Mergând pe formula lansată la debut şi îmbunătățită pe parcurs a unor instantanee epice mustind de pulsul trepidant al cotidianului, Ştefan Damian prezintă un nou album cu „portrete de familie” în volumul Blocul aprins, publicat la Editura Tribuna în 2019. Sunt portrete actualizate ale unor personaje familiare, desprinse din terifiantul nostru prezent, din anevoiosul şi răvăşitorul nostru curs spre continuă emancipare. Ca în prozele scurte ale lui Icu Crăciun, eroii lui Ştefan Damian sunt întrupări ilare ale spațiului urban, marginali conturați empatic în frânturi narative cu aspect de incipituri ale unor virtuale dezvoltări de tip nuvelistic. Impresia generală este că unele din aceste scrieri (poveste scurtă în poveste scurtă) sunt narațiuni în care sertarele poveştilor sunt numai pe jumătate deschise. Prozatorul surprinde în câteva fraze o situație, o schițează în ce are ea mai caracteristic, după care te lasă cu ochii în soare ca să vadă ce efect a produs, ce părere a fost în stare să stârnească în cititor. Din acest punct de vedere, Ştefan Damian este un abil mânuitor al secvențelor integrate în întreg, în sensul că ştie ce şi cât trebuie să semnifice pentru a capta atenția şi a menține interesul cititorului.
Sunt evidente componentele stilului colocvial care avansează, prin extinderea pe pagini întregi a dialogului, spre oralitatea neconvențională, colorată şi acidă adesea a discursului. Taşu, unul dintre personajele interesante sub aspectul motivației oralității, recunoaşte că îi place să povestească, ştie întâmplări amuzante din viața oraşului, dar nu ştie să le scrie atunci când este pus în situația de a o face. Despre un impas al povestitorului vorbea şi Alexandru Vlad în volumul lui de debut Aripa grifonului, unde naratorul-personaj din Cenușă în buzunare exprimă o frustrare. Relatările personajelor lui Ștefan Damian despre frustrări și iubiri închipuite trec prin localul La Punte, unde chelnerița seamănă cu o „prințesă de marmură”, motiv pentru care în jurul ei se țes istorioare incredibile. Epoca romanului Groapa, cu procurarea pantofilor mai arătoși pe sub mână, cu mituiri-atenții de felul celebrului Kent, răzbate în povestirea ornată cu amintiri din studenție Regina laptelui de capră, reconstituire ce aparține bârfitorilor adunați în jurul unei sticle de votcă, refugiați în locul preferat numit Groapa.
Depășind stinghia realului, prozatorul avansează precaut pe firul parabolei istorice, înscenând un hazliu proces comunismului. Din sertarul unui Scrin (mai puțin negru) sunt scoase portretele lui Marx, Engels, Lenin (tripleta ridiculizată a ideologilor comuniști) pentru ca Iosif Bunciu să se războiască dur cu stihiile lor. Insinuând o falsă purificare prin foc, autorul schițează în linii grotești fiecare portret, ba mai apare și amenințarea tip autodafe a femeii-flacără, dispusă să-i devore. Lui Marx „greutatea i s-a răspândit în aer”, Engels „privea într-un viitor care semăna mai degrabă cu trecutul” iar „Lenin se zvârcolea în pagina poroasă ca atunci când fusese lovit de gloanțele Fanyei Kaplan.” Marx se apără spunând că teoria lui a fost bună și nu retractează niciun cuvânt. Sceneta se încheie cu aluzii ironice la simbolurile comuniste: secera seamănă cu o coasă, din aer se decupează „forma unui ciocan uriaș”. De altfel, contragerea în unități lexicale străvezii continuă să fie o preocupare constantă a prozatorului. „Blocul aprins” pare a fi o sintagmă cu trimitere spre UE: „în blocul nostru aprins nu mai există națiuni, sunt 98 la sută sărăntoci și doi la sută cât de cât mai acătării”.
Pensionarii care se întâlnesc La Punte sunt figuri pitorești emblematice ale faunei de cartier. Printre ei apare Micky cel Frumos, culegător de ciuperci, mincinos, dar om cu sensibilitate și cu friva lui Dumnezeu, care îl acoperă pe Ticu cel mort în birt cu flori de păpdie. La fel acționează măturătorii din Echipa frunze (Victor fără casă, Aurica cea Nevinovată, Gioasă, Mămăligă, Nume scurt).. La moartea unui din primărie, angajații de la parcuri pun un steag negru într-un copac. Liță, Mecanicul exemplar, Mino sau Dora populează alte secvențe ale întâmplărilor ridicate din praful străzii sau al scurgerii anodine a timpului. Onomastica personajelor păstrează legătura cu Groapa eroilor lui Eugen Barbu, amintită, se vede, nu întâmplător de autor. Altă tripletă, formată din „doamne democrate, foste comuniste” vine în control la un locatar singur să vadă de ce nu are consum de apă caldă. Și ele sunt pictate în același fel. Una e numită „Dintele lipsă”, alta „Șapcă”, a treia „Cea mai tânără”.
Blocul-adunătură-de-caractere, din cartierul „Șapte sate” primește dimensiuni grotesc hipertrofiate ca în proza scurtă a lui Radu Țuculescu, conturând un nucleu prozastic rodnic, suculent, extensiv. Femeile caută o mâță prin garaje, dar ea e în copac (Mâța albă cu dungi negre…). Printre mușteriii de la Punte face o figură aparte „omul cu părul roșcat”, adică „un fel de erou, un mic zeu local fiindcă părea detașat de tot ce era în jurul său” (Șoriceii de argint…). Vecinul naratorului așteaptă îmbrăcat la costum, în grădină, pe fiica lui, „Doamna domnului neamț”. Ea trebuie să vină din Austria cu un ginerică mai bătrân ca el (Zborul de vară al raței sălbatice). Măturătorul de la scara blocului își caută „clienți de manifestație” să facă iar revoluție (Blocul aprins). Descrierea acestor revoluționari de profesie care își beau berile în spatele garajelor sfârșește cu viziunea suprarealistă a blocului cuprins de foc în fața căruia mărșăluiește o coloană simbolică de oameni cu măturoaie pe umăr. Desigur, o grimasă a valului de mitingiști fără ocupație care pot provoca incendii sociale tragice. Ștefan Damian vine, de regulă la sfârșitul narațiunilor sale, să dea un bobârnac țesăturii realiste pentru a alătura conținutului câte o alambicată construcție cu semnificație simbolică. E modul lui de a sări din banalitatea cotidianului, prinsă subtil în piuneze ironice.