Consiliul
Județean Cluj
Limbajul categorial al speculațiunii

În ciuda faptului că Revelațiile se consideră că trec dincolo, transcend domeniul Intelectului și al Rațiunii (singurele cunoscute și acceptate) și, ca atare, sunt și inexprimabile, despre ele s-a tot vorbit, s-a scris, s-au clădit edificii, s-au înălțat monumente, s-au cântat imnuri și s-au pictat pereții peșterilor și ai templelor. Toate acestea sunt mijloace de exprimare și de comunicare ale Revelațiilor despre entitățile divine în „limbaje” specifice ale Speculațiunii.
Limbajele speculative vizuale se pare că sunt cele mai vechi, chiar dacă cele auditive, cum este și firesc, ne-au rămas necunoscute. Prin „limbaj vizual speculativ” înțelegem aici o modalitate de exprimare și de comunicare a unor entități transcendente sau transcendentale, subsistente sau supersistente, care țin de domeniile de referință ale Speculațiunii.
Mormintele din cele mai vechi timpuri (din paleolitic), în care trupurile au poziția chircită a nou născutului, fiind uneori vopsite cu pigmenți naturali, erau amenajate ca un fel de locuințe, tot mai încăpătoare și tot mai bogate, pentru căpetenii și conducători, dovedesc credința în Reînviere – Supercategorie religioasă.
Desenele rupestre, datând dinainte de întinderea deșertului Saharian, alături de reproducerea catoptronică a unor scene din viața de vânător, redau personaje de mari dimensiuni față de cele umane, cu înfățișări și postúri deosebite care au fost interpretate ca reprezentând Supersistențe personificate.
Monumentele megalitice (menhire și dolmene) se consideră că sunt construcții destinate „adăpostirii” unor entități transcendente, invocării sau observării lor (dacă sunt celeste) la anumite date pe care le marchează așezarea blocurilor de piatră față de poziția Soarelui sau a unor constelații.
Piramidele, care se găsesc în toată lumea, și gorganele sunt morminte tumulare, care adăpostesc uneori trupurile decedate ale marilor conducători sau marchează locuri de cult (cele în trepte), de observație astronomică sau de ilustrare a unor cunoștințe geometrice sau fizice, dobândite de la entități transcendente cu care să țină legătura. De genul acesta este și „cortul mărturiei” (skine marturiou, tabernaculum conventus) din Vechiul Testament, în care era și Chivotul Legii prin care vorbea Moise cu Dumnezeu.
Temple și Biserici au existat la toate popoarele civilizate. Sanctuarele și Altarele reprezintă locurile sacre destinate Divinității și slujirii Acesteia. Nu intrăm în amănunte, dar putem să amintim aici câteva tipuri de limbaje religioase (unele creștine) cu semnificații simbolice speculative: 1) vizuale (statuare, idoli și scene de cult; icoane, tablouri, desene murale; crucifixe, cruci, troițe, mudre, geisturi cu mâinile și degetele; prapori, stindarde, sceptre, cârje; lumânări, făclii, artificii); 2) auditive (sunete de clopot, de toacă, de clopoțel, de surlă, de trompetă, de tobă; orgă, cor, solist sau cantor); 4) Olfactive (tămâie, rășină, mirodenii, mir, flori); 5) gustative (anafură, lipie, azimă; vin, apă sfințită).
Prin simplificarea unor desene s-a ajuns la scrierea pictografică, în care obiectele, animale, persoane sunt reproduse catoptronic prin câteva linii. Unele dintre aceste pictograme, referitoare în special la Divinități ocrotitoare au devenit rune, simboluri zugrăvite sau scrijelite pe arme, vehicule, corăbii, clădiri etc., considerate că au puteri magice.
Toate acestea sunt simboluri speculative prin care sunt reproduse catoptronic: entități divine transcendente, acte sacramentale referitoare la Supercategoriile diferitelor culte: Mântuire, Salvare, Pocăință, Închinăciune, Rugăciune, Victorie.
Există însă și simboluri fără caracter religios, naționale, militare, profesionale, nobiliare, politice, oculte, dar și științifice, ele pot semnifica și entități speculative de tipul Dreptății, Libertății, Infinității, care sunt evident supercategoriale.
S-a vorbit adesea și despre „puterea” simbolurilor speculative, despre „forța” lor benefică sau malefică, aceasta datorită caracterului catoptronic al reproducerii care poate fi atât de bine făcută, încât poate să determine identificarea reproducerii cu originalul. Așa se explică închinarea la idoli și la icoane, iar prin puterea credinței și a rugăciunii se explică și „forța” lor benefică sau malefică.
Este evident că o perioadă îndelungată din istoria omenirii, cel puțin în zona europeană și a bazinului mediteranean, gândirea predominantă a fost teologico-speculativă. Ridicarea marilor temple și a construcțiilor, dintre care unele n-ar putea fi realizate nici în zilele noastre, în ciuda tehnicii avansate, ocupau majoritatea timpului de care mai dispuneau populațiile primitive, după confruntările armate la care participau și după activitatea depusă pentru asigurarea mijloacelor de subzistență. Chiar dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție, primitivismul gândirii lor nu le-ar fi permis elaborarea vreunei teorii a gândirii speculative.
Începuturile gândirii filosofice în cetățile grecești din preajma Mării Egee au fost determinate de progresul acestor populații pe linie agricolă și meșteșugărească, cu utilizarea sclavilor, care îi scuteau de eforturile fizice, cu răgazul câtorva secole de stabilitate a populațiilor învecinate și, mai ales, cu renunțarea la ridicarea de construcții ciclopice, ceea ce dovedește o schimbare a tipurilor de credințe, dar și a modalităților de gândire. Este vorba despre perioada pitagoreico-eleată, în care predomina teologico-speculativul direcționat spre transcendență, pe care grecii antici, începând cu Socrate, au reușit s-o depășească, orientându-și interesul către cunoașterea de sine și a lumii înconjurătoare.
Este o perioadă, spre deosebire de cea homerică, în care filosofii greci, cel puțin după lucrările lor, parcă uitaseră de zei, chiar și de cei apropiați de pe înălțimile accesibile ale Olimpului. Și aceasta, tocmai când, vorba lui Aristotel, istoria le permitea răgazul de filosofare, căci „Somnul și odihna l-au făcut pe om înțelept”.
Așa se face că, în locul Speculațiunii, care i-ar fi condus pe greci dincolo de Lume, ei s-au apucat să studieze Rațiunea, și au făcut-o, cum se zice, cu mintea odihnită, ajungând la performanțe care ne par și astăzi miraculoase. Oricum, după câteva secole, după ce a tăcut până și Oracolul de la Delphi, tocmai când era să uite lumea că prin Grecia au trăit cândva filosofii, s-au trezit la viață neoplatonicienii, despre care am mai amintit câte ceva, căci, vorba lui Marx, prin Lumea mediterano-europeană, începuse să umble deja „fantoma” Creștinismului, cea mai elevată religie a tuturor timpurilor. Dar Lumea s-a dovedit că nu era pregătită s-o întâmpine așa cum se cuvine, și nu este pregătită nici astăzi, după două milenii, deoarece îi lipsește artileria grea a filosofiei, logica sau teoria gândirii speculative, căci logica Intelectului și a Rațiunii nu se pot ridica la o asemenea elevanță, care conduce dincolo și deasupra Lumii și dincoace, în străfundurile Sale, spre Supersistența care este Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea și Absolutul.
S-ar putea spune, totuși, că neoplatonicienii dispuneau deja de un limbaj, moștenit de la Platon și de la Aristotel, care le permitea să exprime și să comunice Revelațiile pe care le aveau ei, după Meditații îndelungate, asupra Transcendenței Divine, asupra Unului (to hen), care era și Primul (to proton), cât și asupra Începutului (arche) și a Sfârșitului (telos) întregii Lumi (cosmos). Aveau, cum s-ar zice, punctele de reper pentru a depăna „povestea cea mare a lumii”, cum îi spunea Noica. Și au făcut-o în felul lor. Numai că au încercat, de cele mai multe ori, s-o povestească în limbajul de „lemn” (horribile dictu!) al Rațiunii, pe care o identificau cu gândirea în genere (nous), pe care latinii și apoi modernii au numit-o (greșit) intellectus.
Tot de la Platon au moștenit o modalitate lingvistică specială pentru a distinge ceea ce subsistă în sine și pentru sine (auto kath’hauton) de ceea ce exprimă un obiect oarecare. Din perspectivă lingvistică, dacă se pornește de la un cuvânt simplu, să zicem „masa” (trapeza), și se urmărește exprimarea elevației sale ideale, de a fi în sine și pentru sine, i se adaugă terminația „-teta” (trapezoteta). În mod curios, în românește, în loc de „-teta” se zice, prin inversarea silabelor „-tate”: liber, Libertate; drept, Dreptate; etern, Eternitate. Noi scriem expresiile supercategoriale cu prima literă majuscul. În limba latină terminația corespunzătoare este „-tas”: verus, veritas; liber, libertas.
Dar nu este o regulă generală, căci uneori „-tate”, ca în cazul „Infinitate”, cu pluralul „infinități”, poate să „degradeze” cuvântul la care se adaugă (vide și în loc de „Unul” „unitate”; „Absolut” „absoluitate”; „Totul” „totalitate”). În aceste cazuri am optat pentru cuvintele fără terminația „-tate” (Unul, Totul, Infinitul, Absolutul), dar totuși „Eternitate”. Aceasta înseamnă că generalizarea utilizării terminațiilor specifice Supercategoriilor și respectiv genurilor de categorii: Cantitate; Calitate; Modalitate, nu poate fi instituită, din cauza „decăderii” în timp, și ca atare: Relație, în loc de Relaționalitate; Timp, în loc de Temporalitate și Spațiu, în loc de Spațialitate.