Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

 

Lada cu zaruri

Lui V. G. Paleolog
Se-aruncă zarurile
cu semne şi simboluri săpate pe fețele lor:
şase zaruri se rostogolesc în lada deschisă,
ca interpretul să-mi lege şi să-mi dezlege
fraza pe care mâna mea o scrie,
aici, când ziua se-apropie de capăt.
Spun: Bătrânul nu joacă zaruri,
şi semnele de pe ele sunt săpate
de vrăjitoarea formelor
cu un ac de oțel înroşit în foc.
Mi se spune: Tânăr ai fost şi le-ai aruncat,
între pereții lăzii încântat le-ai rostogolit.
Acum, Bătrânul alege fața şi semnul
şi-aşează cuvintele în fraza
pe care interpretul o citeşte.
Linişteşte-te: O singură dată o auzi,
aşa cum o singură dată zarurile se-aruncă.
N-ai dreptul să rătăceşti între deciziile sale,
căci, într-o clipă, capacul lăzii se trage
cu pocnet şi țipăt. Vrăjitoarea te-aşteaptă,
cu acul de oțel înroşit în foc.

Naşterea fluturelui

Firul de borangic s-a tors
ca şi cum ar fi o cămaşă pe umeri,
prin ea aripile îți cresc
în lumina dintr-o altă zi.
Cu aripi sunt între cei sălbatici.
Dumnezeu s-a retras
ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis
şi urmele ți-ar fi rămas
să le calci într-o altă noapte.
Sălbatic sunt între cei cu aripi.

Cele trecute, cele rămase

Veşmântul sfâşiat în vis
nu poate să treacă în imagine
chiar dacă el a fost continuu imagine.
Doar umărul de pe care a curs
îşi lasă lumina pe perete
chiar în clipa când picioarele desculțe ating
dalele reci, din Sfânta Sfintelor.
În țesătura luminii se aleg ochii
pentru care toți cei intrați aici
sunt imagini.
– Pentru ce veşmânt de sărbătoare
şi-atâta văl pe ochi? Trezeşte-mă,
că picături mari de sânge
cad din ochii mei!

Palma primită

În poveste el este o ladă
în care se găseşte o altă ladă
asupra căreia cel ce imaginează
trebuie să păstreze tăcerea,
căci în chichița ei doarme o femeie.
Ea îl visează venind să ridice capacul,
chiar în clipa când, nerăbdător,
el i-l dă la o parte.
Fiindcă i-a stricat visul,
ea îi trage o palmă,
pentru a simți plinul
şi golul lăzii.
Pălmuit, el vede cum o femeie bătrână
sparge oala de stâlpul înfipt
la capul său.
Din cioburile şi cărbunii ei,
ca o imagine,
răsucit din fum
cu miros de smirnă,
se înalță cel ce imaginează.

Întoarcerea acasă

Când tu priveşti dunga colinei pierdută în cer,
altul priveşte marginea cerului atingând
dunga colinei;
când tu auzi tunetul cerului cu tremur
în fereastră,
altul aude sunetul zăbrelei încrețind
apele cerului;
când tu numeri şi-mparți urmele
pe pământ şi apă,
altul numără şi-mparte țărână şi apă
fiecărei urme;
când tu vorbeşti despre piatra ce-o rotunjeşti
în gură,
altul vorbeşte cu piatra ce zboară din gură
spre munte;
când tu ieşi din odaie, trântind uşa cu zgomot,
altul în linişte se-ntoarce în odaia
de unde ieşiseşi.

Hegel

Întregul există,
partea dispare –
brațul tăiat, în vis,
continui să-l simți şi te doare.
Adevărul există,
minciuna dispare –
focul, chiar ca imagine,
întreține rugul sub picioare.
– „Adevărul este întregul”
şi nu ciuma –
spune Bătrânul care pe flăcări
îşi lasă urma.

Bătrânele silabe

Am imaginat o locuință,
am imaginat şi ziditorul ei
cu palmele lucrătoare,
până când acestea au dispărut.
De pe sub garduri într-o rână,
de pe sub ziduri, oameni au năvălit în casă,
au scotocit prin odăi, prin unghere,
prin dulapuri şi sertare-au căutat,
dar n-au găsit decât câteva pietricele
cu semne pe ele săpate. Cu mâinile goale
au plecat,
mâhniți că nimic n-a fost de luat.
Pereții casei au dispărut. Pietrele se rostogolesc
în lădiță. Sunetul lor abia îl mai aud.
Oricum, lădița demult n-o mai disting.
Nici mâinile mele întinse-afară
prin fereastră. Şi locul ei e gol.
Ce-a fost imagine n-a mai rămas.
Ce-a fost să rămână a rămas:
pietrele şi silabele astea bătrâne
rostogolite prin pulberea argintie a drumului.

Râul de sub casă

Cu sfoara în mână, bătrânul
măsoară pereții locuinței
pe care mi-o lasă moştenire.
De sub pragul ei izvorăşte un râu.
La măsurarea zidului de la răsărit,
mă trece prin apă până la glezne;
la cel de la miazănoapte,
mă trece prin apă până la genunchi;
la cel de la apus,
mă trece prin apă până la piept;
la cel de la miazăzi,
prin apă trebuie să înot.
Valul mă poartă în locuință,
ca şi cum sfoara de măsurat
m-ar trage înăuntru.
Sfoara de in s-a înfăşurat pe mine,
îmi ia măsurile, prin apă,
astfel mi se dă parte.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg