Dumitru Cerna
Inutila Apocalipsă
Cluj-Napoca, ed. Casa Cărții de Știință, 2018

 

 

La finele anului trecut, primesc de la Dumitru Cerna două cărți (cu poeme), elegante, de un alb imaculat, aducându-mi semnul prieteniei și al solidarității literare, dar și un gând de Centenar: A doua carte a lui Marcel și Inutila Apocalipsă, ambele apărute la Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. Dacă prima plachetă conținea ,,scrisori despre prietenie, neputință și deșertăciune”, primite de Dumitru Cerna de la prietenul-poet Marcel Mureșeanu, a doua se așeza sub semnul rugii marianice.
Inutila apocalipsă se dedică fiicei Cristina, ,,care de curând a primit vestea marianică”, însă, în ansamblul său, volumul are un spectru mai larg, culminând, în partea a doua, cu ,,poeme dăruite” unor prieteni din lumea cărții. Caligrafia lirică recuperează momente sau personaje biblice într-un registru metaforic ce face deseori aluzie la realitățile zilei de azi. Abundența imagistică este secondată de o analiză lucidă și lapidară a actualității văzute în oglinda unui trecut mai demn și glorios. Tonul este pe măsură, aducând la suprafață patosul și patriotismul unor înaintași ca Eminescu, Blaga sau Avram Iancu.
Așa cum ne-a obișnuit deja, Dumitru Cerna are lejeritatea unor asocieri lexicale de reală frăgezime, cu jocuri de cuvinte și rime, cu aluzii intertextuale și inserții descriptive. Stările de contemplare deschid vederii nuanțe noi, iar poezia nu e altceva decât o cale spre Înviere, spre redempțiune: ,,… luați duh sfânt și poezie/ vom intra în era milosteniei și a Iubirii// numai să vie Învierea ce va să învie/ Graalul din noi și crucea tresăririi” (Crucea tresăririi). Numai că ,,pentru drumul înapoi pe Golgota/ ne trebuie starea de neprevăzut și suferința.”
Multe poeme au o muzicalitate misterioasă, cu versuri de tip refren și tonalitate psaltică. Motivul cuvântului poetic prefăcut în lumină, în rugă încorporează în semantica lui nevoia de transcendent, iar liantul dintre cele două universuri, material și imaterial, rămâne Fecioara Maria, cea care a înțeles prin destinul său și al Fiului, nevoile (limitele) omenescului. Ca un dialog de mare adâncime, spirituală și sentimentală, poemele marianice ale lui Dumitru Cerna reiterează lecția iubirii și a iertării. Sunt evocate chipuri dragi (mama) sau schițate portrete într-un creuzet de percepții și culori.
Urcarea în Ardeal e poezia unui destin, prefigurat de singurătate și dor, de jertfă și acceptare: ,,vara mea cânta din pai tu dansând mă însoțeai/ lanurile bălării prevesteau melancholii// la acordeonul nou Dumnezeu cânta tangou/ mie nu-mi trecea prin cap în ce soartă am să-ncap// tulbure cum este selul vara-mi viscolea inelul/ și nici că simțeam în trup că-l pândea flămând un lup//stelele se desprindeau de la ochii ce plângeau/ Iubirea se poticnea prin adolescența-i grea// praful drumului în brumă făcuse din toamnă spumă/ iar gutuia oglindea-n mâna mamei mâna mea// de la presimțirea morii nucul amărea ca norii/ pomii reînsingurați dojeneau pe cei doi frați// satul se împustia ca luna când treci prin ea/ mama-și petrecea ficiorul ca Iisusa-n jertfă mielul// toate rămâneau în urmă cum păstorul fără turmă/ iar eu urcam în Ardeal aripat ca un dedal”.
În diagrama destinului său, Dumitru Cerna s-a însoțit cu Poezia.