Simona Antonescu
Ultima cruciadă
Iași, Ed. Polirom, 2019

 

 

Simona Antonescu își deapănă poveștile, cumva, în jurul unui personaj pe care-l documentează amănunțit; îl coboară din istorie, îl umanizează și începe construcția planurilor de arhitectură romanescă, a traiectelor întâmplărilor celorlalți. Apoi îl scoate temporar sau definitiv din roman, pentru a lăsa ca umbra profilului său să continue să rămână conturată prin convingerile, atitudinile și faptelor celorlalte personaje, aliniate cumva în jurul personajului principal. Există o serie de riscuri pe care cunoscuta prozatoare le conștientizează odată ce își asumă cultivarea unui tip particular de roman, romanul istoric, care valorifică deopotrivă sursele documentare și ficțiunea, dintre care cel mai mare este acela al dozajului extrem dintre poveste și realitate istorică, astfel încât romanele să nu alunece nici în descriptivism factual, nici în artificialitate. Oricum, istoria însăși, în condițiile unei mențineri în setul învechit de metode de investigare, riscă să devină o poveste, ușor de nuanțat subiectiv în postadevăr și de reinterpretat, în ciuda dovezilor, într-o anumită direcție ideologică. Bătălia pe acest teritoriu, al istoriei, este una riscantă, împinsă tot mai mult înspre falsificaționismul naiv, ca interpretare exagerată a principiului popperian al falsificabilității. Cu atât mai mult, înțelegând contextul și bătălia pe istorie, care amintește cumva de cea de la începuturile Școlii Ardelene și de răspunsul exagerat la revizionism, Simona Antonescu merită felicitată pentru coerența cu care își prezintă proiectul, pentru valoarea documentării și pentru calitatea de intelectual capabil să mențină echilibrul instabil dintre fundamentul documentar și arhitectura ficțională a lucrărilor sale. Începând cu deja notoria proiecție din Fotograful Curții Regale, roman apreciat și premiat multiplu, apoi cu Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc, continuând cu seria „Istoria povestită copiilor” de la Nemi, care, până în momentul de față a adus în prim-plan parcursul aventurilor (povestite copiilor) prin volumele Decebal și un solomonar misterior, Nobilul Aeticus și o călătorie în jurul lumii, Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană, Lotovoi și Școala Solomonarilor din Crângul Pământului, Mircea cel Bătrân și școala scutierilor, respectiv Regina Maria și Marea Unire, Simona Antonescu a îndrăznit să repoziționeze ficțional „miezul de adevăr al lucrurilor” cu un extraordinar talent de povestitor, care pe de o parte apropie istoria de lector, îl determină să caute fundamentele faptice ale întâmplărilor livrești, contribuie la închegarea în mentalul colectiv al lectorilor a unui nucleu dens de fapte cu rol în conservarea alurei legendare a unor personaje, iar pe de alta evocă epoci, perioade din istoria națională de mare însemnătate în constituirea și consolidarea comunității naționale și limbii. Privind astfel lucrurile, ceea ce realizează Simona Antonescu prin această revigorare a romanului istoric românesc depășește înțelegerea rolului ei ca romancier, motiv pentru care am optat pentru această introducere mai amplă.
Revenind la romanicera Simona Antonescu – ipostază care ne interesează în primul rând în prezenta analiză – constatăm în cazul recent publicatului roman Ultima cruciadă o plonjare în complexul spațio-cultural de la jumătatea secolului al XV-lea, în preajma Căderii Constantinopolului, așadar în plină perioadă de reconfigurare/ recartografiere politică a Europei. Folosind, ca în toate celelalte romane ale sale, agenți coagulanți, personaje fictive care recompun motivat faptele reale ale istoriei cunoscute (uneori nu tocmai cunoscute, ca în cazul romanului Hanul lui Manuc), romanciera construiește povestea în mod diferit, fără a se îndepărta, totuși, de un pattern proiectiv. În raport cu acest pattern, personajul recuperat din istorie – absent în foarte mare măsură din propria-i poveste, însoțind întâmplările asemenea cadavrului tatălui lui Camões din Întoarcerea caravelelor, romanul parabolic al lui Antonio Lobo Antunes – este Iancu de Hunedoara. Convoiul proscrișilor, ale cărui întâmplări sunt derulate pe parcursul unei jumătăți din roman, povestite tot din două în două capitole, are sarcina de a aduce, într-un încercat secol XV, nu departe de încercatul (ideologic) început de secol XXI, cadavrul ultimului mare cruciat. Și cum la Antunes cadavrului tatălui lui Camões, simbolizând leșul Portugaliei imperiale, cu toate coloniile sale, se întoarce în miez de secol XX pe pământul de unde a plecat faima, stralucirea și bogăția, similar, cadavrul lui Iancu de Hunedoara, tatăl viitorului mare rege maghiar Matiaș Corvin, se întorce în vremuri fără istorie, în afara istoriei. Se întoarce într-un timp al prigoanei și rupturii dintre creștinii catolici și cei ortodocși, al luptelor intestine între facțiunile prounioniste și separatiste din decăzutul, subjugatul Constantinopol. Dincolo de proiecția istorică, de excelenta documentare a autoarei, romanul relevă capacitatea ficțiunii de a remodela și reinterpreta prin simboluri timpul întunecat al dezbinării. Ultima cruciadă e cumva ecoul vag al valurilor musulmane bătând la porților vechilor cetăți ale Europei, într-un alt decupaj temporal al continuei bateri la malul acelorași cetăți, ale aceluiași bătrân continent. La fel cum romanul lui Lobo Antunes rememorează vremurile gloriei imperiale, și romanul Simonei Antonescu rememorează vremuri ale ultimei cruciade și ale ultimei mari migrații musulmane care a prins dezbinată creștinătatea europeană. Diferența e dată de registrul stilistic: ironic la Antunes, multistratificat: arhaic – colocvial – ludic la Simona Antonescu. Tot diferite sunt și personajele care însoțesc reîntoarcerea: marile figuri ale Portugaliei colonialiste: regi, navigatori, aventurieri la Antunes, angajând prin spectrul propriilor apariții distanța față de o Portugalie ironic redată în neputințe și căutări, respectiv o ceată de proscriși, care angajează prin joc recompunerea alegorică a secvențelor neschimbătoare ale istoriei, pe cale a fi pierdute, risipite din pricina dezbinării.
Ultima cruciadă este, într-un fel, și povestea reinterpretată – plecând, cum spuneam, de la adevărul istoric – al apărării cetății Belgradului pentru a opri înaintarea otomanilor spre Roma. E o poveste rememorată în convoiul mortuar al proscrișilor, în care fiecare dintre cele șase personaje: tinerii braconieri cu vechi rădăcini românești din sudul Transilvaniei, Lupu și Corbu, călăul cetății Alba Iulia, rebela Maria, răspopitul Avram, din os domnesc trăgându-se, și rătăcitul ucenic scutier Gădălin, cel ingenuu, se spovedesc, se descarcă de păcatele propriei vieți, de păcatele istoriei cumplite a acelor ani care a năvălit peste ei. Romanul relevă o Europă în discordie și dispută – iar prin asta devine actual în lectură –, o Europă înfrântă la Constantinopol, slăbită, incapabilă să se unească, să rupă vrajba dintre catolici și ortodocși, ba, chiar mai mult, vrajba în sânul ortodocșilor, dintre partida cantacuzinilor și cea a paleologilor, cu intenții și proiecții diferite în raport cu încercarea de reparare a Marii Schisme prin Sinodul de la Florența-Ferrara (1438-1439), așadar dinainte de Căderea Constantinopolului. Ultima cruciadă a Europei e cea a lui Iancu, Ioan de Hunedoara, român nobil din familia Corvineștilor, devenit voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, „atlet al lui Hristos” declarat de Papa Calixt al III-lea în urma victoriei de la Belgrad, personajul cvasiabsent din roman, și despre victoria care nu se putea datora decât acestor proscriși care, nesocotind ordinele voievodului au pornit asaltul decisiv împotriva otomanilor. Ultima cruciadă este și romanul spălării cu sânge și cu apa cu ierburi înmiresmate a păcatelor proscrișilor. Dar și romanul în care se relevă Povestea ca personaj distinct, tangibil prin unul dintre proscriși, cel mai neîndemânatic și mai curat dintre toți, Gădălin cel pierdut cu mințile, luat în cruciadă drept stindard. Simona Antonescu scrie povestea Poveștii însăși – inclusiv a Poveștii deturnate, așa cum o văzuse scutierul Gădălin și cum avea să o vadă ulterior generațiile, în istorie – povestea fără început și sfârșit (remarcabilă fomula compozițională prin care romanul însuși este aruncat și scos în/din scăldătoarea lumii brusc, fără început și sfârșit bine definite), care se dovedește a fi însăși Povestea. Pentru că Simona Antonescu i-a prins demult firul și pentru că, așa cum spuneam cu doi ani în urmă, „Printre reinterpretările și diluările vandabile ale istoriei naționale promovate în ultimii ani”, surprind în romanele ei „remitizarea și reconstruirea atmosferei prin limbaj și obiceiuri”, adică parcursul firesc pe firul Culturii.