Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Prezența vegetalului. Plopul

Prezența vegetalului. Plopul

Ținând seama de „culoarea dublă a frunzelor sale, plopul simbolizează dualitatea omului”. În tradiția celtică, plopul este „unul dintre cei cinci arbori magici reprezentând momente ale anului și simbolizând echinocțiul de toamnă, bătrânețea” (Nadia Julien). Foșnetul permanent al frunzelor de plop este „interpretat ca un mesaj secret provenit din alte lumi”. Vestitor „de rău augur” în creațiile folclorice românești, plopul este „asociat cu jalea și singurătatea” (Ivan Evseev). După cunoscutul dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, plopul este un simbol al „durerii, sacrificiului și lacrimilor”. Copac funerar, plopul simbolizează „forțele regresive ale naturii, amintirea mai mult decât speranța, timpul trecut mai mult decât viitorul renașterilor”.
La o lectură atentă, poezia Pe lângă plopii fără soț își dezvăluie note ce o așază lângă texte eminesciene majore. Numărul impar al plopilor din poem trimite la condiția unui om superior, a unui unu (Și zeului îi plac numerele impare!) care, asemenea lui Hyperion, caută perechea pentru a cunoaște iubirea și pentru a se împlini prin iubire. Chiar cu prețul sacrificării propriei vieți: „O oară să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici, / O oară și să mor”. Ceea ce atrage atenția este că acest om superior se autoiluzionează, se complace în iluzia că ceilalți, vecinii, îl înțeleg în ceea ce are el esențial: „Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut; / Mă cunoșteau vecinii toți – / Tu nu m-ai cunoscut”.
Semnificativ mi se pare faptul că ființa feminină nu este percepută ca o prezență reală, concretă. Ferestrei i se refuză definitoria transparență, anulată deloc întâmplător de o strălucire ce trimite, prin puritate, la un spirit care se intoarce către privitor: „La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des; / O lume toată-nțelegea – / Tu nu m-ai înțeles”.
Dacă în Luceafărul Hyperion căuta o prezență diferită de propria-i condiție, în Pe lângă plopii fără soț omul superior ratează fiindcă se închide în sine, fiind incapabil de acea deschidere a nemuritorului însetat de repaos. Mai mult sau mai puțin conștient, acesta înțelege ființa iubită ca pe o prezență spirituală, ce se cere iubită într-un anumit fel: „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Și plini de suferinți, / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinții din părinți”. Ființa feminină ar fi trebuit să producă revelația iubirii, să proiecteze asupra iubirii lumina cu atributele candelei: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, / Și noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ”. Mai mult, femeia este redimensionată și înțeleasă în contextul Genezei: „Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins, / În calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins”.
La George Coșbuc, plopul este asociat unei muzici a suferinței, într-un timp al umezelii ostile: „În vaduri ape repezi curg / Și vuiet dau în cale, / Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale”. În Cântecul fusului, plopul se definește prin aceeași muzicalitate tristă, ce se transmite unei ființe care preia cântecul de tristețe: „Și-am mers pe malul apei,/ În valuri să-mi îngrop / Și cântecul, și-amarul / Dar a-nceput un plop / Să cânte, și toți plopii / Cântau duios în vânt, / Și m-am trezit deodată / Că plâng și eu și cânt!”
La un poet citadin prin excelență cum este G. Bacovia, realitatea este percepută ca un produs artistic, un tablou care va reține atenția prin planul numit „în fund”. Aici apar nu întâmplător plopii ca prezențe dematerializate, contând în primul rând ca „siluete”. Metafora transcrie sugestiv copacii, care devin „apostoli”. Totul este dominat de violetul despre care în Spiritualul în artă Kandinsky scria că „are tendința de a se îndepărta de privitor”. Mai mult, folosit de chinezi „ca o culoare a hainelor de doliu”, violetul trimite spre ideea că plopii metaforizați contează într-un univers rece, al artei, diferit de pulsul realității concrete: „Amurg de toamnă violet … / Doi plopi, în fund, apar în siluete / – Apostoli în odăjdii violete – / Orașul tot e violet” (Amurg violet).
Dintre cele treizeci și șase de poezii în care este prezent plopul în creația lui Tudor Arghezi rețin aici doar două. În Oseminte pierdute plopului i se atribuie profunde semnificații. Plopii arghezieni sunt „adânci”, contând în planul uman, ca „voci”, dar și ca deținători ai tainelor („șoapte multe”), prevestind un „apus” ce produce fior, dar și îndreptați spre înalt ca niște posibile „coloane ale cerului”, în sfârșit supraviețuitori ai iubirii trecute: „Iubirea noastră a murit aici./ Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.// Atât amar de ani e de atunci! / Glicină tu, florile-ți arunci. // A mai venit de-atuncea să vă asculte, / Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe? // Voi ați rămas întorşi tot spre apus, / Voi creşteți toți de-a pururea în sus. // N-o mai zăriți, din vârfuri, nicăieri? / Ştiți voi ce vorbă este vorba «ieri»?” Din poemul Psalmistul transcriu finalul, care, cred, nu are nevoie de comentariu: „S-a prăbușit vecia. Pe marginile gropii, / În bâlciul de morminte, rămân să plângă plopii” (Psalmistul).
Trecând la proză, îmi permit câteva comentarii la prezența plopului într-un cunoscut text sadovenian, Fântîna dintre plopi. Mai întâi plopul este obiectul unei priviri aruncate „îndărăt”, cu toate semnificațiile gestului. În același timp, plopul este asociat, ca o prevestire, asfințitului: „Calul înclină capul şi rupse o gură de iarbă, îl strunii şi-i dădui pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt, în vârful plopilor, la fântâna singuratică, lucea asfințitul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna streşină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ținut şi lucirea soarelui de deasupra”. Să reținem că freamătul plopului propduce neliniște: „Deodată, când simți freamătul plopilor, Lupei mârâi uşor”.
Lectura narațiunii nu poate ocoli fântâna și plopii din jurul ei. Plopii conturează un patrulater ce delimitează indiscutabil un spațiu, având ca punct de reper fântâna. Cifra patru se cuvine reținută în mod deosebit. Un Solas Boncompagni scrie în Lumea simbolurilor că „numărul patru ne face să ne gândim imediat la cele patru puncte cardinale, la cele patru regiuni ale spațiului cărora le corespund cei patru stâlpi ai lumii; să ne gândim la anotimpurile anului, la fazele lunii”. Textul sadovenian nu precizează dacă spațiul delimitat de plopi este sau nu un pătrat, contează că patru este „numărul totalității și plenitudinii lumii terestre, tangibile, materiale, simbolizată și marcată prin cele patru puncte cardinale” (Ivan Evseev). După menționata Nadia Julien, patru este „numărul organizării, al ordinii”, dar, mai ales, un „simbol al totalității”.
Apa fântânii din spațiul marcat de plopi, deși este neclintită, după cum insistă prozatorul, insensibilă la mișcarea efemeră a lumii, are totuși ceva viu. Apa oglindește în schimb mișcarea frunzelor de plop, împrumutând sugestiv semnificațiile purificatoare ale oglinzii: „Cotii după colnic; şi dintrodată mi se înfățişă, într-o văiugă verde, o fântâniță cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor”.
…Dar plopul poate fi și un copac gelos. Cel puțin așa susține poetul Nichita Stănescu: „N-am avut de treabă şi întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi brusc vrând-nevrând a început să facă parte din mine însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înțelege nimic din prietenia mea cu Gică şi din prietenia lui Gică cu mine. Invitasem o distinsă doamnă, şi ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvârlindu-mi vederea peste balcon, l-am văzut pe Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau şi frunzăreau, pe măgarul de Gică solemn şi țeapăn uitându-se verde şi fix la mine. Îi era frică că nu m-aş fi purtat după rang. În gândirea lui de copac nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protecția umbrei sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarță într-o seară şi nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialității lui Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea. N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarță când singuratic am venit acasă?”

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg