Dreptul de proprietate privată este un drept exclusiv, absolut și perpetuu, oferind titularului posibilitatea de a dispune de bun după bunul plac, putere care poate merge până la distrugerea materială a bunului.
De asemenea, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, existența dreptului confundându-se cu existența bunului care formează obiectul său.
Nici caracterul exclusiv, nici caracterul perpetuu nu asigură titularului deplină protecție împotriva imixtiunilor venite din partea unor terțe persoane care la rândul lor pretind un drept, de proprietate, un alt drept real sau un drept personal asupra bunului. În lipsa unor mijloace concrete de apărare a dreptului de proprietate, toate prerogativele oferite ar fi lipsite de utilitate practică.
Mijloace prin care se apără dreptul de proprietate sunt acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie. Alături de acestea pot exista o serie de alte acțiuni care conduc indirect la apărarea proprietății, cum ar fi acțiunea în restituirea prestațiilor ca urmare a rezoluțiunii unui contract de vânzare, prin care vânzătorul solicită cumpărătorului care nu a plătit prețul convenit să îi restituie bunul sau acțiunea prin care locatorul solicită locatarului să îi restituie bunul dat în locațiune la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul.
Acțiunea în revendicare este acel mijloc procesual prin care cel care se pretinde proprietar solicită restituirea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.
Fiind o acțiune în justiție, se impune a analiza condițiile de exercitare, respectiv: cine are calitate procesuală activă și pasivă, cine poate exercita acțiunea și împotriva cui se poate exercita; în ce termen; care sunt mijloacele de probă și apărările la care pot apela părțile și în final, care sunt efectele admiterii acțiunii.
Acțiunea în revendicare se introduce de cel care se pretinde că este titularul dreptului de proprietate, simpla afirmare a dreptului este suficientă pentru a înainta această acțiune, căci existența dreptului în patrimoniul reclamantului este o chestiune de fond, care urmează a fi tranșată în cadrul litigiului ca urmare a administrării probatoriului.
Calitatea de pârât revine celui care stăpânește bunul fără drept sau care se pretinde a fi posesorul bunului. Dacă bunul a fost supus unor înstrăinări succesive și a ajuns în stăpânirea de fapt a mai multor persoane, reclamantul va trebui să se îndrepte împotriva persoanei care deține efectiv bunul, pentru a fi posibilă restituirea.
Astfel, dacă A a transmis dreptul de proprietate lui B printr-un contract de vânzare care ulterior a fost anulat, este desființat chiar temeiul transmiterii, B pierzând calitatea de proprietar. Dacă de la momentul încheierii contractului de vânzare și până la momentul anulării acestuia, B a înstrăinat bunul lui C, iar acesta din urmă lui D, A va trebui să solicite restituirea bunului de la D, acesta din urmă având stăpânirea materială a bunului.
Dacă bunul este înstrăinat în cursul procesului, reclamantul este ținut să introducă dobânditorul în proces, pentru ca în cazul în care obține o hotărâre care îi este favorabilă să poată fi exercitată și împotriva noului dobânditor, evitând astfel costurile unui proces ulterior.
Calitatea procesuală pasivă aparține persoanei despre care se afirmă că stăpânește bunul fără a avea un drept, ceea ce înseamnă fie că a avut un drept, dar acesta a fost desființat cu efect retroactiv, cum este ipoteza nulității descrisă în paragraful anterior, fie în patrimoniul acestuia nu a existat un astfel de drept, având doar stăpânirea materială a bunului obținută într-un mod licit sau ilicit, cum este cazul celui care a cumpărat un bun de la un neproprietar sau a celui care fură un bun.
Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, putând fi introdusă oricând, reclamantul nefiind ținut să respecte o anumită limită temporară pentru a putea obține concursul instanțelor judecătorești în apărarea dreptului de proprietate. Acest aspect diferențiază acțiunile reale, printre care și acțiunea în revendicare, de cele personale. Dacă A dorește să obțină obligarea lui B la plata unei sume de bani, A trebuie să recurgă la o acțiune întemeiată pe contract, o acțiune personală care se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea dreptului de acțiune, adică de la data la care suma a devenit scadentă. Dacă nu exercită acțiunea în acest interval de timp, termen de prescripție extinctivă, A pierde dreptul la acțiune, respectiv nu mai poate obține în instanță obligarea lui B la plata sumei restante, chiar dacă dreptul de creanță există, B nu mai poate fi constrâns la plata datoriei.
În schimb, exercitarea acțiunii în revendicare nu este condiționată de un anumit termen, A putând oricând solicita restituirea bunului.
Odată întrunite condițiile de exercitare ale acțiunii civile, următorul pas este analiza pe fond a cererii formulate, cercetarea pretenției deduse judecății de către reclamant pe baza probelor administrate și a apărărilor formulate de pârât. Modul de soluționare a cererii, diferă în funcție de susținerile părților, mergând de la un raționament simplu până la unul complex, ajungând la compararea nu doar a modului în care reclamantul și pârâtul au dobândit proprietatea ci și la a compara modul în care au dobândit dreptul antecesorii părților, probațiune care se numește sugestiv probatio diabolica.
Analiza cererii deduse judecății este centrată pe modul invocat de fiecare parte în dobândirea proprietății. Dacă reclamantul invocă dobândirea dreptului printr-un contract de vânzare, iar pârâtul nu poate invoca un astfel de titlu, soluția va fi favorabilă reclamantului, cererea acestuia fiind admisă. În schimb, dacă ambele părți invocă un titlu de proprietate, înțeles ca mod de dobândire a dreptului, atunci instanța va compara titlurile celor două părți, urmând a fi admisă cererea sau apărările părții care are un titlu mai caracterizat.
Deliberând asupra cererii formulate de reclamant, instanța poate fi să admită fie să respingă pretențiile acestuia.
În cazul în care cererea formulată de reclamant este admisă, pârâtul este obligat să îi restituie bunul împreună cu toate accesoriile sale. Lucrurile par simple la nivel teoretic, însă de cele mai multe ori între pierderea posesiei de către reclamant și redobândirea ei se scurge un interval semnificativ de timp, în care pârâtul sau terțe persoane au folosit bunul acestuia, în care fructele produse de bun au fost culese de alte persoane și în care cheltuielile pentru întreținerea bunului au fost efectuate de terți. Astfel, soluționarea acțiunii în revendicare presupune și cântărirea acestor aspecte.
Restituirea bunului se face de regulă în natură, iar în cazul în care bunul a pierit sau a fost înstrăinat, restituirea se face prin echivalent, pârâtul fiind obligat la plata unor despăgubiri evaluate în raport cu momentul restituirii. Astfel, dacă B este ținut să îi restituie lui A un autoturism, care la data la care B a dobândit posesia acestuia valora 15.000 lei, iar la momentul restituirii valorează 5.000 lei, în cazul în care autoturismul a fost distrus, B va fi ținut să plătească lui A suma de 5.000 lei, echivalentul valoric al autoturismului la momentul restituirii.
Dar dacă după ce a dobândit posesia autoturismului și până la momentul restituirii, B a închiriat autoturismul unei firme în schimbul sumei lunare de 400 lei, cine va păstra sumele de bani obținute din cedarea folosinței bunului?
Răspunsul diferă după cum B a fost sau nu de rea-credință, respectiv după cum a știut sau nu că nu are calitatea de proprietar, dacă B a achiziționat autoturismul știind că este furat sau dacă la momentul achiziționării avea credința că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, aflând abia ulterior că a dobândit un bun aparținând altuia. În toate cazurile, posesorul de rea – credință este ținut să restituie fructele. Reaua – credință poate exista de la momentul dobândirii bunului sau poate surveni ulterior, cel mai târziu de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, momentul în care posesorul devine de rea-credință este cel în care află că nu este adevăratul proprietar, că titlu său este viciat.
În ceea ce privește cheltuielile, acestea pot fi efectuate fie cu privire la bun, fie cu producerea și culegerea fructelor.
În primul caz, proprietarul va fi obligat să restituie pârâtului cheltuielile necesare, acele cheltuieli în lipsa cărora bunul ar fi pierit, cum ar fi o reparație la motorul autoturismului, care neefectuată la timp ar fi dus la deteriorarea sa.
Apoi, proprietarul mai este obligat să restituie cheltuielile utile, însă numai în limita sporului de valoare. Sunt utile acele cheltuieli care sporesc valoarea bunului, cum ar fi schimbarea ferestrelor unei case sau a instalației electrice.
Cum proprietarul are prerogativa dispoziției materiale asupra bunului, este liber să efectueze o serie de cheltuieli care nu pot fi calificate nici ca fiind utile și nici ca fiind necesare, unicul scop fiind acela de a spori valoarea estetică a bunului. În această categorie pot fi regăsite multe exemple: decorarea casei cu mobilier de colecție; amenajarea unui piscine sau a unui teren de tenis; etc..
Aceste cheltuieli, având unicul scop de a înfrumuseța bunul, de a-l face mai aproape de gusturile proprietarului nu sunt supuse restituiri, în cazul admiterii acțiunii în revendicare.
Cheltuielile referitoare la culegerea și producerea fructelor sunt supuse restituirii. Întrucât odată revendicate și restituite fructele adevăratului proprietar, suportarea acestora de către pârât este lipsită de temei, fiind o îmbogățire fără justă cauză a proprietarului, care s-ar afla în situația de a dobândi fructele produse de bun, fără să fi suportat cheltuielile, iar pârâtul a suportat cheltuielile, însă se vede lipsit de fructe. Soluția este una echitabilă, întrucât scopul acțiunii în revendicare nu este acela de a pedepsi pârâtul, ci de a compensa reclamantul pentru dezechilibrul patrimonial cauzat de lipsirea sa de bun.