște luminițe. Pentru savanți, ele sunt niște obiecte de studiu. Pentru afaceristul meu, ele însemnau aur. Dar toate aceste stele tac. Tu o să ai niște stele cum nu mai are nimeni altcineva…” (p. 126)