Când vorbeam despre sentimentul general și permanent de vinovăție, la finalul precedentului articol din Tribuna, nu mă refeream la cel natural, bine dozat, care face, în fond, societatea să funcționeze (de exemplu, când am greșit față de cineva, când am comis o nedreptate, o înșelăciune ș.a.m.d.). Lipsa completă a sentimentului de vinovăție este un semn de psihopatie. Mă refeream la sentimentul de vină care combină rușinea, anxietatea, frustrarea și sentimentul de umilință, în diferite cantități. Acestea se clădesc încet în subconștient, deci de multe ori fără ca „suferindul” să fie conștient de ele sau să le poată defini, și afectează treptat stima de sine. Uneori, sentimentul de vinovăție este mult mai important, mai grav decât actul în sine care l-a declanșat, dar ajunge să domine viața individului și să-l facă fie să se retragă, să se ascundă, până când acesta dispare, fie să încerce să repare greșelile, tot în mod disproporționat. În unele cazuri, el este întreținut și exploatat de cei apropiați, prin manipulare. Indiferent care este cauza principală care a determinat acest sentiment, stresul produs de vina însăși poate avea efecte extrem de serioase, mai ales de ordin psihologic, dar și fizice, cum ar fi insomnia, inapetența, o stare generală apatică, o lipsă totală de chef. După cum se vede din descriere, legăturile acestui sentiment de vină, dus la extrem, cu depresia sunt foarte strânse, iar urmările pot fi fatale.
După cum spuneam, inițial am vrut să insist pe sentimentul de vinovăție mai soft, al zilelor noastre, cel indus în special de media – cel care te face să calculezi fiecare calorie ingerată, fiecare bomboană sau corn în plus, fiecare masă luată după ora „interzisă”. În principiu, orice lucru care ne face plăcere ar putea deveni o vină, dacă nu este „sănătos”. Desigur, un rol mare, esențial, în această poveste îl are biserica, cea care a condamnat omul la o viață de păcătos etern; dar nu doar ea. Vina poate fi declanșată în ziua de azi de, practic, orice – mâncare, sex, apartenență politică, rasă, bani, călătorii, distracție – absolut orice. Ai fost la xx (să zicem, un festival)!? Cum poți să spui că xx (orice opinie contra curent)!? Fumezi!? Ai mâncat ciocolată la ora asta!? De ce asculți xxx (muzică)!? Sunt toate replici la ordinea zilei și până să ne dăm seama că nimeni nu are de ce să ne întrebe așa ceva sau să analizeze ce ne place și ce nu, am căzut în capcana vinovăției.
Ca să fac tranziția spre subiectul mai serios pe care m-am gândit, până la urmă, să-l ating, revin din nou la tema internetului – ne mândrim că umilirea publică și omorâtul cu pietre sunt apanajul „barbarilor” sau al „trecutului întunecat”, dar uităm de social media care face zi de zi acest lucru cu oricine își expune o idee, o părere sau chiar un fleac – o poză din vacanță. Valuri de ură, titluri „șoc” în presă (care nici nu mai e presă, e preluare de date din social-media), comentarii răutăcioase, toate se revarsă asupra celui „vinovat”. Mulți dintre cei vizați sunt obișnuiți cu ura din social-media și o pot ignora, dar nu o dată bullyingul sistematic a dus la sinucidere. Două lucruri m-au făcut să schimb puțin macazul – un serial interminabil (și prost) care a atins totuși foarte bine zilele astea subiectul depresiei și sinuciderii în mijlocul familiei și al prietenilor, fără să observe cineva sau/și să-i pese cuiva; și unele comentarii, ale unor persoane aparent școlite, care încă se referă la cei cu probleme psihice cu „ăștia, veselii, nu-și iau pastilele” – și o spun cu o superioritate ironică pornită din convingerea că boala psihică este o alegere, un moft și că lor nu li se poate întâmpla vreodată, ei fiind echilibrați moral. Și având, cum altfel?, profunde percepte religioase. Da, exact așa era opinia scrisă, nu ai cum să fii depresiv și să sari de pe bloc dacă ești credincios. O astfel de gândire în lumea noastră „evoluată” este înfricoșătoare.
În trecut, bolile mentale erau asociate cu fazele lunii, iar cel suferind era numit lunatic. În vechea Grecie, bolile erau considerate rezultatul unui dezechilibru între cele patru umori, iar Europa medievală își ascundea nebunii (în beciuri, în mănăstiri). Construcțiile speciale destinate nebunilor – azilurile – au existat de secole, dar tratamentele, cel puțin în Europa, erau înfiorătoare – aceștia erau biciuiți, legați în lanțuri, înfometați. Spre sfârșitul secolului 18, francezii Philippe Pinel, medic, și Jean Baptiste Pussin au început să lupte pentru drepturile celor închiși. De la sfârșitul secolului 19, de când Freud a introdus psihanaliza, au început, extrem de încet, să se schimbe lucrurile, dar cu multe instituții rămase care, încă zeci de ani, au ascuns orori greu de descris – tratamente inumane, crime, experimente ale medicilor pe cei bolnavi, persoane închise abuziv de familie (în special femeile „neascultătoare”), lobotomia cu rezultate de multe ori barbare și multe altele. În evul mediu, locurile erau vizitate de curioși care chiar plăteau, de multe ori, să vadă ciudățeniile „expuse”. În timpul primului război mondial, a apărut termenul shellshock, inventat chiar de soldații afectați de traumele frontului (de explozia obuzelor) și părea să fie un pas mare în schimbarea modului în care se analizează suferința psihică; dar termenul a fost repede abandonat, iar soldații au fost numiți dezertori. (https://www.theguardian.com/news/2017/oct/03/why-do-we-feel-so-guilty-all-the-time; Tobias Luck, Claudia Luck-Sikorski. Feelings of guilt in the general adult population: prevalence, intensity and association with depression; Psychol Health Med; 2021).
Cert este că numărul sinuciderilor este în creștere la nivel global, în special în rândul tinerilor (JAMA, 2019), iar relația societății cu bolile mentale este, în continuare, proastă, subiectul fiind un real cartof fierbinte (hot potato). Vina aceasta greu de definit, atât generală, cât și individuală, ne face mai slabi, după Nietzsche, sau nevrotici (Freud), dacă este cea reală, cea asociată fie unor boli cronice, fie unor situații – globale, economice sau politice. Cu atât mai mult ar trebui să mâncăm, din când în când (de dragul corectitudinii politice sanitare), un croissant cald cu unt și dulceață de căpșuni, fără să sărim apoi pe cântar sau direct pe pista de jogging.