“De la Plotin la Damascius […], neoplatonismul cunoaşte perioada sa de glorie, urmând o cvadruplă direcție pe care istoricul Jean Trouillard o rezuma astfel: a) reluarea marilor doctrine elenistice în lumina platonismului; b) interesul deosebit pentru înțelepciune şi religiile orientale; c) căutarea mântuirii ca şi a adevărului; d) tendința de a impune o procesiune integrală, o trascendență intransigentă aliată cu o imanență mistică”. Antoine Faivre

 

 

Pentru o bună orientare, putem conveni, de la bun început, asupra unei minime distincții între platonism şi neoplatonism. Ştim din dicționare că, generic, primul termenul desemnează doctrina filozofică idealistă formulată de Platon și comentată pe larg de discipolii săi apropiați. Potrivit acestei concepții şi foarte succint spus, lumea ideilor ar fi unica realitate obiectivă, în timp ce lumea materială, cea percepută prin simțuri, nu ar reprezinta decât o palidă oglindire imperfectă, perisabilă și veşnic schimbătoare a celei dintâi, asemenea umbrelor ce se perindă iluzoriu şi efemer pe ecranul mentalului.1 Mai ştim, de asemenea că platonismul este, în mare parte, doctrina pithagoreică explicitată, completată şi argumentată genial în Dialogurile platoniene; în epocă se considera că această predanie nu poate fi însuşită doar printr-un simplu efort intelectual şi că era nevoie, potrivit preceptelor tradiționale, de un anumit stil de viață şi de o îndrumare ezoterică vie care să dubleze învățătura propriu zisă pentru ca astfel aspirantul să primească mesajul inițiatic în mod ființial, prin trăire directă şi memijlocită. Stricto sensu, platonismul s-ar putea rezuma la fenomenul creat de opera lui Platon aşa cum era aceasta transmisă în Academia atheniană aflată la începuturile sale căci, cum se ştie, enunțurile şi comentariile ce au urmat au fost mult nuanțate şi îmbogățite, mai târziu, cu noi şi valoroase susțineri, explicații şi concepte semnificative.
În prelungirea firească a platonismului, spre finalul acestei grandioase manifestări, se întinde pe mai multe secole ceea ce astăzi este desemnat în filozofie ca fiind curentul neoplatonist – ultimul mare sistem de gândire al antichității reunind în corpus-ul său cosmologia lui Platon, o parte din tezele lui Aristotel, precum şi elemente preluate din stoicism2 şi din gândirea gnostică. Anterior apariției acestui curent ezoterico-filozofic, au existat trei secole intermediare de comentarii şi speculații filozofice privind opera platoniană; acestea însă, nu au condus la coagularea unei linii metafizice distincte şi, sub aspect formal şi principial, vor constitui ceea ce, peste timp, a fost clasat sub denumirea de platonism mediu. (Flew, p. 237)
Vreme de aproape un mileniu, (circa 387 î.e.n.-529 e.n.), Academia lui Platon – cea mai importantă şcoală filozofică şi misteriosofică a antichității – a reprezentat principalul vector de promovare a platonismului şi, apoi, a neoplatonismului în întreg arealulul mediteranean chiar dacă, începând din epoca elenistică, Alexandria, Roma şi, mai târziu, mândra cetate fondată de către Constantin cel mare devin, rând pe rând, inimi pulsatorii ale lumii şi asta nu doar sub aspect politico-social ci şi din perspectiva cunoaşterii ezoterico-filozofice. În fapt, Academia cunoaşte trei stagii existențiale: (i) Academia primă, cea întemeiată de Platon şi slujită timp de două-trei generații de către discipolii acestuia; (ii) Academia mijlocie formată de către Arcesilaos şi întărită de ucenicii săi; (iii) Noua Academie, întemeiată de Carneade, Cleitomachos etc. Mai apoi, Sextus Empiricus menționează că, de fapt, ar fi existat cinci Academii în continuitatea lor cronologică iar Plutarh lasă pentru generațiile ce vor urma o interesantă şi utilă istoria a succesiunilor academice atheniene. (Diogene Laerțiu citat de Dumitriu, pp. 241-242) În tot acest răstimp istoric menționat mai sus, reprezentanți de seamă ai platonismului şi neoplatonismului au luat lumină din lumina Academiei atheniene fie direct, prin faptul că au învățat şi s-au format aici, fie indirect, prin intermediul marilor magiştrii care, treptat, s-au răspândit în lume şi au dus cu ei învățătura în sine ca simplă transmitere de cunoştințe şi, în egală măsură, măiestria inițiatică prin care aspirantul era îndrumat sistematic, treaptă cu treaptă, pe calea iluminării lăuntrice şi a cultivării înțelepciunii ca stare supremă de armonie a ființei umane în raport cu Unul / Binele – întregul a toate cuprinzător. (Negulescu, pp. 75-171)
Academia platoniană avea să exercite o influență fără egal asupra vieții spirituale a antichității târzii, ea funcționând încă de la începuturile sale ca o școală filozofică destinată să producă elita conducătoare a societății; se predau aici cunoştințe de filozofie şi matematica, dar şi logica, retorica, istoria etc. Cursanții care frecventau Academia, de regulă aristocrați şi oameni cu stare, erau nu doar tineri aflați la început de drum în viață ci, de cele mai multe ori, bărbați maturi, atrași de metafizica platoniano-pithagoreică şi preocupați de idealul desăvârşirii profesionale şi spirituale. Pe vremea lui Platon, cursurile erau preponderent orale şi multă vreme s-a păstrat obiceiul prelegerilor peripatetice, în cadrul cărora, fondul discuțiilor îl reprezentau conversațiile libere care se derulau după un scenariu bine orchestrat de către magister; cu timpul, au început să se organizeze în Academie inclusiv o serie de aplicații practice mai riguroase pe care cursanții trebuiau să le ducă la bun sfârşit în decursul curriculei şcolare, acestea vizând unele cercetări aprofundate în diferite domenii.
Începând cu anul 347 î.e.n, conducerea Academiei i-a revenit lui Speusip3 care va fi succedat de Xenocrate din Calcedon (339 î.e.n); sunt enumerați în diverse istoriografii numeroşi oameni importanți4, greci şi romani, care au urmat cursurile Academiei, cu deosebire pithagoreici preocupați nu doar de simpla lor erudiție, cât mai ales de fortificarea caracterului din perspectivă etică şi spirituală. (Dumitriu, pp. 115-116)
După întemeierea imperiului macedonean, Academia atheniană intră treptat într-un con de umbră; ea îşi continuă firesc activitatea dar ochii întregii lumi erau îndreptați, pe atunci, către Alexandria Egiptului cu Museion-ul său celebru şi cu profesorii săi renumiți pentru cunoaşterea şi metodica lor. Cel puțin la început, mulți dintre aceşti mari dascăli alexandrini urmaseră cursurile Academiei lui Platon; se pare că chiar şi marele Euclid – părintele geometriei şi, evident, adept al doctrinei pithagoreice – s-ar fi format la Athena, cândva în perioada de după Aristotel, sub îndrumarea unui discipol al acestuia.
Cu referire strictă la Aristotel (384-322 î.e.n.), cel mai strălucit discipol al marelui Platon, exegeții au arătat că, în mare parte, contribuția sa este, pe alocuri, neconcordantă cu cea a magistrului său. Erudit de vastă cuprindere, Aristotel conferă o structură ştiințifică rațională şi un plus de coerență filozofiei; el acordă mai puțină atenție laturii mitice şi ezoterice şi se preocupă îndeosebi de şlefuirea raționamentului ca instrument specializat în decelarea adevărului. Concomitent, Aristotel se impune ca un gigant al logicii formale – gândirea gândirii, actul de autoreflexie a rațiunii asupra ei însăşi, treapta cea mai de sus a inteligenței umane care, odată atinsă, face posibilă vederea esenței, a Principiului (Arché), cauza primă a tot ceea ce este, cum se spunea pe atunci. (Dumitriu, pp. 130-186; Arman, 2007, pp. 107-160)
Aristotel avea un respect deosebit față de Platon căruia, în semn de prețuire, i-ar fi dedicat chiar şi o poezie omagială, la un moment dat; cu toate că, în unele scrieri, el critică indirect teoria şi cosmologia magistrului său şi, în mod deosebit, reprezentarea acestuia despre lumea ideilor ca fundament al realității, Aristotel va rămâne la Academie timp de două decenii fiind aureolat de către însuşi Platon cu titluri dintre cele mai măgulitoare. În anii ce au urmat după decesul lui Platon, Aristotel se va îndepărta de Academie şi se va dedica educării lui Alexandru, fiul lui Filip al II-lea, regele Macedoniei; s-a spus că, sub aspect filozofic, acest tânăr care va cuceri lumea a fost un produs aristotelian, sută la sută.
Aristotel îşi alegea cu grijă ucenicii urmărind ca aceştia să dețină calitățile necesare pentru a putea recepționa învățătura tradițională. După ce-şi cunoştea mai bine cursanții, el introducea încă o selecție şi astfel, din masa mare a acestora unii, puțini la număr, erau aleşi pentru a-i fi discipoli. Există o referire5 originară şi edificatoare privind noțiunea de ezoterism. Astfel, ni se transmite că într-o epistolă expediată maestrului său de către Alexandru Macedon, era subliniată o diferențiere certă între învățătura ezoterică (lecțiile acroatice sau acromatice) şi cea exoterică – învățătura predată tuturor cursanților. Trebuie spus că, asemenea înaintaşilor săi, Aristotel preda două tipuri de ştiințe / arte: unele exoterice6 şi altele ezoterice.7 Primele discipline erau predate dimineața în cadrul unor lecții publice, iar celelalte, seara, în formă strict orală, pe timpul aşa-ziselor plimbări peripatetice şi se adresau doar celor aleşi şi inițiați.
Obiectul transmiterii de cunoştințe ezoterice era unul tainic, rezervat şi de o cu totul altă natură comparativ cu cel al lecțiilor predate la comun. Întrucât nu avem suficiente date şi informații pentru a ne pronunța putem conchide sumar că metafizica transmisă selectiv era rezervată doar celor care evidențiau anumite capacități probând, astfel, o putere de înțelegere pe măsură şi, prin aceasta, dovedindu-se a fi pe deplin inițiabili. Mai mult ca sigur că anterior acceptării la lecțiile acroatice, Aristotel îşi supunea ucenicii unui ritual pithagoreic, le cerea o doză mai mare de ascultare şi, probabil, efectuarea unor exerciții spirituale care să le amplifice intuiția intelectivă. Ca ucenic platonian, Aristotel fuseseră inițiat şi el, desigur, în cunoaşterea de Sine prin trăirea ființială a iluminării, precum şi în aceea subtilă măiestrie de a moşi Adevărul. (Dumitriu, pp. 131-132)
Şi totuşi, în timp, Stagiritul pare să se fi îndepărtat de linia ezoterică a fenomenului aşa cum era aceasta promovată de către Platon; cu toate acestea există numeroşi cercetători care susțin că, pe fond, nu există contradicții majore între cei doi. Iată ce apreciere ne-a rămas de la Aristotel, în acest sens: Inițiații, mai degrabă, trăiesc anume emoții şi sunt aruncați într-o stare de spirit specială decât să învețe ceva anume. (Gardiner, p. 134) Altfel spus, trasmiterea cunoaşterii inițiatice (revelate) se efectua accesându-se direct şi nemijlocit subliminalul neofitului, ocolindu-se ceea ce îndeobşte numim intelect sau rațiune; aşadar, prin toți porii ființei sale primea aspirantul, pe timpul ritualului inițiatic, informația germinatoare, fiindu-i stimulate ca atare anumite trăiri şi emoții care-l determinau să înțeleagă cine este el cu adevărat şi ce înseamnă gnosis-ul vizavi de cunoaşterea comună – analitică şi secvențială.
Din perspectivă istorică, perioada primelor veacuri ale erei noastre se caracterizează prin trei fenomene sociale semnificative: (i) perpetuarea şi acutizarea crizei Imperiului roman, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea, culminând cu apogeul din perioada următoare şi încheindu-se odată cu decesul împăratului Iustinian din anul 565 e.n.; (ii) înlocuirea treptată a politeismului generalizat cu monoteismul de tip iudaic; (iii) lupta acerbă pentru supremație religioasă care se finalizează cu instalarea definitivă a creştinismului ca religie de stat în întreg teritoriul stâpânit de Imperiul roman şi chiar în unele regiuni limotrofe acestuia. Cele trei dominante ale climatului de la începutul mileniului se impun a fi prezentate succint, în continuare, pentru o mai bună înțelegere a contextului socio-istoric în care s-a născut şi s-a dezvoltat neoplatonismul ca sinteză filozofică şi curent ezoterico-misteriozofic de sorginte platonico-pithagoreică.
Prelungitul declin al Imperiului roman, urmat de prăbuşirea efectivă a acestui colos socio-politic şi de dispariția puternicei sale armatei a marcat profund începutul de mileniu şi a deschis, inevitabil, o perspectivă nouă construcției socio-umane ulterioare. Un reputat istoric care a cercetat perioada respectivă, menționează trei cauze principale care au condus sistematic la căderea imperiului: instalarea creştinismului triumfător ca religie dominantă, atacurile tot mai insistente ale barbarilor care ocupau teritoriile frontaliere şi, în fine, decadența internă devastatoare. Din aceste cauze fundamentale decurg altele, secundare, cum ar fi: inerția / apatia generalizată, slăbirea educației / instrucției militare, degradarea aristocrației romane, diminuarea spiritului civic etc. (Gibbon, p. 15)
Înlocuirea politeismului cu monoteismul a durat o perioadă lungă de timp. Practic, acesta a început încă de pe vremea lui Pithagora ca urmare a unei maturizări spirituale a omenirii şi s-a perpetuat până la edictul de la Milano (313 e.n.) când Constantin cel mare a recunoscut oficial creştinismul ca religie de stat a imperiului. În arealul mediteranean, politeismul a însemnat o multitudine de religii şi spiritualități născute în vremuri imemoriale din simțul solidarității de clan; după apariția marilor imperii antice, la început, cel macedonean şi apoi cel roman, problematica devine mai complexă iar legăturile de rudenie cad, treptat, în plan secund; pentru că toți oamenii erau considerați frați, în locul solidarității primare se instalează, firesc, iubirea aproapelui ca trăire integratoare din punct de vedere social. Tot asfel, Dumnezeu devine Tatăl tuturor ființelor umane, în sensul cel mai extins cu putință şi, pe cale de consecință, sufletului uman ce oglindeşte lăuntric Lumina divină i se recunoaşte caracterul de universalitate exclusivă şi atotcuprinzătoare. (Cornfort în postfața la Iamblichos, p. 156; Whittaker, pp. 184-186)
Controversele teologice dintre creştinismul în formare, pe de o parte, şi vechile spiritualități care subzistau pe teritoriul Imperiului roman, pe de altă parte, au degenerat în lupte acerbe pentru supremație. Inițial, împotriva creştinilor a fost dezlănțuită o persecuție susținută dar, începând cu secolul al IV-lea când creştinismului i s-a conferit statut de religia licita, creştinii vor fi cei care, la rândul lor, au dezlănțuit o teroare abominabilă împotriva celor de altă credință; numeroase temple, statui (idoli) şi biblioteci au fost distruse, cărți importante ale antichității au fost arse, oameni nevinovați au fost asupriți, torturați sau ucişi etc. (Gibbon, pp. 282-327; Nixey) Pe acest fond marcat de numeroase turbulențe sociale şi conştienți că vechea spiritualitate şi îngăduința religioasă generalizată constituiau, totuşi, pivotul central din care emana forța Romei, reprezentanții neoplatonismului vor încearca să propună o soluție doctrinală menită să salveze statu qvo-ul imperial – reîntoarcerea la înțelepciunea pithagoreico-platonică de odinioară. În paralel însă, creştinismul primar …cu dogmatismul şi intoleranța sa, a contribuit decisiv, […], la distrugerea climatului de armonie şi toleranță în care trăiau religiile păgâne ale vremii… (Pîrvuloiu, D. C. în Introducere la Gibbon, pp. 16-17)
Față de toate cele arătate pentru a zugrăvi un tablou al climatului socio-politic existent în perioada Imperiului roman şi pentru a puncta principalele aspecte care defineau fenomenul inițiatico-ezoteric din epocă, se impune a se insista mai mult, în continuare, asupra a patru medalioane bio-bibliografice reprezentând pe Plotin, Porphirios, Iamblicos şi Proclos – figuri alese ale ezoterismului cult de tip neoplatonist. Apariția neoplatonismului ca sistem filozofic de sine strătător este un mister; cei mai mulți dintre cercetători îl nominalizează pe Ammonios Sakkas alexandrinul8 – maestrul lui Plotin – ca fiind întemeietorul acestui curent sapiențial care, la vremea sa, a luminat lumea.
Plotin – primul dintre cei menționați –, se dovedeşte a fi un adept pithagoreic autentic şi, indubitabil, poate fi considerat o verigă din lanțul de aur al tradiției inițiatice; sub aspect metafizic, el a combinat genial doctrina pithagoreico-platoniciană cu elemente reprezentative din cosmologia aristoteliană, cu aspecte din filozofia stoică şi unele elemente gnostice elaborând, astfel, un sistem propriu în corelație cu frământările mistico-religioase ale vremii sale. (Whittaker, pp. 62-133)
Tot astfel, cei doi importanți discipoli plotinieni – Porphirios şi Iamblichos – vor fi probat cu supra-măsură apartenența lor la Ordinul pithagoreic; ei s-au angajat frontral în lupta împotriva întunericului dogmatic şi au încercat să producă, în replică la reprezentarea creştină, o metafizică bazată pe doctrina pithagoreico-platoniciană adăugând acesteia elemente de teurgie şi magie ritualică prin care să se contrabalanseze, cumva, simpla contemplația intelectuală, speculativă. (Whittaker, pp. 136-184)
În fine, Proclos – un remarcabil şi bine cunoscut spiritus roctor al Academiei atheniene, aflată la vârstă ei crepusculară – va fi menționat nu doar pentru sistemul său filozofic (o strălucită sintetiză a metafizicii elene) ci şi pentru dimensiunea ezoterică a personalității sale. În acord cu toate acestea, Proclos a fost şi este considerat a fi puntea de legătură dintre gândirea antică şi cea medievală şi renascentistă; în fapt, însă, influența sa se face simțită până către finele secolul al XIX-lea inclusiv. (Whittaker, pp. 185-218)

 

 

Bibliografie
Arman, Mircea – O istorie critică a metafizicii occidentale, vol. II, Ed. Grinta, 2007;
– Eseu asupra structurii imaginativului uman, Ed. Tribuna, 2020
Black, Jonathan – Istoria secretă a lumii, Ed. Nemira, 2008;
Cornford, Francis – De la religie la filosofie, Ed. Herald, 2009;
Dumitriu, Anton – Istoria logicii, Ed. didactică şi pedagogică, 1969
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony – Dicționar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, 1996;
Gardiner, Philip – Societăți secrete, Ed. Nemira, 2010;
Gibbon, Edward – Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, Ed. Humanitas, 2018;
Guthrie, W.K.C. – O istorie a filosofiei grecești, Ed. Teora, 1999;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh – Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. II, Ed. Academiei, 1963;
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2016;
Messadié, Gerard – Patruzeci de secole de esoterism, Ed. Nemira, 2008;
Murray, Gilbert – Gândirea religioasă greacă, Ed. Herald, 2012;
Negulescu, P.P. – Scrieri inedite. I. Problema cunoaşterii, Ed. Academiei, 1969;
Nixey, Catherine – Epoca întunecării, Ed. Humanitas, 2019;
Whittaker, Thomas – Neoplatonism, Ed. Herald, 2007.

 

 

Note
1 Esența platonismului constă în faptul că … obiectele despre care e vorba în enunțurile matematice – numerele – sunt entități abstracte şi că, dacă sunt adevărate, aceste enunțuri descriu relații între astfel de enunțuri. Entitățile abstracte sunt atemporale, nu există în spațiul fizic şi nu interacționează cauzal cu lumea fizică. (Flew, p. 222)
2 Învățătură filozofică preponderant morală în cadrul căreia teza centrală se referea la necesitatea ca cei aflați la conducerea treburilor publice să fie guvernați de rațiune şi de buna credință în exercitarea funcției. Stoicii vedeau virtutea ca pe o atitudine corectă față de dificultăți la aceasta adăugându-se iubirea pentru tot ceea ce este viață astfel încât, prin cultivarea armoniei sociale şi concilierea extremelor, să se poată compensa suferința inerentă ființei.
3 Nepotul lui Platon.
4 Heracleide din Herakleia, Philippos din Opus, Hestiaeos din Perinth, Manedemos din Pireu, Cantor din Soloi etc.
5 Vezi Aulus Gellius (120-175 e.n.) – autor al lucrării Noctes atticae care consemnează, în limba latină, impresii de lectură şi referiri la oameni importanți din acea epocă. (Dumitriu, pp. 252-253, Arman, 2007, p. 191)
6 Având ca obiect de studiu retorica, politica, arta argumentației etc.
7 Referitoare la metafizică, o cunoaştere preponderent revelată – analogică şi holistică – menită să dea realității o subtilă interpretare în consonanță cu credința platonico-pithagoreică.
8 În semn de prețuire, Ammonios era denumit uneori – cel învățat de Zeu (theodidakticos), cel ce are acces la cunoaşterea revelată.