Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un spațiu al metamorfozei (III)

Profesorul Gavrilescu are și de data aceasta o șansă, fiindcă luciditatea dobândită după simbolica sa trezire îi permite să înțeleagă faptul că trăiește o iluzie, spre care a fost condus abil: „În clipa când își dădu seama de iluzie, Gavrilescu simți că odaia începe să se învârtească în jurul lui și-și duse mâna la frunte”.
În general, Gavrilescu „își dă seama” și prin bruma sa de luciditate el reușește să păstreze între el și țigăncile care l-ar fi dorit altul, schimbat, o distanță protectoare. Îmbrăcat altfel, într-un costum ciudat, profesorul rămâne conștient de iluzia întreținută de oglindă: „ În acea clipă își dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat: avea pantaloni largi, asemenea șalvarilor, și o tunică scurtă de mătase galben aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască”.
Experiența transformării fiind ratată, Gavrilescu este scos din acest spațiu al oglinzilor și al iluziei(ieșind de aici, treptat, printr-un coridor „alcătuit din două rânduri de paravane”) și dus într-o altă încăpere, de data aceasta „largă și însorită”, un spațiu real, ce primește soarele ca garanție a luminii naturale, nefiltrate prin geamurile colorate. O serie de motive se reiau aici: refuzul cafelei și aducerea aminte(„ și-a adus aminte de Hildegard”), tocmai ceea ce lui Gavrilescu nu-i este permis: „Nu trebuia să-l lași, auzi el pe cele două fete șoptind. acum n-o să ne mai ghicească niciodată”). Tocmai amintirea este salvarea lui Gavrilescu, fapt ce-l determină să nu accepte „jocul” la care îl invită fetele. Mai ales că profesorul înțelege de data aceasta(sau își amintește) care a fost tragedia vieții sale: „Dar mie nu mi-e capul la joc, continuă Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-am adus aminte de tragedia vieții mele. Căci, vedeți, acum înțeleg foarte bine: dacă în seara aceea, la Charlottenberg, n-aș fi intrat cu Elsa într-o berărie…Sau, chiar dacă aș fi intrat, dacă aș fi avut bani cu mine și aș fi putut plăti consumația, viața mea ar fi fost cu totul alta”. De reținut că, după ce și-a amintit și după ce a înțeles, Gavrilescu dobândește o relativă seninătate(„Acum mă simt bine, mă simt perfect”). El pare acum detașat, poate privi cu o oarecare îngăduință și cu superioritate chiar ritualul țigăncilor, lăsând impresia că le face acestora o concesie( „- Va să zică voi vreți să vă spun care e țiganca. Ei bine, am să vă spun…”).
Cum ar fi fost, totuși, dacă profesorul ar fi ghicit la cea de-a doua încercare? Gavrilescu însuși este dornic să afle:„-Spune, grecoaico, cum ar fi fost, o îndeamnă una dintre fete pe grecoaică”. Să ne amintim că la prima probă a ghicitului fata cu părul roșu îi spune că dacă va trece proba „ai să vezi cât o să fie de frumos”. Același lucru i se spune lui Gavrilescu și atunci când ratează cea de-a doua probă: „Dacă ai fi ghicit, ar fi fost foarte frumos, șopti grecoaica. Ți-am fi cântat și ți-am fi dănțuit și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos…” Fetele îl lasă pe profesor să înțeleagă că i s-ar fi îngăduit accesul la frumosul concretizat prin cântec(„ți-am fi cântat”) și prin dans(„ți-am fi dănțuit”). Este un frumos ideal, pur, dorit de altfel de modestul profesor de muzică. Lui Gavrilescu i s-ar mai fi oferit însă ceva ce nu trebuie neglijat: dacă ar fi ghicit el ar fi aflat taina și adevărul despre spațiul țigăncilor, rămânând probabil definitiv în acest spațiu( „te-am fi plimbat prin toate odăile”). Gavrilescu repetă în șoaptă „Ar fi fost frumos!” în timp ce țiganca încearcă să-l atragă într-un ritm „necunoscut și sălbatic( „auzea tot mai puternic piciorul țigăncii lovind în covor cu un sunet crud, subpământean, până ce ritmul acela necunoscut și sălbatic i se păru peste putință de suportat”). Profesorul Gavrilescu se sustrage acestui ritm thanatic, „subpământean”, salvându-se prin muzică: „Gavrilescu se plecă mai mult asupra pianului și-și repezi mâinile cu toată puterea, aproape cu furie, parcă ar fi vrut să răscolească clapele, să le smulgă și să-și facă loc, cu unghiile, în pântecul pianului și apoi, mai departe, mai adânc”. Gavrilescu pare chiar recuperat de frumusețea muzicii ca ipostază a creației umane. El este „furat” tocmai de melodiile pe care și le amintește: „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute, pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deși îi veneau una după alta în minte, ca și cum și le-ar fi amintit după foarte multă vreme”.
O altă etapă a experienței trăite de Gavrilescu se asociază întunericului și singurătății:„Tîrziu își dădu seama că rămăsese singur și că în odaie se făcuse aproape întuneric”. Labirintul se insinuează vizibil: „Era o odaie curios alcătuită, cu tavanul scund și neregulat, cu pereții ușori ondulați dispărând în întuneric”. Salvarea rămâne și de data acesta pianul: Gavrilescu „hotărî să se întoarcă și să le aștepte cântând la pian”. În acest spațiu labirintic(în care pianul nu mai este de găsit), profesorul este prins într-un joc, altul decât hora cu mișcarea ei ritualic circulară, amintind jocul ielelor: „Dacă am acceptat să mă joc cu voi de-a v-ați ascunselea, am făcut-o pentru că mi-a fost milă de voi”. Jocul revine de altfel în cuvintele lui Gavrilescu : „Așa e jocul! strigă el cât putu de tare. Și-acum, că ne-am jucat destul, ieșiți la lumină”.
Așadar, Gavrilescu este conștient de faptul că este prins într-un joc, în esența lui o replică dată realității. În cartea sa despre joc, E. Fink subliniază ideea că jocul reflectă în ultimă instanță lumea. În joc, „omul se «transcende» pe sine însuși, depășind determinările de care este înconjurat și prin care el se realizează pe sine”. Este adevărat, consideră autorul, „că-n jocul uman apar momente ale lumii, dar acestea sunt sparte, distruse prin dualitatea realității și a irealității care interferează în joc”1. Ca și oglinda, jocul face abstracție până la un punct de gravitatea realului, „spărgându-i” în mod semnificativ momentele și subminându-i concretețea. Să reținem că în nuvelă este vorba de un joc „de-a v-ați asunselea, al căutării și al descoperirii celuilalt, al fetelor si al feminității în acest caz. Probabil că prin acest joc, cu reguli cunoscute și acceptate, se dorește scoaterea lui Gavrilescu dintr-un anumit orizont de gândire și de sensibilitate. Reacția profesorului de pian nu întârzie prea mult:„Văd că nu știți cu cine aveți de-a face. Mai târziu o să vă pară rău”. Dacă îi promit că ghicind totul va fi frumos( am văzut posibile înțelegeri ale acestui frumos), Gavrilescu le promite la rândul lui cultura, dorindu-se el însuși un inițiator, care le-ar putea scoate dintr-o condiție precară:„Aș fi putut să vă învăț să cântați la pian. V-ați fi îmbogățit cultura muzicală. V-aș fi explicat Liedurile lui Schuman. Ce frumusețe, exclamă el cu fervoare. Ce muzică divină!”. Distanța dintre profesor și țigănci începe să crească, sugerând eșecul acțiunii exercitate asupra lui. Este diferența dintre analfabet și omul de cultură, de care profesorul Gavrilescu devine conștient: „Am spus copile din gentilețe. Voi sunteți altceva. Sunteți țigănci. Fără nicio cultură. Analfabete. Care din voi știe unde se află Arabia? Care dintre voi a auzit de colonelul Lawrence?”.
Secvențele semnificative se succed cu multă rapiditate în narațiunea lui Mircea Eliade. Gavrilescu începe să-și lepede hainele(șalvarii), rămânând complet gol într-un spațiu care, în asemenea condiție, trimite spre condiția prenatală a personajului: „ Se simți deodată gol și se făcu mic, lăsându-se pe vine, proptindu-și mâinile pe covor și plecându-și fruntea, parcă ar fi fost gata s-o ia la goană”. Amănuntul nu-i scapă lui Ștefan Borbely, care consideră că proba rătăcirii lui Gavrilescu printre paravane „se încheie cu o «renaștere» ce are o morfologie ritualică tipică: rămas gol pușcă în labirint, învelit la un moment dat într-un «giulgiu», Gavrilescu își redobândește în cele din urmă veșmintele, fiind expulzat într-un București cu 12 ani mai avansat în timp decât în momentul în care intrase(12 e numărul oriental al ciclului cosmic complet)”2. Ieșirea lui Gavrilescu din acest spațiu labirintic este precedată nu întîmplător de îmbrăcare. El se învelește deocamdată cu o draperie căreia îi atribuie semnificațiile unui giulgiu: „Și repet, când m-am văzut gol și am simțit draperia strângându-se în jurul meu, ca un giulgiu, vă dau cuvântul meu de onoare că era ca un giulgiu”. Nu obosește să i-o repete babei, înainte de plecare: „-Vă spun, draperia aceea era ca un giulgiu, mă strângea din toate părțile, mă-nfășura și mă strângea de nu mai puteam respira”. Este moartea simbolică a unei condiții, dar poate și semn al încetării acțiunii ce se exercită asupra lui. Contează însă revenirea lui Gavrilescu în realitate, tot un fel de naștere, ca o reintrare în condiția citadină pe care o părăsise. Gavrilescu este îmbrăcat în propriile haine, cu sugestiile unui corp secund drepre care vorbeșe Emanuelle Coccia în cartea mentionată anterior. Dacă se impotrivește acțiunii țigăncilor, Gavrilescu nu pare dornic nici să revină la modesta condiție anterioară:„-Ce-am mai pătimit până te-am îmbrăcat, spuse baba. Că nu voiai deloc să fii îmbrăcat”. Nu este uitată, mai ales, emblematica pălărie a profesorului:„-Ce ți-am mai căutat pălăria, vorbi ea. Au răscolit fetele tot bordeiul până au dat de ea”.
Ritualul de la țigănci, chiar dacă nu a reușit să-l metamorfozeze pe Gavrilescu( el se opune fiindcă simte că nu prin asemenea practici își poate dobândi accesul la frumusețe și la condiția de artist), nu rămâne fără consecințe: acest ritual a reușit să-l scoată pe Gavrilescu din timpul său, proiectându-l într-un „târziu” ca o concretizare a unui timp subiectiv, din care profesorul ar putea avea acces la condiția ideală, mereu invocată.

 

 

Note
1 E. Fink, Le jeu comme symbole du monde, Paris, Les editions de minuit, 1966, pp.227
2 Ștefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2003, p. 111

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg