Prezență activă în perimetrul social și cultural al Clujului din cea de a doua jumătate a secolului trecut, Petre Bucșa ilustrează deplin destinul scriitorului pe care anii celui de al doilea război mondial l-a deviat, reducându-l apoi, o vreme, la tăcere, pentru ca odată revenit în lumea civilă, să caute a recupera cât mai mult din traseul artistic pe care apucase cu puțin timp înainte de marea conflagrație. Face parte dintr-o generație pe care Lucian Valea a numit-o, cu drept cuvânt, amânată („Generația amânată), din care însuși făcea parte, alături de poeți (nominalizez doar câțiva dintre aceștia) ca Vasile Copilu-Cheatră, Radu Brateș, Emil Giurgiuca (acesta cu ceva de mai înainte), o pleadă de tineri scriitori ardeleni ale căror voci se rosteau oarecum la univoc, denunțând tragedia țării din care, un Diktat politic-militar, a rupt abuziv un teritoriu, pe care istoria, de-a lungul vremilor, l-a marcat mereu cu însemnele martiriului.
Petre Bucșa (1919–2006), coborâtor din Țara moților, a fost unul dintre cei mai hătălmași cântăreți ai acestei nedreptăți dureroase („Zice Iancu-a dor și-a jele/ de răsună deal și codru:/ «Ruptă-i Țara fără modru!…/ Frunză verde cărunjele…” – Zice Iancu). Volumul Cetini mohorâte, reprezentând debutul editorial, 1943 la Editura Detunata din Zlatna, îl așeza într-un soi de avangardă a generației sale, una din poeziile cuprinse în paginile acestuia (în maniera pătimirilor lui Octavian Goga), devenind curând refrenul rostirilor patetice pe buzele tuturora:„La Ocoliș în făgădău/ de patru nopți vinarsu-i tău/ și beau ortacii, beau de sintg…/ De patru nopți tot beau și plâng.// Scrâșnește inima în ei,/ se vânzolesc în ochi scântei/ că-i jale mare, fără leac,/ de când e hatul la Feleac…// Se cătrănește Catarig/ și tremură ca prins de frig;/ Trăznește-n masă pumn vânjos/ sar glăjile pozdări pe jos/ și-i tună vorba:«Măi fărtați!…/ Ce zic io-i zis: Să fim spurcați/ de n-o să spargem în cosor/ pe orice coadă de topor!…»// Și jură toți pe Dumnezeu/ un jurământ amar și greu…” (La Ocoliș în făgădău). Poezia lui Petre Bucșa e dură, e colțuroasă („Sunt colțuros la vorbă și la gând” – Mi-e inima de piatră”), în vecinătatea liricii lui V. Copilu-Cheatră, utilizând cu lejeritate, încorporate firesc într-un limbaj poetic tradițional, cuvinte și expresii neaoșiste, specifice ținutului Apusenilor, fără a fi însă vetuste căci dau verbului un colorit pitoresc, plin de forță și expresivitate.
Fiu de țărani, din Deleni, de pe valea Arieșului, a urmat liceul „Regele Ferdinand” din Turda, apoi Școala Normală de Învățători din Abrud și Deva, debutând cu versuri, ca elev, în 1938 în revista „Luceafărul” din Cluj. Este încorporat în cadrul Batalionului 12 Vânători de munte, din Câmpina, cu care, în grad de sublocotenet de rezervă, participă la luptele de pe frontul de Vest (așa încât, spre norocul lui, în perioada instaurării regimului socialist, nu suportă sancțiunile aplicate celor care au luptat în Răsărit); fiind rănit la Banská Bistrica, este tratat prin diverse stabilimente de campanie, pentru a ajunge, la sfârșitul războiului, în Spitalul Militar din Făgăraș. După însănătoșire, în primii ani de după conflagrație, se angajează o vreme ca activist sindical la Turda apoi, stabilindu-se în Cluj, se înscrie la Facultatea de Drept pe care o absolvă în 1954. Bun organizator, este numit pentru câțiva ani inspector la secția regională de învățământ și cultură, dar în 1960 va trece la catedră în calitate de director al liceului „Ady-Șincai” din Cluj. Este și momentul în care își reia preocupările creatoare („Cu lira-n bandulieră batrânul Orfeu”), fiind recuperat rapid în ambianța literară clujeană, numit în funcția de director al Teatrului Național din Cluj, pe care o deține timp de opt ani (1972-1980) până la pensionare. De-acum încolo scrie și publică frecvent în revistele „Tribuna”, „Steaua”, „România literară”, „Contemporanul”, „Vatra” etc, redebutând editorial cu volumul De n-ar veni noaptea (1969), căruia îi urmează Ceremonii (1978), Cutremurul cuvintelor (1982), Dincolo de uitare (1984), Mereu iubirea (1988) ș.a. conștientizând târzia întoarcere la poezie:„iată, mă întorc,/ sărăcit și umil – asemenea fiului/ mult prea risipitor – spre vechile, auritele mele obârții” (Întoarcerea fiului risipitor).
Scrie versuri patetice, ca ecou al începuturilor, redesenându-și portretul în cadrele dramarice ale istoriei:„Întregul meu trup prin lume trecător,/ întreaga mea ființă cu tot ce are ea/ mai statornic, mai frumos și mai bun,/ amiroase cumplit a istorie/ plămădită din lacrimi, din sudoare și sânge.// Dar tocmai această întremătoare, miraculoasă mireasmă/ îmi dă temei să exist, să sper și să cânt” (Pasărea cântătoare). Își face stindard din demnitatea obârșiei, pe care gravează însemnele apartenenței la ținutul în care istoria freamătă neobosită – „Eu sunt din Țara cu tribuni și stei” – închinând poeme lui Horia („În Țara lui Horia, dacă vreți să veniți,/ Dezbrăcați-vă cugetul de ortice cuvânt (…) Aici numai inima lăsați-o să bată/ Ca un clopot de bronz reverberând din adânc.// Numai genunchii plecați-i/ Să-i sângere steiul de lacrimi spălat,/ Steiul cu iz de baladă pe care cândva/ Opinca lui sfântă durut a călcat” – Scapără luna), lui Iancu, la fel de patetice („Ah, cum mă dor aceste bătrâne păduri/ prin a căror funzară mai pribegește/ zălud și ostenit câte un ecou/ din fluierul Iancului” – Elegie pentru iancu) dar și pentru Mihai Voevod, pentru Mihai Eminescu sau Lucian Blaga etc, totul în versuri imnice de largă gesticulație patetică:„Mă dor rădăcinile, văzduhul, pădurea…/ și zvâcnetul inimii, și verbul și murea…/ Mă doare lumina din zori. Și omătul,/ și foșnetul florii ce-ncarcă pomătul…/ Și sclipătul păstrăvului ce spintecă râul,/ și palma țăranului când mângâie grâul (…) Și frângerea pâinii o simt cum mă doare,/ și dogma ce naște sămânța din floare;/ fluturi-n dans peste verdele ierbii,/ și freamătul ciutelor când se-ncaieră cerbii,/ și zborul spre cuib în pacea-nserării,/ și tu, preaiubito, când te pierzi dezmierdării (…) Toate bucuriile, iubito, mă dor și mă frâng/ adunate aici sub umărul meu stâng” (Mă dor rădăcinile).
În totul e un bard al Munților Apuseni, cărora la contemplă asumat peisajele în pasteluri de o dinamică robustă, adesea de o evocatoare închinare dureroasă:„Bivoli enormi cu soarele în coarne/ trag arșița din câmpuri către bălți mocirloase.// Cântecele toate s-au zăvorât în guși/ să nu se volatilizeze dacă ies din plisc.// E-atât de cald!… Și totuși/ peste mine fulguie ninsori…// Se roagă arborii cu rădăcina-n sus/ și nimeni nu se-ndură de răcoare…// Șerpii cu sângele în clocot/ cerșesc prin ierburi arse o pojghiță de umbră…// De-atâta cald colinele s-au înroșit și curg/ mânjind lucerna albă a cerului agrar…// E-atât de cald!… Și totuși/ pe mine mă troienesc ninsori” (Peste mine fulguie ninsoci). Își măsoară cu nostalgie vârsta („Între mine și cel ce eram în vremuri buimace/ nopțile albe cern și alungă niște umbre fugare/ peste steaua coborâtă a singurătății” – Final) și bătrânețea, resimțită poate prea devreme, și-o asumă cu candide regrete pentru iubirile trecute, din care acum păstrează doar mângâietoarea prezență a ființei iubite alături:„Ce nebunească noapte, iubito!… Și uite luna/ Cum spulberă prin ierburi salbe de arginți/ Îmbrățișată parcă de mireasma/ Sânilor tăi copți și preafierbinți…// De-atâta dor de celălalt, ca-n fabuloase vise,/ Ziduri se năruie-ntre noi și metereze/ Și, uite, albastre limbi de flăcări în rostire/ Se iscă de neunde să ne incinereze.// Să ne lăsăm, iubito, pradă acestui rug sublim/ Pe care am mai ars de-atâtea mii de ori,/ Până când timpul ne mai iartă încă,/ Până când nu ne-ngroapă sub grelele-i ninsori…” (Cântec de dor).
Există în toată această poezie, ce renaște dintr-un trecut reactualizat dramatic, o melancolie totuși, și o meditație febrilă asupra timpului implacabil, o căutare a decantării existențiale în destin pe care o sintetizează într-un soi de dialectică cu ecou blagian:„«Maică, ce-i după ulucă?…»/ «Un drumeag cu dor de ducă…»// «Dar, sub tălpi, ce colb s-așterne?…»/ «Viața care ni se cerne…»// «Dară dincolo de râu?…»/ «Neagră țarină, până-n brâu…»// «Dar sub codru-acela verde ?…»/ «Tot pământ. Dar nu se vede…»// «Și colo, după chindie?…»/ «Țarină grea și arămie…»// «Dară dincolo de sară?…»/ «Pământul ce-o să ne doară…»” (Dialog nocturn).
Vigurost și robust, înscris într-o autentică tradiție ardelenească, Petre Bucșa se numără printre ultimii, puținii de altfel, poeți care valorifică în totul etosul marcat de istorie al ținuturilor de obârșie, cultivând fără complexe limbajul frust al țăranului încă legat de glie. Desigur, Ion Horea se înscrie major pe aceeași coordonată creatoare, dar el ilustrează zona de câmpie a Transilvaniei. În felul său, Teofil Răchițeanu, venind de sub Vlădeasa, de pe celălalt versant al Apusenilor, dinspre Crișul Repede, numai că el stilizează, uneori excesiv, limbajul neaoșist, cultivând însă aceelași patos evocator de istorie. Oricum, Petre Bucșa rămâne un poet distinct în peisajul literar actual al Ardealului.