Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Proclos sau cântecul de lebădă al ezoterismului cult

Proclos sau cântecul de lebădă al ezoterismului cult

 

 

Ţinând seama că a fost vârful școlii atheniene, pot afirma că ceea ce l-a precedat se găsește adunat în el și că el ar putea fi socotit drept unicul interpret al întregii filozofii a grecilor. Voi spune deci, ca pe ceva hotărât, că nimic măreţ nu a fost gândit de Iamblichos, Porphirios, Plotin în etică, metafizică și fizică, care să nu fi fost exprimat mult mai clar și mai metodic de către Proclos… Victor Cousin

 

 

Asemenea unui fluviu maiestuos, tradiţia iniţiatică perenă pătrunde viguros în vechea Eladă dinspre nord, prin Orpheus din Tracia și, dinspre sud, prin misteriile egiptene aduse de Pithagora; tradiţia cunoaște o înflorire remarcabilă prin contribuţia lui Platon la Athena și prin hermetismul alexandrin pentru ca, apoi, să atingă un apogeu prin Plotin și școala sa romană. În această mirifică predanie, ce durează peste un mileniu, se regăsește, spre final, sub forma unui concentrat de philosophia perennis impozanta operă lăsată umanităţii de către Proclos (410/12-485) întru luminarea veacurilor ce vor urma. Posteritatea îi datorează lui Marinos1 biografia acestui ultim mare maestru spiritual al antichităţii greco-romane, filozoful care, în continuarea iluștilor săi antemergătorii săi, poate fi considerat, pe bună dreptate, … cel mai original gânditor, precum și cel mai abil sistematizator al școlii…, așadar, al celebrei Academii atheniene, instituţia care va fi conferit nobleţe și strălucire ezoterismului cult, ridicându-l la rangul de filozofie nemuritoare. (Whittaker, p. 188 și pp. 171-194) Prin adeziunea sa fără rezerve la tezele platoniene, Proclos împărtășea, de fapt, cu deplină și de neclintit convingere, doctrina pithagoreică, tehnicile de elevare spirituală aferente și subtila credinţă într-o ordine universală atotcuprinzătoare și în voinţa divină revelată omului prin geometrie.
Proclos provenea dintr-o distinsă familie, originară din Lycia Bizanţului; tatăl său, avocat de profesie, își va îndeamna fiul să înveţe retorica și știinţele juridice la Alexandria și la Roma dar, cu toate acestea, ascultându-și îndemnul interior, tânărul aspirant se va stabili definitiv la Athena pentru a studia metafizica și astfel, va deveni un elev remarcabil la Academia platoniană unde, după terminarea studiilor, va activa ca profesor și, apoi, ca administrator general. La începuturile sale, pentru o vreme, Proclos îl va avea aici, ca îndrumător, pe Syrianos cel mai reputat dintre dascălii athenieni din acea perioadă.2 (Hegel, pp. 190-206) Predispoziţia pentru spiritualitate și extraordinara inteligenţă a tânărului l-au impresionat atât de mult pe Syrianos, încât, la retragerea maestrului, survenită șase ani mai târziu, acesta l-a numit pe Proclos succesorul său… și astfel, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, Proclos va deveni cel mai tânăr conducător al Academiei; la nici treizeci de ani, protagonistul nostru avea deja în spate o operă academică impresionantă alcătuită, în cea mai mare parte, din comentarii la Dialogurile lui Platon. (Jehnsen, p. 218)
În paralel, una dintre cele mai rafinate și mai distinse preotese orfice din acele timpuri, Asclepigenia, pe numele său, l-a iniţiat pe tânărul profesor în vechile misterii tradiţionale. De aici înainte, Proclos va trăi ca un fervent aspirant întru elevare spirituală autentică; viaţă sa de zi cu zi – ascetică, generoasă și dedicată muncii în folosul tuturor – era un exemplu de rodnică dăruire și aceasta vorbește de la sine despre adânca înţelegere a preceptelor doctrinale și despre străduinţa celui care era, pe atunci, un veritabil spiritus rector al comunităţii academice atheniene, succesorul (diadohos) lui Platon.
Ca orice maestru spiritual veritabil, Proclos evidenţia unele capacităţi misterioase și excepţionale: dormea extrem de puţin, avea o putere de muncă ieșită din comun, găsea soluţii ingenioase la problemele curente și răspândea în juru-i un aer de cumpătare și de bună dispoziţie. În plus, el era vegetarian convins, respecta un program ferm de retragere în solitudine, meditaţie și de purificare prin practici și ritualuri consacrate. Deși câștiga enorm pentru acele timpuri, aloca o parte importantă din banii săi întreţinerii școlii și nevoilor generale ale comunităţii de profesori și cursanţi de pe lângă Academia atheniană.
Dar, mai presus de orice, ca unul ce înţeleseseră profund că nu poate ajunge la înţelepciune decât dacă va cultiva cu asiduitate virtuţile3, în viaţa sa de zi cu zi, Proclos se manifestă ca atare; l-a ajutat mult în acest sens predispoziţia sa naturală, felul său de a fi ponderat și echilibrat, aplecat către studiu și elevare spirituală, deopotrivă. Referinţele bio-bibliografice spun că Proclos era un om prudent peste măsură însă, atunci când era cazul, se avânta cu mult curaj în vâltoarea evenimentelor arătându-se deosebit de determinat în ceea ce privește atingerea unor scopuri nobile, înălţătoare; dădea dovadă, totodată, de o tărie de caracter remarcabilă și de un spirit al dreptăţii fără cusur; evita compromisurile sau concesii care puteau să-i afecteze pace lăuntrică și starea lui naturală de seninătate. (Johnson în Cuvânt introductiv la Proclos, pp. 7-8)
Convins că rezervorul de înţelepciune al umanităţii nu se reducea doar la ceea ce știa el, Proclos va studia cu un imens interes spiritualităţi diferite prefigurând ceea ce mai târziu se va numi atlernativa nomadă.4 Au rămas consemnări, în acest sens, despre perseverenţă lui întru descifrarea Oracolelelor caldeene,5 înţelegerea astrologiei egiptene și a numerologiei iudaice. Proclos se arată interesat, totodată, în ceea ce privește cunoșterea hermetismului și a practicilor oculte provenite din acest curent spiritual, practici vizând obţinerea unor rezultate concrete și palpabile în viaţa cotidiană; în cartea sa Despre arta hieratică, el menţionează, ca temei al raţionamentului magic ancestral, teoria corespondenţelor existente între cele două universuri polare – Cerul și Pământul. (Faivre, pp. 65-67)
Proclos introduce în circulaţie expresia astroeides oschema – corp astral – desemnând prin aceasta o entitate subtilă6 de aceiași natură cu esenţa stelară – Cerul generic. Altfel spus, el susţinea că omul este o alcătuire la care participă trei module distincte și anume: (i) corpul fizic; (ii) mintea senzorială – sinele inferior – gândurile cu care se identifică omul în mod curent; (iii) Sinele superior – corp astral – componenta noastră raţională și intuitivă. (Jehnsen, p. 219) Pentru toate acestea, Proclos a fost considerat, de către contemporanii săi nu doar un simplu învăţat, în rând cu ceilalţi, ci și un teurg de inspitaţie divină și un sophos (înţelept) purtător de Lumină și Adevăr. Ca și Iamblichos, Proclos va încerca să conceptualizeze, pe cât posibil, lumea iluzorie a magiei și, în acest sens, el va lasa o teorie despre corpul spiritual subtil (oklema). În esenţă, credinţa sa se baza pe convingerea că în universul teluric există numeroase entităţi insesizabile (asemenea îngerilor din creștinism) care, ocazional, interacţionează cu fiinţele umane inspirându-le acestora, în mod miraculos, deciziile și acţiunile.7 Acest credo poate fi întâlnit și la Thales din Milet dar, în cazul de faţă, el pare să fi intrat în arsenalul spiritual proclosian în urma studierii și aprofundării Oracolelor.
Prefigurând o abordare modernă, ca un veritabil mediator ecumenic, Proclos va considera că un om maturizat spiritual nu poate avea decât respect nemărginit și înţelegere evlavioasă faţă de religia altcuiva cinstind, avant la lettre, toate credinţele lumii și astfel manifestându-se ca un veritabil sacerdot universal. (Jehnsen, p. 224) Și astfel, Proclos pledează și se manifestă, prin aceasta, ca un precursor al ideii generoase și integratoare privind unitatea transcendentală a credinţelor și tradiţiilor religioase. Tocmai de aceea, el ia atitudine făţișă împotriva celor pe care-i numește în derâdere purtătorii de tirs8 – pseudoiniţiaţii excesivi care-și etalau podoabele exterioare dobândite, în mod nemeritat, de la obscure organizaţii de ordin spiritual din epocă. Prin gestul său, Proclos subliniază constatarea că orice însemn exterior indicând o anumită treaptă a înălţării sprirituale este întrutotul golit de conţinut dacă, în realitate, adeptul nu a atins, la propriu, starea de conștiinţă distinctă care să-i justifice pe deplin dreptul de a purta acel toiag – semn al rangului – indicând atingerea unui anumit nivel al elevării spirituale. (Johnson în Cuvânt introductiv la Proclos, p. 8)
La o primă citire întreaga operă proclosiană pare a fi un îndelung șlefuit comentariu la Platon și Aristotel la care se va fi agăugat o valoroasă receptare a cărţii lui Euclid – Elemente de geometrie, rămasă de referinţă ca piatră de temelie a știinţei moderne. Și totuși, opera marelui filozof este mult mai mult decât atât căci ea prelucrează superior inclusiv lucrările neoplatonicilor, pe cele ale stoicilor, precum și unele cărţi gnostice din epocă, rezolvă numeroase contradicţii persistente în timp și reformulează anumite pasaje neclare sau insuficient dezvoltate, realizând astfel, în final, o strălucită sinteză a întregii metafizici așa cum s-a acumulat aceasta, firesc și natural, în antichitatea elenă.
Cele mai cunoscute și mai reprezentative cărţi filozofice proclosiene sunt: Elemente de teologie9, Teologia platoniciană, comentariile la Timaios, Republica, Parmenide și Cratylos; au rămas, de asemenea, de la acest autor, numeroase lucrări știinţifice și literare.10 Pentru toate acestea Proclos este considerat a fi ultimul mare dascăl erudit produs de Academia atheniană dar și un gânditor excepţional de la care ne-a pervenit cea mai importantă sinteză a filozofiei antice elene. Proclos este, în același timp, un remarcabil factor de benefică înrâurire pentru gândire medievală și cea renascentistă, în egală măsură; cu deosebire prin intermediul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul care îl citează și îl parafrazează copios, Proclos va fi exercitat influenţa sa asupra generaţiilor următoare de cărturari preocupaţi să distingă înţelesurile subtile ale spiritualităţii antice de sorginte platonico-pithagoreică. (Flew, p. 281) Odată cu trecerea timpului, influenţa lui Proclos asupra mediilor intelectuale preocupate de metafizică s-a dovedit a fi una fabuloasă și covârșitoare; nu doar învăţaţii Evului mediu și cei ai Renașterii ce vor arăta interesaţi de studierea operelor proclosiene; Spinoza, Blaise Pascal și chiar Hegel vor aprofunda cu pasiune acest tezaur sapienţial și vor arăta o nedisimulată preţuire pentru claritate mesajului și eleganţa demostraţiilor.
Deși contemporan cu creștinismul triumfător care, pentru a-și impune supremaţia în Imperiul roman a înfăptuit, în epocă, atâtea sacrilegii abominabile, Proclos nu se raliază spiritului polemic manifestat de către Porphirios ci, afișează o înţelegere calmă, superioară și acceptă vremurile cu toate nedreptăţile lor, chiar dacă, în forul său superior, și-a dat seama că se apropia sfârșitul epocii sale și că, inevitabil, cunoașterea de Sine ca trăire lăuntrică, așa cum era aceasta promovată de ezoterismul neoplatonician, avea să fie blocată iremediabil, în mod intenţionat. Există o diferenţă imensă între radicalismul lui Porphirios și protoecumenismul promovat cu eleganţă de către Proclos. În faţa religiei agresive, aflată pe atunci în ascensiune, Proclos va lua apărarea tradiţiilor antice etichetate pe nedrept ca fiind păgâne și politeiste și va sublinia idea protrivit căreia ezoterismul creștin nu este cu nimic superior, pe fond, celorlalte ezoterisme care subzistau în epocă; această constatare cu iz de axiomă decurge firesc din teza privind universalitatea sufletului uman – o lege omnivalabilă, unanim aplicabilă și atunci, ca și acum.
Proclos și-a conceput cartea sa de căpătâi – Elemente de teologie – ca pe o colecţie de axiome (propoziţii), două sute unsprezece la număr, urmate, fiecare dintre acestea, de scurte și edificatoare demonstraţii. Acele enunţuri esenţiale alcătuiesc un corpus doctrinal compact născut, cumva, în prelungirea tratatului lui Plotin intitulat Despre cele trei ipostaze primare ale lucrurilor.11 La rândul său, lucrarea plotiniană menţionată își va fi tras seva din chiar Dialogurile lui Platon și, astfel, se conturează pregnant o succesiune ideatică distinctă ce străbate tot acest ezoterism filozofic conferindu-i coerenţă și continuitate evidentă. De altfel, acesta pare să fi fost și scopul lui Proclos, anume de a dezvolta, comenta și argumenta temeinic doctrina platonico-pithagoreică. (Cuvânt introductiv la Proclos, pp. 13-14)
În demonstraţia sa ce se vrea a fi una geometrică, asemenea celei utilizate cu eleganţă și subtilitate de către Euclid, autorul Elementelor de teologie va introduce un termen ingenios menit a desemna unitatea generică – henada12 – cuvânt ce apare frecvent în textul lucrării; Proclos prefigurează, prin aceasta, teoria generală a sistemelor de mai târziu potrivit căreia universul poate fi reprezentat ca un sistem ierarhizat de sisteme din ce în ce mai mici care sunt cuprinse unele în altele, logica de a fi a sistemului inferior fiind aceea de a sluji sistemul care-l include. Unul este infinit, etern și incognoscibil dar contemplând derivarea realităţii (a lucrurilor) din această Entitate supremă găsim că Unul este identic cu Binele.13 Unul / Binele este Zeul cu majusculă, tatăl tuturor zeilor și unitatea tuturor henadelor.
Despre Intelect, Proclos introduce un enunţ esenţial: Orice intelect este perfect și are caracterul unităţii; acesta este Intelectul prim și le produce pe celelalte din propria fiinţă. (Proclos, p. 141) Mai apoi, referindu-se la intelectul individual, derivat din Intelectul prim, Proclos va formula următoarea axiomă: Toate acele henade care iluminează fiinţa adevărată sunt ascunse și inteligibile; ascunse prin faptul că sunt unite cu Unu, inteligibile prin faptul că participă la fiinţă. Aceasta este așadar, temelia credinţei potrivit căreia toţi oamenii sunt fraţi din moment ce ei provin din același Tată – Intelectul prim – și, împreună, alcătuiesc o Entitate supremă, unică și indivizibilă. (Proclos, pp. 142-143)
În fine, despre Suflet, Proclos susţine că acesta este …fie divin, fie supus schimbării de la intelect la non-intelect, fie intermediar, între aceste ordine bucurându-se de intelecţie perpetuă dar fiind inferior sufletelor divine…; astfel, introducând voit o nuanţă personală pe care, apoi, o va explica și delalia în argumentaţia ulterioară, el identifică o treaptă mediană și adaugă o nuanţă la ceea ce îndeobște a fost denumită doctrina sufletului binar. Autorul Elementelor de teologie își reprezintă, așadar, Sufletul ca pe o câtime necorporală ce poate să se separe de trup (materie), o esenţă vie, indestructibilă, și nepieritoare (eternă) care este, concomitent, și un principiu al vieţii, animând Totul, misterios și inexplicabil, din interiorul său. (Proclos, pp. 158-163)

 

 

Bibliografie
Black, Jonathan – Istoria secretă a lumii, Ed. Nemira, 2008;
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, vol. 1, Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony – Dicţionar de filozofie și logică, Ed. Humanitas, 1996;
Gibbon, Edward – Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, Ed. Humanitas, 2018;
Guthrie, W.K.C. – O istorie a filosofiei grecești, Ed. Teora, 1999;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh – Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, Ed. Academiei, 1963;
Johnsen, Linda – Maeștrii pierduţi, Ed. Cartea veche, 2018;
Messadié, Gerard – Patruzeci de secole de esoterism, Ed. Nemira, 2008;
Nixey, Catherine – Epoca întunecării, Ed. Humanitas, 2019;
Proclos – Elemente de teologie, Ed. Herald, 2007;
Roșca, Dumitru, D – Prelegeri de istoria filosofiei antice și medievale, Ed. Dacia, 1986;
Vlăduțescu, Gheorghe – O enciclopedie a filosofiei grecești, Ed. Paideia, 2001;
Whittaker, Thomas – Neoplatonism, Ed. Herald, 2007.

 

 

Note
1 Marinos din Neapolis / Samaria este un important filozof și matematician neoplatonician, succesorul lui Proclos la conducerea Academiei atheniene; cartea sa intitulată Proclos sau despre fericire a fost dedicată cinstirii memoriei celui care i-a fost profesor și îndrumător spiritual.
2 Împreună cu mentorul său, Proclos va aprofunda cu ardoare operele lui Platon și Aristotel; ca rod al acestor studii îi apare acel Comentariu la Timaios, foarte apreciat pentru argumentaţia subtilă și erudiţia selectă ce emana din text.
3 În ezoterismul autentic, virtuţile au rolul de a șterge viciile; un iniţiat pătruns de canoanele doctrinale, va înţelege prin virtutea forţa sufletească de a face ceea ce este bine în orice împrejurare; în opoziţie cu virtutea, viciul reprezintă înclinaţia de a face rău, în cunoștinţă de cauză.
4 În situaţia că aspirantul nu găsește în tradiţia de care aparţine o metoda autentică de elevare spirituală, în scopul identificării acelei tehnici consacrate prin care să poată accesa stări de conștiinţă non-ordinară, el va vizita alte tradiţii spirituale vii pentru ca astfel să ajungă la cunoașterea Sinelui ca trăire lăuntrică, fiinţială.
5 La un moment dat, Proclos spune că dacă, prin absurd, ar trebui să aleagă două cărţi dintre toate cele existente, el ar opri Oracolele caldeene și Timaios – lucrarea sacră lăsată omenirii de către marele Platon. Oracolele alcătuiesc cea mai reprezentativă lucrarea a caldeenilor – o sinteză interesantă care, așa cum s-a spus mai târziu, cumula elemente din hinduism, zotoastrismul și iudaism.
6 La moartea fiinţei umane, entitatea subtilă se desprinde de trupul care se descompune (…materia se reîntoare la materie…) și se ridică la Cer, revenind astfel la matca sa primară.
7 Thales spunea: Totul e plin de zei, încât până și pietrele conţin o viaţă sau o virtute purificatoare! (Faivre, p. 66)
8 Tyrsus, toiag; Hermes purta un toiag iar, mai târziu, companionii din Tour se distingeau prin toiagul lor stilizat care avea în juru-i un șnur ce-l încolăcea spiralatat, intersectându-se din loc în loc; la final de secol XIX, francmasonii încă mai purtau formal un baston special ca semn al distincţiei în ceea ce privește înălţimea spirituală. Cârja patriarhală este, in nuce, tot un tyrsus.
9 Cartea este considerată a fi esenţa metafizicii neoplatonice și există ca traducere în limba română; vezi biografia.
10 A se vedea lista de lucrări proclosiene consemnată de către Johnson în Cuvânt introductiv la Proclos, pp. 17-20
11 Cele trei ipostaze primare, (cauze prime) – Unul / Binele, Intelectul și Sufletul – sunt diferite în esenţă căci Unul / Binele este transcendent, Intelectul este imuabil și nedivizibil, în timp ce Sufletul apare ca o esenţă ce mediază între Intelect și celelalte corpuri naturale existente în realitatea înconjurătoare.
12 Fiecare zeu este o henadă sau o unitate desăvârșită prin sine iar fiecare henadă desăvârșită prin sine este un zeu. (Proclos, p. 108)
13 Orice bine tinde să se unească cu ceea ce participă la el și orice unire este bună iar Binele este același cu Unul. (Proclos, p. 35)

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg