Tadeusz RÓŻEWICZ
(1921-2014)
S-a născut la Radomsko, orăşel situat la 40 de km. departe de Częstochowa. A studiat istoria artei la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. În anul 1938 publică primele poezii în presa literară poloneză. În timpul războiului se înrolează ca partizan în Armata Naţională (1943 – 1944). Laureat al Premiului de Stat în anii 1955, 1962, 1966 şi al oraşului Cracovia. S-a impus ca ca unul dintre cei mai mari poeţi polonezi din secolul al XX-lea, figurând de mai multe ori printre scriitorii nominalizați pentru Premiul Nobel pentru literatură. Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi, printre care şi în româneşte, inclusiv în colecţia BPT, de semnatarul acestor rânduri, încă din anii 60, la Editura Junimea cât și în antologiile de poezei poloneză, păstrând o relație cordială cu el.
Opera poetică: Nelinişte (1947), Mănuşa roşie (1948), Cinci poeme, Timpul care vine (1951), Poeme şi imagini (1953), Câmpia (1954), Poem deschis (1956), Poezii alese (1957), Forme (1958), Convorbiri cu prinţul (1960), Glasul anonimului (1961), Chip (1964, 1966), Versuri şi poeme (1967), A treia faţă (1968), Regie (1969), Poezii alese (1971), Basorelief (1991), Mereu fragment. Recycling (1998), Mama se duce (1999), Bisturiul profesorului (2001), Zona gri (2002), Ieşire (2004), Zâmbete (2005).
A tradus în polonă din poemele lui Geo Dumitrescu: Libertatea de-a trage cu pușca, respectiv din Ștefan Augustin Doinaș: Poem, acestea incluse fiind în Antologia de poezie românească, întocmită de Danuta Bienkowska și Irena Harasimowicz, publicată de Editura PIW în 1989.
A decedat la 24 aprilie 2014.
(Prezentare și traducere de Nicolae Mareș)

 

 

daţi-ne pace

Uitaţi de noi
de generaţia noastră
trăiţi ca oamenii
uitaţi de noi

noi am invidiat
planetele şi pietrele
am invidiat câinii

aş vrea să fiu un şobolan
îi spuneam ei atunci

aş vrea să nu mai fiu
aş vrea să adorm
şi să mă trezesc după război
îmi spuneam cu ochii închişi

uitaţi de noi
nu întrebaţi de tinereţea noastră
daţi-ne pace.

 

zidul

Şi-a întors faţa la perete

şi mă iubea totuşi
de ce mi-a întors spatele
poţi părăsi lumea aceasta
în care tinerii poartă
cravate ţipătoare
dând numai din cap

Ea-i singură acum
în faţa zidului mort
şi-astfel va rămâne

va sta sub zidul
pietrificat
micuţă şi chircită
cu pumnii strânşi

iar picioarele
îmi sunt ca o stană de piatră
n-ajung să o răpesc de pe acest tărâm
ca s-o înalţ
mai uşor ca pe-un suspin

fruct mort

În taler sunt pere aurii
flori şi două fete tinere

Pe masă fotografia băiatului
bălai şi ţeapăn cu chip negru

Fetele au buze moi
fetele au ochii dulci

Sărmana mamă trece prin cameră
şi îndreaptă fotografia plângând

Se stinge pe masă soarele auriu
şi viaţa ei fruct mort.

statui

Statuile noastre
au o dublă semnificaţie
şi forma unei gropi

monumentele noastre
au forma
lacrimii

statuile noastre
le-au clădit sobolii
sub pământ

statuile noastre
sunt ca fumul

poetică

I
Curat e cântecul
poetului
care slujeşte
o cauză dreaptă

El ocoleşte cimitirele
de vorbe şi de icoane
Respinge rechizitele şcolilor
palpează inima şi lucrurile
scrie versuri simple

Se prăbuşesc vorbele
din care lipseşte dragostea
căci fără iubire cântecul nostru
e ca zumzetul insectelor
ca vopseaua fructelor de ceară
ca sunetul tablei de alamă
ca strigătele unui beţivan
ca tăcerea lucrurilor

Cântecul fără dragoste
e mort
lumea îi întoarce spatele
indiferentă şi aspră

II
Credeam
că vorbele sunt uşoare
ca un fulg
strălucitoare ca mătasea
rotunde ca genunchii fetelor
fără de grijă ca glasul păsărilor
Credeam că vin
ascultătoare
la fiecare chemare
că se pot compune din ele tablouri
a căror multitudine de sensuri
ascunde în ele bogăţie

În viaţa mea au fost
cuvinte de adio
şi cuvinte de ură
apoi cuvinte de dragoste
pe zidurile temniţelor
am văzut
încrustate
cuvinte de speranţă.
Toate aveau
un singur sens
nu observai
comparaţii ori metafore
perifraze sau hiperbole.
Dar nu le lipseau puterea judecăţii
şi puterea creşterii
şi aveau în ele puterea facerii