Pietre din Potop I

Am coborât deodată cu norii
printre muri şi aluni
la apa Potopului
cu un gest – ca al apostolilor
am despicat perdeaua
de sălcii şi răchite
şi m-am prăvălit în apele lui
pe care pluteau
petale uscate de măr
şi-atâtea vremuri
în care n-am fost
cu-atâtea umbre pe care
nu le voi vedea

am putea rămâne aici
pe malurile lui între singurătăţi
ocrotitoare şi bune de leac
să-ncercăm să amăgim ziua
să aprindem focul – ţi-am zis
ia din cuib puii de mierlă
şi-adu-mi-i în palme
laolaltă cu mierea din sfârcuri
şi cu cimbrişorul sălbatic
de la răspântii

tu îţi spălai sânii şi cântai
un cireş în pârgă plutea parcă-n zări
eu culegeam pietre din Potop
rostogolirea lor pe prundiş
îmi răsună şi-acum în auz
ca un morman de secunde
înghesuindu-se toate
într-o singură viaţă

Pietre din Potop II

De nouă ani Potopul
nu mai avea apă în vaduri
şi în nisip
reptilele se zvârcoleau în ouă
nebunii, pe maluri băteau din palme,
se botezau cu nisip
eu aveam luntrea ascunsă-n răchiţi
la poalele dealului numit de bătrâni Ararat
himerele tuturor veneau în vârtejuri şi se
hlizeau la fereşti sau se jucau pe uliţi cu pruncii
cei păcătoşi şi smeriţii se târau în genunchi
dar nu era nicăieri nici îndurare nici mângâiere
şi nici scăpare

dar eu aveam azimi şi mied
şi un ochean aurit
când au fost gata norii
deja se împlinise vremea scrisă în cărţi
şi ştiam
cocoşii cântau răguşiţi în salcâmi
de vreo patruzeci de zile şi nopţi
şi nu s-au mai întors pe pământ
în ceaţa începutului
pe malul potopului acolo am stat
un bătrân nemântuit şi alungat din cetate
cu un ceaslov cu un abecedar
pe genunchi
plutind precum o pasăre neagră pe ape
căutând ceva în adâncuri
ceva din înalturi chemând.

Cei singuri, la fel ca fericiţii
Cei singuri, la fel ca fericiţii
au nevoie de-o mână din înalt peste creştet
de un cort ridicat între spini
de un foc în negura nopţii

dar cum noi trecem în goană
pe lângă atâta disperare
pe lângă cătune arse şi pe lângă vetre nefericite
noaptea de spaimă, căutam repede
adăpost în memorie
ne ghemuiam precum fetuşii
pe unde nu ajunsese încă mizeria, golul.
Oho, dar nu singurătatea e aici stăpâna noastră
ci nesfârşita suferinţă umană
frica ţipătul spaima durerea
nesfârşita noastră neispăşire
îngrozita noastră privire
păduri împietrite pe unde
cai plini de răni au nechezat şi au scurmat
cu copita pământul
de unde au ieşit la iveală de-odată
seminţe pe jumătate-ncolţite
clopote, pe jumătate sparte, ciobite…

Malul cel bun al Potopului

Nu mai ştiu care este
malul cel bun al potopului
locul unde poţi să pui tâmpla pe nisip
şi să plângi până cineva te strigă-n corabie
nu ştiu dacă e bine sau nu
să mă aşez pe malul potopului şi
să mă aştept pe mine să vin
din începuturi de unde şi eu am fost
un fir de praf din pustia potopului
un fir de praf din pulberea stelelor
un punct oarecare în nemărginirea lumilor
şi firul acela de praf plânge şi-l strigă pe noe
şi te strigă pe tine
şi urmele genunchilor mei pe nisipul potopului
sunt urmele părinţilor mei
care mă strigă şi eu
nu îi aud încă
fiindcă vuietul valurilor îmi copleşeşte auzul
numai sufletul meu te pricepe
numai adâncul meu care
te-a cuprins la începuturi
când mă aflam atât de departe
de apa potopului
şi-atât de aproape de Tine…

Cei mai norocoşi dintre noi

Cei mai norocoşi dintre noi
au fost trimişi la galere
au umplut burţile corăbiilor
ori au cărat piatră şi au făcut ziduri
toată generaţia mea
a zdrobit între degete seminţele cucutei
din revolte ne-am întors
storşi de vlagă şi prăbuşiţi
înrobiţi de patimi şi de neputinţe
Adeseori cădeam noaptea în genunchi
şi plângeam până când lacrimile noastre
umflau pâraiele
şi ele făceau şi mai mare dezastrul
Adesea, în mărăcini se aşeza
câte o pasăre grea şi urâtă
şi cântând căpăta glas omenesc
şi se uita la noi şi zicea în batjocură
de ce vă tot pierdeţi voi vremea cu viaţa
Dar abia atunci ştiam că noi suntem
norocoşii, aleşii
cei care am tras la galere
şi am trecut potopul cu puterea noastră
pe lacrimile noastre…