În lumea de astazi nu există o unică reprezentare referitoare la Principiul suprem transcendent (Principiul). Cu toate acestea nu se poate trece cu uşurință peste numeroasele paralelisme, similitudini şi suprapuneri conceptuale generate de încercarea milenară a omului întru cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru toate acestea şi după ce am afirmat recent că Principiul reprezintă centrul doctrinei metafizice, socotim că ar putea fi sugestivă aici, o succintă trecere în revistă a ideilor referitoare la Entitatea supremă aşa cum apar acestea din diferite sisteme sacral-sapiențiale.
La rândul lor, interpretând cu o imensă uimire legile fizicii cuantice şi minunându-se încă de marile adevăruri rostite de către misticii din toate timpurile, savanții mileniului III încearcă să surprindă Principiul utilizând termeni precum Matricea divină (Braden G., 2007), Câmpul punctului zero (McTaggart, L., 2009), Câmpul unificat al tuturor legilor naturii (Maharishi Mahesh Yogi, 1971), Câmpul akashic (Laszlo, E., 2008) etc. Principiul înseamnă, aşadar, tot ceea ce este, realitatea infinită şi eternă, Câmpul info-energetic conştient de sine, câmp ce realizează în mod misterios interconectarea întregului univers, inducând inexplicabil printr-un soi de voință unică, o ordine implicită şi, deopotrivă, implicată, în tot acest conglomerat de materie şi energie.
Trebuie spus, de asemenea, că simbolul Principiului şi, în egală măsură, numele care i se atribuie acestei Entități supreme în diferite spiritualități, nu pot fi asimilate drept dogme în sine pentru simplul motiv că acestea sunt simple convenții în legătură cu care orice om rațional şi de bună credință îşi va edifica, în timp, propria sa reprezentare. Totodată, să realizăm că nu cunoaştem aspecte fundamentale privind Principiul, acesta refuzând orice fel de încadrare în concepte şi putând fi la fel de bine ceva (o forță cosmică, o structură…) sau cineva (o ființă).
Simbolic vorbind Principiul (Dumnezeu, dacă vreți) este: (i) Arhitectul (cel care concepe şi cunoaşte ordinea, planul, de derulare a evenimentelor; (ii) Constructorul (cel care traspune planul în operă; (iii) cel care joacă ambele roluri (de decident / proiectant, dar şi de executant), în acelaşi timp. Vechiul Testament induce ideea că Dumnezeu este Ființa, Tatăl nostru, Domnul… Pe de altă parte, din filozofie, reținem că Dumnezeu ar putea fi: natura (Spinoza), spiritul absolut (Hegel), devenirea (Whitehead), interpretarea existențialistă a ființei (Tillich) etc. Totodată, cunoaştem din Biblie că Dumnezeu este: (i) spirit – Duh este Dumnezeu. (Evanghelia după Ioan, 4:24); (ii) iubire, (Epistola lui Ioan, 4:8); (iii) lumină (Evanghelia după Ioan, 8:12); (iv) cuvânt / verb / logos – La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… (Ioan 1:1).
Potrivit spiritualității indiene, toate fenomenele naturale ce alcătuiesc existența nu sunt altceva decât manifestări diferite ale realității ultime denumită Brahman sau Parabrahman. Ca esență sacră a universului şi, totodată, în calitatea sa de concept unificator şi monoteist, Brahman este etern, infinit şi transcendent conceptualizării umane. Concomitent, ca unitate a contrariilor (Shiva / activ, masculin şi Shakti / pasiv, feminin), Brahman nu este nici ființă, nici neființă şi nu poate fi cunoscut pe cale strict rațională. Altfel spus, în Posibilitatea totală se pot distinge posibilitățile de manifestare asumate de Ființa universală (Brahma Saguna), înglobate, împreună cu posibilitățile de nemanifestare, în Nonființă (Brahma Nirguna)… (Guénon, R., 1993 p. 17). Un rishi (înțelept) indian se referă la această entitate supremă ca la o divinitatea generică, absolută şi, în consecință, foloseşte preponderent analogia, adică, limbajul mitic, alegoric, exemplificativ pentru a comunica Adevărul. În plan psiho-uman, corespondentul lui Brahman este Atman (Sinele transpersonal din cultura occidentală recentă).
În Iudaism şi, îndeosebi în miezul său ezoteric (Kabbala), Principiul Deific Absolut (denumit uneori şi Ain-Soph Aur) este Cauza cauzelor, o entitate conceptuală unică relevând voință proprie şi conştiință de sine inerentă. Desemnând realitatea infinită, eternă, atotcuprinzătoare şi omniprezentă şi având ca natură specifică vidului şi non-manifestarea, această Entitate supremă este şi nu este o ființă, tot aşa cum s-a demonstrat ştiințific că lumina, în mod paradoxal şi contradictoriu, este în acelaşi timp şi undă şi corpuscul, potrivit atitudinii privitorului. În acest sens, menționăm aici pe post de concluzie provizorie, o formulă născută la finele secolului al XIX-lea în cadrul curentului ocultist european. Iată aşadar textul: Omul este alcătuit după chipul Universului, iar Omul şi Universul sunt alcătuite după chipul lui Dumnezeu. Omul nu poate cunoaşte esența lui Dumnezeu; este ceea ce exprimă atât kabbaliştii prin Ain-Soph cât şi hinduşii prin Parabrahman. În schimb, Omul îl poate înțelege pe Dumnezeu în manifestările sale (Papus, 2005, pp. 289-290).
În tradiția chineză, realitatea ultimă, indefinibilă şi incognoscibilă, este Tao care corespunde, în sens cosmic, lui Brahman din spiritualitatea indiană. Uneori, filozofia chineză a fost definită ca fiind o religie din care lipseşte Dumnezeu, ea având două abordări distincte şi complementare: confucianismul (Yang) şi taoismul (Yin). Tao este infinitul şi eternul proces universal în care este implicat tot ceea ce există dar, în acelaşi timp, este şi calea prin care se poate ajunge la o înțelegere superioară a adevărurilor subtile, accentul fiind pus aici mai curând pe intuiție decât pe cunoaşterea rațională, analitică, secvențială. De altfel, tradiția chineză manifestă o puternică neîncredere în cunoaşterea convențională şi se bazează pe credința că, în fond, intelectul uman nu este capabil să cuprindă, să înțeleagă şi să-l cunoască pe Tao. Aportul esențial al taoismului constă în definirea conceptului de continuă schimbare. Astfel, devenirea (trecerea dintr-o stare în alta, transformarea, perpetua tranziție) este particularitatea fundamentală a universului, a naturii şi a omului, deopotrivă. În acest cadru, contrastul fundamental denumit generic Yin-Yang joacă rolul Principiului în ceea ce priveşte continua prefacere a realității, transformarea energiei în materie şi invers De menționat că Yin este pasiv, feminin, intuitiv iar Yang – activ, masculin, rațional.
Doctrina masonică nu acceptă nici una din formulările menționate ca fiind definitive, dar nici nu le critică şi nici nu le respinge. În mod strategic, ritualul masonic îl învață pe aspirant că poziția corectă constă în a se situa cu fermitate pe calea aflării Adevărului (identic egal cu Principiul) lăsând astfel fiecăruia posibilitatea de a-şi fundamenta convingerile şi, deopotrivă, de a accede la cunoaşterea Marelui Arhitect al Universului, prin credință, metodă spirituală consacrată, efort propriu şi maximă asiduitate şi dedicare.
Aşa cum se ştie, doctrina masonică a preluat numeroase reprezentări din alchimie şi, pe cale de consecință, pentru a înțelege fondul preblemei, un aspirant conştiincios va trebui ca, în prealabil, să se familiarizeze cu alegoriile hermetismului. În interacțiunea lor continuă, aşa cum este aceasta prezentată în alchimie, Focul (Sulful, masculin) şi Apa (Mercurul, feminin) sunt esențiale pentru o corectă reprezentare a Principiului. Uneori, tot mecanismul Creației şi îndeosebi Primum movens a fost redus, simbolic vorbind, la elementul Yod-ul kabbalistic, Lumina cea mare adâncind cteis-ul de întuneric: Dumnezeu este un Foc mistuitor, şi în majoritatea mitologiilor, zeul cel mai puternic este cel al focului… În realitate, Dumnezeu nu este lumina, dar fiindcă lumina este prima emanație divină, ea conține toate calitățile divine, toate virtuțile Domnului şi nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu decât prin intermediul luminii. (Aїvanhov, O. M., 2008, p. 9 şi p. 58.) Aşadar, elementul fecundator şi cu inițiativă (phalus-ul vertical, focul, tăria, lumina), pătruns în matricea roditoare (cteis-ul orizontal, apa primordială, întunericul) alcătuiesc, în unitatea lor indestructibilă, crucea ezoterică.
Ființa unică supremă de la care toate au purces şi în care toate au avut loc (Spațiul) pe măsură ce le-a venit vremea (Timpul) reprezintă sursa primordială (prima din ordine) care este şi de la care emană Lumina (Viața, Iubirea, Înțelepciunea). La rândul lor, razele Luminii (de aceiaşi natură cu sursa inițială) reprezintă voința şi puterea Principiului (Marele Arhitect al Universului). Căutarea Luminii (sau, uneori, a Numelui inefabil, a iluminării) şi unirea cu aceasta reprezintă pentru aspirantul francmason o încercare (probă, călătorie) de reintegrare a eului muritor în epicentrul de pace sublimă a Increatului (JBM, 2002, pp. 325-326).
Pentru Francmasonerie, credința în Principiu este misterioasă şi dogmatică, ea reprezentând condiția supremă privind regularitatea şi recunoaşterea fraternă. Prin intermediul simbolisticii şi a ritualului, odată cu inițierea în tainele meseriei, masonul operativ primea inclusiv, unele informații subliminale referitoare la ordinea divină reflectată în atributul Frumuseții (proporționalitatea naturală, armonia, simetria, ritmul etc). Nimeni nu a putut spune cu precizie când și-a dat seama homo sapiens că în univers există o ordine profundă parcă anume imprimată și întreținută de către o voință superioară. Ştim însă, cu exactitate că fiorul ordinii i-a fost revelat omului sub forma unei proporții sacre, sublimată într-un număr irațional şi misterios (1,618033…) care, în matematică, este notat prin litera grecească Φ (phi). Ulterior, proporția şi numărul au primit un atribut pe măsură, „de aur”, tocmai pentru a se evidenția originea lor divină şi relația specială pe care o au cu sacrul şi supranaturalul (Verescu, Z.A., Revista Trivium 4/2016).
În artefacte și în siturile arheologice ce ne-au parvenit de la primele civilizații devine extrem de relevant şi vizibil un anumit tip de raționament analogic, bazat pe credința omului primitiv, potrivit căreia în natură ar exista o unică şi veşnic repetabilă proporționalitate pe care Demiurgul a introdus-o în Creația sa. Şi pentru că proporția divină era considerată ca fiind din afara acestei lumi, informațiile despre aceasta erau transmise în secret şi sub jurământ. Secțiunea sacră poate fi identificată, cu deosebire, în cadrul amenajărilor şi edificiilor destinate ritualurilor tradiționale. Astfel poate fi definită sumar gândirea magico-religioasă, ca o acceptare de către om a ceea ce nu putea fi explicat în mod rațional. În cadrul acestor modele, datorită unei organizări neuro-psihologice surprinzătoare […], încă din vremurile pietrei cioplite, omul a admis existența a două lumi paralele, care se întrepătrund şi se influențează reciproc (o lume spirituală nonmaterială şi una materială) şi a recunoscut existența manifestărilor supranaturale alături de cele naturale (Bălăceanu-Stolnici, C., 2009, p. 6).
Pornind de la acest fundament extrem de fragil şi în temeiul unui simplu raționament inițiatic, masonului operativ i se revela existența unei misterioase Puteri atotțiitoare care, totuşi, lăsa să se întrevadă planul său divin şi, de asemenea, o ordine prestabilită aflată dincolo de ceea ce omul poate să cunoască şi să înțeleagă în mod normal. Drept consecință, acest modus operandi expus aici în variantă succintă a întărit credința potrivit căreia existența Principiului se poate dovedi inclusiv pe cale analitică, rațională, prin simpla conştientizare a ordinii universale aşa cum este aceasta reflectată de natură şi conceptualizată apoi, prin geometrie – ştiința ştiințelor pentru orice francmason care se respectă. Nu întâmplător, în evul mediu, geometria era considerată sorgintea tuturor artelor liberale, „prima cauză” pentru toate celelalte măiestrii. Oricum ar fi, însă, metafizica respinge ferm …ideea unui Dumnezeu personal, sau extracosmic şi antropomorf, care nu este altceva decât gigantica umbră a omului, şi nici măcar a omului în cea mai bună ipostază a sa. Dumnezeul teologiei, susținem – şi dovedim noi – este o aglomerare de contradicții şi o imposibilitate logică (Blavatsky, H. P., 1997, p. 58).
Pentru Guénon, realitatea supremă şi Adevărul ultim este Principiul, esența non-umană şi supramundană şi, totodată, unicul obiect de studiu al metafizicii. Aici, în ochiul furtunii, identifică acest autor toate tendințele ce se vor metamorfoza ulterior în realități trecătoare; doar aceste semne subtile se impun a fi „citite” cu preponderență, spune el, dacă în sfârşit, înțelegem că trebuie să ne păstrăm acțiunile în acord cu Voința divină. În mare parte, în aceasta constă unicitatea şi originalitatea evidentă a operei guénoniene. De aceea, în prezent când ştiința însăşi (prin fizica cuantică, psihologia transpersonală şi concepțiile novatoare privind neurofiziologia creierului uman etc.) se apropie de Dumnezeu, actualitatea lui René Guénon devine cu atât mai stringentă şi mai misterioasă. În concepția celui care a fost denumit apostolul tradiției perene, Marele Arhitect al Universului constituie doar un simbol inițiatic, care trebuie apreciat ca şi celelalte simboluri, despre care trebuie să ne facem o idee rațională […]. Mai mult decât atât …acest concept nu trebuie să aibă nimic în comun cu Dumnezeul religiilor antropomorfice, care nu este doar irațional, ci chiar antirațional (Guénon, R., 2016, pp. 100-105).
O reprezentare interesantă şi deosebit de originală a Principiului (Marele Anonim) o vom întâlni la Lucian Blaga care, în monumentala sa operă filozofică, alocă subiectului un întreg studiu pentru ca apoi, să revină sub diverse unghiuri de plonjon asupra acestuia. Chiar dacă nu o spune explicit, Lucian Blaga îl consideră pe Marele Anonim (Generatorul), Ființa care ocupă cu autoritate centrul metafizic al întregii existențe. Rezultă aceasta, cu prisosință, din verbele utilizate de către poet pentru a caracteriza acțiunea Principiului. Astfel, Marele Anonim …ne derutează prin apucăturile sale egocentrice…, ia măsuri preventive pentru ca omul şi creatura în general să nu se poată afirma decât în anumite limite…, ființează sub presiunea unei sarcini imanente lui…, intervine față de posibilitățile sale reproductive globale cu acte de anulare preventivă…, creează lumea direct şi indirect… etc. (Blaga, L. 2015, p. 25).
În acest cadru alegoric, sunt afirmate câteva axiome demne de reținut cu referire la Principiu (Factorul metafizic absolut) pe care, abținându-se să-l denumească Dumnezeu, Lucian Blaga l-a consacrat atât inspirit şi atât de sugestiv prin denumirea pe care i-a atribuit-o: Marele Anonim este un „tot unitar” de o maximă complexitate substanțială şi structurală, o existență pe deplin autarhică […] care se „reproduce ad indefinitum, în chip identic, aceasta fără a se istovi şi fără de a-şi asimila substanțe din afară.” În altă parte, filozoful transilvan arată că …datorită plenitudinii sale, [Marele Anonim, n.n.] e îndrumat spre generare reproductivă sau că …este virtualmente un generator de „toturi divine” egale cu el însişi, dar, pentru a salva centralismul existenței, Marele Anonim nu se va manifesta decât prin acte reproductive cu obiectivul minimalizat. (Blaga, L. 2015, p. 27) Desigur, teza blagiană privind existența şi manifestarea Marelui Anonim are caracterul unei veritabile viziuni metafizice şi, prin urmare, aceasta trebuie receptată de noi cu titlu de inventor şi cu ghilimelele de rigoare (Blaga, L. 2013, p. 376 şi urm.)
Pe scurt, acțiunea Marelui Anonim evidențiază înțelepciune şi voință proprie, precum şi existența unui plan divin de menținere a echilibrului universal; la toate acestea se adaugă o proporționalitate constantă (măsură de tip geometric) şi un anume reproducționism, gândirea Marelui Anonim fiind echivalentă cu însăşi înfăptuirea, realizarea efectivă. Blaga precizează, totuşi, că această teză nu este decât …o circumstanțiere a gândirii magice pe care Marelui Anonim o relevă în manifestarea sa şi, în egală măsură, o ipoteză de lucru ce va să fie certificată în viitor, prin descoperiri ştiințifice şi reprezentări filozofice de excepție. (p 35) În acest cadru ipotetic şi aparent virtual, raportul omului cu Principiul presupune un efort individual de cunoştere, efort ce subordonează şi direcționează întreaga istorie a umanității. Totuşi, Marele Anonim se apără constant de acest asalt prin impunerea unei cenzuri transcendentale – o pavăză prin care cunoaşterea umană este limitată drastic şi irevocabil ( Blaga, L. 2013, p 382).

Bibliografie:
Aїvanhov, O. M. (2008) – Lumina, spirit viu, Ed. Prosveta, Buc.
Bălăceanu-Stolnici, C. (2009) – Gândirea magică. Geneză şi evoluție, Ed. Nemira, Buc.
Blaga, L. (2015) Trilogia cosmologică, Ed. Humanitas, Buc.
Blaga, L. (2013) Trilogia cunoaşterii, Ed. Humanitas, Buc.
Blavatsky, H.P. (1997) – Cheia teosofiei, Ed. Antet, Buc.
Bohm, D. (1980) – Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Ed. Humanitas, Buc.
Braden G., (2007) – Matricea divină, Editura For You, Buc.
Guénon, R. (2016) – Francmasoneria și Companionajul. Studii și articole, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R. (1993) – Criza lumii moderne, Ed. Humanitas, Buc.
JBM (2003) – La porțile templului, Ed. Libripress, Buc.
Laszlo, E. (2008) – Ştiința şi câmpul akashic, Editura Pro Editură şi Tipografie, Buc.
Maharishi Mahesh Yogi (1971) – Transcendental meditation, vol. 1-7.
McTaggart, L., (2009) – Câmpul, Editura Adevăr divin, Braşov
Papus (2005) – Ştiința secretă. Kabbala, Ed. Herald, Buc.
Verescu, Z. A., – Templul, proporția divină şi Matila C. Ghyka în Revista Trivium 4/2016, Iaşi
Verescu, Z. A., (2009) – Silabisiri, Ed. Civitas, Buc.
Maestrul Z & Discipolul A (2015) – Ars moriendi, Ed. Herald, Buc.