Poemele publicate în acest număr aparțin autorilor care fac parte din gruparea VoceVersa – „trib” poetic care se formează (numele o arată) din contopirea unor voci diferite pe scena poeziei performative din Emilia-Romagna. Intenția grupului este să promoveze evenimente în care oralitatea înapoiază actului poetic entuziasmul vioi blocat de către tehnicitatea poeților. Încearcă să o facă, organizând lecturi și concursuri de poezie (confruntări între poeți cu juriul popular ales din public). Pe cât posibil, cu autoironie și dezinvoltură, adică cu cea mai mare seriozitate. Colectivul VoceVersa e format din: Alessandra Mugnaini, Ali Casadei, Eugenio Griffoni, Gnigne, Luca Cancian, Rachele Pavolucci și, ultimul dar nu cel din urmă, Enrico Gregori, deja tradus în română și publicat în nr.400/2019 al Revistei Tribuna, la rubrica Poezie italiană contemporană.

 

ALESSANDRA MUGNAINI
S-a născut la Siena în 1992 și locuiește la Cesena de mai mulți ani, unde studiază psihologia. Iubește cuvintele, cinematografia, persoanele.

 

 

Nu te juca să spinteci cerul

Mă salutați ca și cum m-ați cunoaște
dar nu mă cunoașteți, nu puteți
este imposibil.

Pentru că eu sunt nouă aici
sunt nouă nouă m-am născut
abia ieri nu mă salutați
ca și cum m-ați cunoaște.

Și împreună, vă rog,
nu vă faceți griji pentru mine
nu mă luați în seamă prea mult deoarece
m-am născut ieri sunt nouă, aici
și nu știu cum se face să
stau printre voi.

Și poate că greșesc
pentru că nu am încă filtri
frânele potrivite, acționez la întâmplare
vorbesc prea mult sunt străină, aici
nu mă judecați rău doar
pentru că nu știu să stau
în mijlocul vostru.

Și apoi mă simt ciudată am ochii
ciudați care-mi par că văd rău
am cerurile ciudate
le spintec
tăindu-le cu lama.

Și nu voiam, spun cu adevărat
doar mă jucam făceam
pe bleguța săream prin aer
din joacă trăgând
cu lama
pe cer.

Eu nu voiam să-l spintec cu adevărat,
să descopăr că în spate nu este
o altă lume doar totul un mare
gol gri – ciment care își face
loc ca o pată de ulei de jur împrejur
sfâșieturii făcute din greșeală
în timp ce mă jucam să deschid albastrul
ca să găsesc dedesubt un loc diferit,
un univers opus
acestuia
mai bun
primitor.

În schimb acum
îmi mănâncă totul
cu mari mușcături

îmi înghite speranța.

Așadar vă rog nu luați în seamă
dacă acum dispar, dacă mă dizolv
în griul ciment cu
fiecare zi și bucățică cu bucățică
pentru că este singurul lucru
care ne ține
întregi.

Eu
care doar mă jucam
nu credeam că o lamă-i cerul
lumea care dintr-o spintecătură
ar fi putut să-mi sfârșească viața cu adevărat,
să-mi iasă din corp, din puls,
nu roșu, ci gri
ciment
dens
lipicios

și încet, încet…

„Astfel
se termină lumea,
nu cu o izbitură
ci în liniște
în fiecare zi”.

 

 

EUGENIO GRIFFONI
E născut în 1992, are fire aventuroasă și suflet romantic. Descoperă prin poezie un proces de restituire care îl va face să se apropie de emoțiile înconjurătoare. Crede în imaginar și este deseori absorbit în el. Iubește mult și crede în Omenie.

 

 

Disruptive

M-am hotărât, voi distruge structura;
cu metoda disruptivă voi rupe lanțul
ce mă leagă de formă, precept, convenție,
și va fi o invenție virgină
fiecare gând imperfect,
va avea putere deplină
Ministerul Imaginației,
împotriva oricărei predicții
nu-mi va păsa de analiză
arzând statisticile
și terabyte de prejudecăți
viciul
fanteziei
va fi legalizat,
va putea trece granița inimii
fără acte
eliberat
de orice nefondată acuzație de realitate, extravaganță, evadare.
o știu cu siguranță
va fi o operație extremă
să fugă volatilele vise
din sistemul
de clasificare,
dar eu am hotărât
și ca o plesnitură de bulă voi dispărea
de pe toate radarele
poziții GPS
semnal întrerupt.

Cine l-a Văzut
va face un sfâșietor program
despre visele mele agățate în camera mică,
vor citi
paginile jurnalului meu
în direct vor descoperi că abuzam
de rimele sărutate
că sărutam pisicile
că nu sărutam pe cine iubeam,
vor descoperi că am înfășurat o țigară de marijuana
cu gust de porunci,
aspirată apoi cu plăcere,
că presentimentele
despre fricile mele
erau legitime:
îmi era frică să mor,
voiam
doar să fug,
să fug din îngrăditura
pierdutei turme omenești
să depășesc limita
să mă amestec cu grâul.

 

 

DANIELE VAIENTI
Născut la Cesena în 1984

 

 

A ca altundeva

Lasă ceva al tău înainte de a închide ușa
ca data aceea
când ai uitat colierul și brățara
și a trebuit să te întorci ca să le iei,
sau a fost ca să mă iei pe mine?
La tv se transmite un film de rahat
caută ceva interesant
caută o scuză ca să te oprești încă puțin timp.
Eu voi căuta cuvintele potrivite
ca să nu spun nimic important.
Tu nu mă asculta.

Eu între timp am scris numele tău pe
roșul unui semafor
pentru ca din încrucișarea vieților noastre
tu să nu mai poți pleca din nou.

Du-mă pe plajă
să ascult zgomotul mării
punând urechea pe sticlele de bere
părăsite pe nisip
și să râdem
te rog!
Pentru că la urma urmei
nu este nimic altceva cu adevărat important
de făcut.

Îmbrățișează-mă
chiar dacă este atât de cald încât ne sufocăm
și deja suntem transpirați leoarcă.

Să dansăm.
Am înțeles că trebuie să pleci,
dar nu o poți face rămânând aici?

Eu între timp am scris numele tău
pe dosul unei cutii de chibrituri
pentru că te plac la nebunie.
Dar Dumnezeule! Uneori aș vrea să-ți dau foc,
pentru că ești răspunsul pe care nu l-am înțeles
la o întrebare pe care n-o pusesem
dar ca și unele tablouri ale lui De Chirico
și unele cântece de Battiato
cu cât te înțeleg mai puțin, cu atât te plac mai mult.

Și din fericire ești pricepută tu
să răstorni liniștile mele,
să le întorci pe dos ca buzunarele,
și lași să cadă acele monede de cuvinte
de care îmi este mereu prea frică să le pronunț.

Eu între timp am scris numele tău
pe fundul unei ceșcuțe de cafea
întrucât ar fi frumos
dacă ai fi tu
viitorul meu.

Când nu ești
mi-e dor
ca un nasture la mâneca unei cămăși
eu îl pun oricum
totuși nu este același lucru
chiar nu este deloc același lucru.

Mai du-mă în acel magazin chinezesc
unde ne prosteam
cu orice lucru de nimic ni se nimerea în mâini.

Du-mă pe câmpurile
unde nu este câmp,
să ne jucăm de-a aruncatul telefoanelor în lac
și să numărăm ricoșeurile pe apă
stabilim că cine face mai multe câștigă
și dă un sărut cui pierde
așa câștigăm amândoi.

Mai du-mă în acel colț de pat
unde după fiecare ceartă tare
îți întindeai ochii
pe umărul meu
să se usuce
în timp ce buzele făceau ceea ce-i just să facă
pentru că buzele sunt locul cel mai banal
unde să așezi un sărut,
te provoc însă să găsești unul mai dulce.

Mă gândesc că fericirea este ca o cutie de Lego:
un joc de construit
folosind puțin instrucțiile,
dar mai ales fantezia.
Și atunci du-mă
să îndreptăm toate oglinzile spre ferestrele larg deschise
ca lumea să se poată privi
și să se înfrumusețeze pentru noi.

Altfel spus,
du-mă unde vrei,
dar te rog
ia-mă cu tine.

 

 

RACHELE PAVOLUCCI
Născută în 1996, este cofondatoare a VoceVersa și campioană la concursurile de poezie LIPS, 2018, în Emilia-Romagna. A fost invitată la Irruzioni Festival, Artisti in casa, Poesia Festival (Modena) și în multe orașe cu spectacolul „Grazie Ortica”.

 

 

Eram creatură minusculă

Eram creatură minusculă,
credeam că puful plopilor
erau mesaje secrete:
le urmăream zborul
cu Frida alături,
sora-câine de cursă.
Iscodeam bănuitoare broscoii
ascunși în vana de cupru, apoi
o Topolino verde ca apa
conduceam din joacă, ca acum
străzile lungi și goale
– cu soarele –
fac băltoace, departe.
Dragoste: ce cuvânt uriaș
de spus și să ne amintim cum eram copii.

 

 

LUCA CANCIAN
S-a născut în 1972. Face turnee cu două spectacole de teatru-poezie, „Basta un pugno” și „Traiettorie”.

 

 

42 Grade

Nu prea mic
nu prea isteț
începusem să mă ocup
de curcubeu.
O prietenă țăcănită susținea
că oala de aur
se află mereu la vest
zonă de spiriduși cu adevărat bogați.
Să înțeleg lucrurile
niciodată nu m-am năpustit,
mai degrabă mă împiedic
dar acum sunt foarte tehnic
știu, de exemplu
că pentru curcubeu
e nevoie să fie apă în aer
și să stai cu spatele la soare
și că făcând un pas alături
arcul rămâne centrat
pe umbra capului celui ce privește
aceasta presupune
că ținând sub braț pe cineva
să vezi spectacolul
din al său identic punct de vedere
nepăsător
de oală și de aur.
că știi apoi unde îmi strecor aurul
dacă oala este memoria mea
și monede lucitoare
palavrele bizare
cu prietenii anormali
cu care
din fericire
continuu
să rup
noaptea.

 

 

ALI CASADEI
S-a născut și a crescut în Romagna, despre care se zice că în proporție de 70% este alcătuită din vinul Sangiovese superior.

 

 

Să spunem că eram furtună

Să spunem, că eu sunt Întuneric
cel care schimbă toate culorile
fără să le distrugă.
Și să spunem că tu erai Fulger și Tunet,
împreună, firește
că Fulgerșitunet este necesar
să se prelingă alături, în aceleași vene
de exemplu în ale tale.
eu voi avea datoria să reunesc norii
cirrus, cumulus, stratus, nimbus
voi face din ei o rochie deosebită,
să se vadă puțin din întunecata coapsă
doar puțină, elegantă.
Tu va trebui să-ți dezlegi părul
să-l lași să crească, să îmbrățișeze toate sferele cerului
să-l aranjezi în așa fel încât să ducă mirosul,
chiar acel miros, de furtună.
Când vom fi pregătite
(să spunem la ai mei douăzeci și șapte)
vom fi vânt prin saloane
uragane, prin barurile de intelectuali
vârtejuri în sălile de așteptare.
Afară, aer neclintit.
Vom merge înăuntru
câtă vreme să alergi pe pajiște e o risipă
dacă nu ai o canapea pe care să te odihnești.
Există o singură regulă în acest joc:
să păstrăm legătura.
Că la a fi făcută din aer,
din nimic,
din chestii de principiu
eu pot să mă obișnuiesc foarte repede:
atingerea mă ajută să nu mă pierd.
Păstrează legătura
ca să nu uit
că am gambe și cutie toracică
și piele și picioare
să le încolăcim strâns, pentru că devin transparente cele dintâi
că pe propria soliditate nu ar vrea să fie.
Să spunem și că nu lăsăm să plouă.
Sau dacă chiar suntem obligate
(că nu știu dacă-i valabil, o furtună fără ploaie)
să spunem că furăm sensul lumii
îl tragem afară din măruntaiele fiecărui lucru
și-l contopim împreună,
într-o magmă uriașă
apoi îl ducem în înalt,
mai în sus,
și încă mai în sus
îl topim în picături
și-l facem ploaie.
Va fi o foarte scurtă clipă
imediat înainte
în care lumea întreagă la unison
va respira profund
de bună dispoziție.
Apoi toți vor înnebuni,
toți vor alerga
toți să caute sensul dispărut
fără să-și dea seama
că le va ploua în ochi.
Când va fi plouat totul
totul se va fi întors jos, la locul său
ne-am da seama că suntem așezați aproape
nemișcați
că tot acel timp, a fost doar un fulger
că nu mai ești doar tu
suntem noi, și starea noastră nemișcată, așezați aproape.
Ai putea să îmi zâmbești,
de exemplu ai putea să-mi spui:
„Nu s-a întâmplat nimic”.
Aș putea să îți zâmbesc
că Nimicul este
aproape mereu
lucrul cel mai bun care se poate întâmpla.

 

 

Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli

Selecție autori și text introductiv de Serena Piccoli și Giorgia Monti