Moto : „Singurul paradis
e paradisul pierdut.”
„Greu nu este că te pierzi,
greu este că nu te mai regăsești.”
(Marcel Proust)

 

Proust, în căutarea timpului pierdut și regăsit
Despre Proust putem vorbi fără a-l putea cuprinde în niște limite reale tocmai pentru că obiectul său de creație și activitate a fost timpul. Fără a fi parcă atras de viața de zi cu zi, Proust a înaintat cu sfială în prezentul său real mergând cu sfială spre viitor numai după ce a chemat trecutul să-l revadă, să-l retrăiască și să-l ia martor că tot ce se întâmplă face parte din același scenariu și din aceeași lume pentru a face apoi schimbări cu condiția ca personajele din trecutul său să revină și să își schimbe rolul și locul în jocul uimitor al tuturor posibilităților.
Ca mulți dintre înaintașii săi începând cu Balzac, pentru Proust, punctele de sprijin în construcția textului vin din realitate. Necesitatea de a avea detalii reale, solide și numeroase este chiar mai puternică la Proust tocmai pentru că destinul său a fost mult mai legat și mai determinat de izolarea de spațiul exterior social. Starea sa de sănătate, timiditatea în relațiile cu cei din jur dar și o sensibilitate exagerată în tot ce însemna apropierea de ceilalți, au făcut ca rolul imaginației sale în orice construcție literară să fie imens și uimitor. Imaginația lui Proust a fost calitatea care, în timp, mai întâi a fost de neînțeles, apoi greu de admis și numai la final recunoscută și admirată ca o treaptă superioară greu de atins de ceilalți. Dar felul în care Proust a folosit-o plecând de la realitate l-a făcut să fie diferit de Balzac, un om care era peste tot și împreună cu toți, sau de Zola, care era doar unde își propunea să fie și parcă mereu contra tuturor. Căci observând la Balzac analiza viciilor nobilimii și la Zola descrierea mulțimilor muncitorești unite împingând societatea spre conflictele generate de nedreptate, lui Proust, cel izolat de lumea înconjurătoare, i-a revenit de disecat marele subiect care putea fi analizat singur, izolat în lumea sa retroactivă: timpul.
Poate merită subliniat faptul că prima data se simte atras să scrie, după lectura Istoriei Angliei (este vorba despre l’Histoire de la conquête de l‘Angleterre scrisă de Augustin Thierry ). O mărturisire în acest sens este prezentă într-o scrisoare către mama sa scrisă la vârsta de 17 ani. Visul va deveni cu adevărat realitate ceva mai târziu, după debutul și anii de început, când colaborase la reviste literare, la apariția primului roman din ciclul său În căutarea timpului pierdut. Adică la aproape de 40 de ani. Revenind la anii de început de creație, când Proust era în căutarea marelui său proiect, printre contactele importante cu literatura timpului trebuie amintit momentul primirii lui Proust în vestitul salon literar al doamnei Arman de Caillavet, iubita lui Anatole France, salon literar pe care îl va frecventa cu interes pentru a cunoaște literatura Parisului preferată de nobilimea cultă. Va fi prezent, va nota toate noutățile și marii scriitori care le-au creat. Dar, după ce va trage concluziile, va adopta, spre surprinderea criticii și a autorilor de succes, un stil opus esteticii de saloane și tradiției cerute de acestea și va scrie după modelul naturalist al lui Zola și monologul cel mai cinic dintre scriitorii moderni.
Iar felul în care a făcut-o a schimbat total construcția literară clasică. Va scrie un ciclu de romane care va plasa în centrul acțiunii, ca erou central și povestitor, propria sa persoană. Tema declarată e timpul, personajul este el însuși, faptele sunt cele petrecute în trecutul său dar nu faptele sunt punctele tari ale textului ci analiza acestora prin efectul lor asupra sa și a celor din jurul său. Readucerea faptelor în prezent și retrăirea lor este esența construcției proustiene.
Lupta lui Proust cu editurile începe în 1912. Primul volum al ciclului este gata dar tipărirea lui e respinsă în luna decembrie de Editura Gallimard. Apoi, în luna februarie 1913, Proust îi trimite prietenului său Louis Brun, redactor la editura Grasset, note favorabile ciclului, scrise de el însuși, pentru ca ciclul să poată fi publicat, mascându-se autorul notelor. Evident, în spatele notelor se afla mereu propunerea de a susține integral toate cheltuielile. Există de asemenea afirmații că Proust i-ar fi dat lui Brun suma de 300 de franci pentru ca o notă favorabilă ciclului ce urma să apară la Le Figaro, un ziar cu tiraj deja mare și alți 600 de franci pentru o notă similară ce a apărut în ziarul Journal de Debat.
Finalul acestor încercări inițiale este totuși fericit pentru că Louis Brun îl va convinge în final pe Bernard Grasset să publice ciclul pe cheltuiala lui Proust. Plătit integral de autor, ciclul a apărut pe piață fără niciun risc editorial dar și fără nicio convingere că va fi un succes. Marea aventură începea.
Ciclul în 7 volume În căutarea timpului pierdut a fost scris și tipărit de Marcel Proust pe durata a 14 ani, între 1913 și 1927 și a fost gândit de autor ca o lungă autobiografie care apărea după o perioadă de tatonări literare și de texte diverse ca temă, publicate începând cu 1896 în Revue Blanche, urmate de prima sa carte Plăceri și zile, toate reunind scrieri variate ca teme și genuri. Suntem la începutul drumului viitorului mare romancier și tot ceea ce a urmat dovedește că Proust a fost influențat de filozofia lui Bergson dar și de curentul naturalist la care putem adăuga multe dintre caracteristicile operei balzaciene.
Ca și Balzac și apoi continuând cu Zola, tipul de creație al lui Proust este un ciclu de romane legate, în care personajele reapar de la un roman la altul, fiind dubluri fidele ale unor personaje reale din jurul său. Proust se deosebește însă de predecesorii săi prin faptul că personajul principal este mereu el însuși, prins în marea aventura imaginară retrospectivă a retrăirii trecutului. Povestea este scrisă la persoana I-a, întinsă pe șapte volume, o variantă unică în acest sens. Vorbim evident despre o autobiografie. Reluarea traseului pe care l-a parcurs este ocazia lui Proust de a da valori și interpretări noi propriei sale povești de viață. Metoda folosită de el este bazată pe teoria lui Bergson a studierii timpului psihologic, în permanentă curgere și în permanentă analiză a senzațiilor trăite de autor. Pentru Proust analiza stărilor sufletești, nuanțele și modificările descrise prin epicul său plin de detalii, primează în defavoarea dialogului. Aceasta va fi chiar constanta întregii povești a căutării timpului.
Primul volum al ciclului În căutarea timpului pierdut este Swann, volum care a apărut în anul 1913 și o are în centrul acțiunii pe Gilbertine, fosta tovarășă de joacă din copilărie a lui Proust. În paralel cu amintirile despre fosta sa amică, Proust își retrăiește aievea copilăria având încă în minte imaginile și personajele din trecut. Iar imaginile, desprinse din satul imaginar Combray, o dublură reală a unui Auteuil calm, se lipesc firesc de conturul unui Paris în plină revoluție. Prin fața noastră se perindă eroii, mai degrabă eroinele, copilăriei lui Proust și micile lor jocuri ca și cum, obligate de autor, ar reveni bucuroase să-și reia vechile roluri în condiții noi impuse de un timp parcă regăsit după pierderea sa discutabilă și mai ales modificabilă după gustul povestitorului.
Primul volum al ciclului odată apărut aduce autorului succesul binemeritat. Proust este descoperit brusc de critica literară, editori și publicul larg de cititori culți. Anul 1914 este anul concilierii lui Marcel Proust cu Andre Gide, viitorul patron al editurii Gallimard. Din acest moment, restul volumelor ciclului În căutarea timpului pierdut vor fi tipărite toate la Nouvelle Revue Francaise, viitoarea Editură Gallimard.
Amintirile din copilăria lui Proust sunt prezentate în acest volum și sunt legate de o călătorie la Balbec. Prezentate cu umor și prin ochii adolescentului pregătit de aventură și de pasiuni, povestea ne introduce în inima unei stațiuni balneare, acolo unde lumea venea la tratament și odihnă. Localitatea Balbec datorează, cu siguranță, întreaga sa importanță operei lui Proust. Aventurile tânărului Marcel la băi încep cu cea a cazării la ultimul etaj al unui hotel oarecare și continuă cu detalierea tuturor bârfelor născute ad-hoc dintre eternele lumi opuse, cea a noii burghezii și cea a vechii nobilimi. Textul ne dezvăluie un Proust plin de farmec și energie, fericit și predispus să se îndrăgostească de orice apariție feminină. Iar conjunctura îi aduce în bătaia puștii personaje de tot felul, de la simple țărănci la prințese toante și, în final, la adevărata aventură având-o în centru pe viitoarea sa pasiune, Albertine, pe care în primă fază o pierde atât din lipsă de experiență cât și de tact. Jocul său naiv și duplicitar, între îndrăgostitul visător și distantul ce se vrea important, îl scoate total de pe traiectoria succesului. Deși ulterior destinul îi surâde și recuperează șansa prieteniei cu Albertine, legătura lor este supusă în timp unor nesfârșite suișuri și coborâșuri, presărate cu tot felul de evenimente dramatice și surprinzătoare.
Următoarele două romane din ciclul În căutarea timpului pierdut: volumul II – La umbra fetelor în floare (1919) și apoi volumul III – Guermantes (1920) vor avea ca subiect cea de-a doua iubire a lui Proust, Albertine dar și marea admirație pentru ducesa Guermantes, personaj care va avea ca model pe contesa Greffulhe, femeia cea mai frumoasă din Paris după admiratorii vremii. Începând cu aceste noi volume, Proust începe să reașeze timpul după valori noi. Timpul, alături de autorul povestitor, devine personaj central și modalitate de a rechema în prim plan obiecte care, prin locul ocupat într-un anume moment, se impun cu valoare de factor decisiv. Obiectele, gesturile si sentimentele se adună într-un singur spațiu atemporal pe care îl putem percepe în multiple feluri și cu multiple sensuri.
Pentru mulți critici literari, volumul III al ciclului, intitulat Guermantes, ar putea fi un „volum pivot”, pentru că marchează anumite trăsături caracteristice întregului ciclu:
1. Desprinderea de copilărie și dezamăgirea produsă de contactul direct cu cei din înalta societate, plină de snobi, de inculți și de răuvoitori.
2. Se îndrăgostește de ducesa de Guermantes, al cărui model luat din realitate este contesa Elisabeth de Greffulhe, pentru care va face o adevărată obsesie. O urmărește zilnic, fără succes, în plimbările ei de dimineață.
3. Urmărind-o permanent, pătrunde în salonul, de un dubios nivel intelectual, al doamnei de Villeparisis, fiind dezamăgit de aroganța ducesei de Guermantes, femeia visată a cărei apropiere o
dorește.
4. Moartea bunicii îi pricinuiește o mare durere și îl maturizează.
5. Reapariția personajului Albertine marchează o regulă a textului proustian care impune, datorită spațiului redus al acțiunilor ciclului, o readucere periodică în scenă a personajelor. Albertine va reapare în scenă în perioada de doliu după moartea bunicii și uimește prin tot ce face. S-a schimbat din punct de vedere fizic și ca atitudine, îl cucerește pe Marcel și îl lasă să o sărute. Ar vrea să meargă mai departe cu tot ce înseamnă pasiunea dar, din nou, Marcel nu este pregătit. Dar ea va conta ca personaj principal în volumele V și VI.
6. Alte personaje, precum baronul de Charlus, vor încerca să-l atragă pe Marcel în viața discretă a pasiunilor ascunse, oferindu-i în schimb intrarea în salonul familiei Guermantes. Este momentul legăturii cu volumele viitoare care vorbesc despre homosexualitate, mai exact volumul IV.
7. Descrierea detaliată a vieții sociale, a obiceiurilor rafinate dar adesea fără un nivel adecvat de cultură. Proust va fi dezamăgit și va satiriza subtil incultura și desfrâul nobilimii pariziene.
8. Textul, scris la persoana I-a, este o lungă autobiografie. Dar odată cu lunga poveste în care marele erou rămâne timpul, evenimente și frământările sociale sunt analizate în detaliu. Exemplul cel mai important este Afacerea Dreyfus, la care ia parte direct fiind unul dintre susținătorii lui Dreyfus alături de Zola și de Anatole France. Un subiect ce revine în discuție adesea în lungul text al ciclului.
Succesul romanelor lui Proust primește confirmarea deplină în anul 1919, în data de 10 decembrie, când primul volum al ciclului său În căutarea timpului pierdut, având titlul Swan, primește premiul Goncourt. Un an mai târziu, se semnează contractul pentru traducerea sa în limba engleză.
Volumul IV al ciclului, intitulat Sodoma și Gomora va fi deosebit ca abordare, subiectul balansând de la personajele feminine și iubirile trăite intens pe care le nasc aceste iubiri la erotismul degenerat având cadrul plasat în familia Verdurin. Cartea mai dezvăluie și tendințele vieții sexuale pe care Proust o ducea protejat de cercul sau de amici și de atmosfera libertină pariziană.
Următoarele două volume o au ca personaj central, reluat, pe vechea sa iubire Albertine, mai întâi ca iubită nefericită a unui Proust total absent și indiferent. O iubire sechestrată a cărei poveste tristă face din eroina volumului V, având titlul La Prisonniere, o victimă izolată în nefericirea ei. Acest volum este legat de următorul, volumul VI, intitulat La Fugitive. Pentru că Albertine, cea care fusese prizonieră, evadează. Apoi dispare lăsând un gol imens în inima lui Proust. Iar dispariția devine apăsătoare și insuportabilă odată cu știrea morții lui Albertine într-un accident.
Mulți critici consideră volumele V și VI din ciclu importante ca legătură între tema iubirilor copilăriei și tema sexualității complexe din perioada maturității. Pentru că Albertine este personajul cheie către care converg frământările iubirii complexe. Căci Albertine, cu eliberarea ei și bisexualitatea care îl încarcă cu noi regrete și îndoieli, devine tot mai dorită după moarte și rechemată pentru iubirea eternă. Iar moartea lui Proust, înainte de a publica ultimele volume ale ciclului, vine ca un blestem, lăsând parcă cititorului și sarcina de a dezlega de blesteme autorul nefericit.
Ultimul volum al ciclului, Timpul regăsit/ Le temps retrouvé, pare să ne aducă, dincolo de rechemarea personajelor și a timpului, ideea surprinzătoare și optimistă a recâștigării timpului, a regăsirii și a remodelării lui după ce trecerea i-a fost nedreaptă în raport cu visele. Reîntoarcerea la copilărie marchează acel moment al regăsirii și refacerii drumului. Proust demonstrează că prin artă, prin analiză și memorie, timpul poate fi regăsit, recâștigat și proiectat într-un viitor imaginat cu toate visele și personajele pregătite să-și corecteze trecutul. Acest ultim volum vorbește despre bătrânețe, despre transformarea fizică în timp care distruge vechile imagini pe care le iubisem în trecut. Adică vorbește, voalat, despre moarte. Dacă însă l-am înțeles bine pe Proust, vom respinge acest tablou și vom rămâne mereu tineri și naivi, rătăciți în multitudinea de momente ale unui trecut posibil de reluat de acolo de unde vrem și mai ales corectat așa cum vrem. De ce nu ?
Pe cât de multe piedici a întâmpinat Proust în publicarea primul său volum din ciclul În căutarea timpului pierdut, pe atât de ușor a fost să și le impună pe cele două din urmă, tipărite de editura Gallimard post mortem. Debutul a fost foarte dificil, apoi gloria l-a purtat simplu în lipsa lui. Fratele său, Robert Proust, s-a ocupat de manuscrisele ultimelor două volume ale ciclului, iar André Gide de tipărire lor. Cei care l-au contestat inițial și-au șters toate păcatele chinuindu-se în final cu vestitele manuscrise având forma unor benzi de hârtie interminabile și adesea deteriorate, făcând o muncă titanică de tipografi atât pentru literatura franceză cât și pentru cea universală. André Gide, cel care inițial l-a contestat pe Marcel Proust, i-a publicat apoi integral opera la Editura Gallimard pe care o patrona: „Scrisul lui Proust este scrisul cel mai artistic pe care îl cunosc. El nu constituie niciodată pentru autor o piedică. Caut cusurul acestui scris și nu îl pot găsi. Atât de deconcertantă este suplețea lui, încât orice alt stil pare pe lângă al său afectat, tern, imprecis, sumar, neînsuflețit”.
Când cel care greșește își recunoaște vina, adevărul rostit este mai mare decât ce așteaptă lumea. Iar dacă, în plus, cel ce o face este Gide, adevărul devine o afirmație cu putere de lege.