De parcă totul și ale totului toate erau un străfund greu de ape. Și noaptea, noaptea se dezvăluia a fi un bol uriaș, un acvariu clipocind sub lună. Astfel, se ridicau ușor, la suprafața lui, aproape nepercepute, mici răsuflări calde. Pufăituri, baloane minuscule cu somn și vise. Apele se vălureau, lăsându-le să urce, să se înalțe spre tării. Bolta cerului le primea, le îmbrățișa și, la atingere, pojghița ei de piele se încrețea cu fior. Pielea cerului de culoarea cobaltului. Un cobalt înalt, preaînalt…
De acolo izvorau bulinele cu aer, de pe salteaua moale de mușchi. Acel mușchi fraged care încetase acum de a fi verde viu, ci dăduse la iveală, din sine însuși, un aer întunecat, fumuriu, un strop dușmănos. Al nopții. Cât pe ce să-l transforme însă lumina de lună în covorul fermecat din basme, plutind peste întinderi stranii. Neîndoielnic, ar fi fost o himeră. Un zbor părelnic. În zori s-ar fi prăbușit. Dar nu. Îl pironea locului o făptură. O anume ființă ce părea să poată face chiar asta. Să țină pe loc lucrurile, să nu le lase de capul lor. Să le dea sens, atunci când deveneau haotice. Prea aventuroase, năbădăioase, ușuratice. Când se pierdeau cu firea…
Silueta aceasta, chiar și ea, se mișca ne aievea, ca-n somn, cu gesturi line, rotunde. Deși era statică, rotea brațele cuprinzând din când în când o altă făptură. Braț după braț, încet, ca acele unui ceas uriaș, de ziceai că e… Buda în mișcare. Tablou uluitor. Așezat în poziția orientală a florii de lotus. Baba ar fi spus, desigur, că șade turcește Buda. Mai pre înțelesul limbii obișnuite. Și câte n-ar mai fi spus dânsa, de ar fi fost acolo. Într-un fel chiar era. Fiindcă cea pe care o hotărâse a fi prelungirea ei în lumea asta pârdalnică, Cipriana Mierie însăși, se dovedea a fi acel Buda al compasiunii. Mângâia, făcea masaj, ogoia, alina piciorul zgârcit în de el, contractat, al uneia dintre Ciprienele Mici. Cea oropsită de presimțirea unor forțe ostile din aerul serii. Pur și simplu fata le captase. Fusese antenă.
Ar fi putut prea bine făptura mișcătoare să fie nu Buda, ci Shiva, dansând în arcul ei de foc din primordii, și răsucindu-și multele sale brațe. Numai că zeița hindusă trecea mai mult drept distrugătoare, decât ocrotitoare. Rar oblojea, dar poate era clipa aceea. Rară. Mare-i pământul și credințele pământenilor sunt multe și aceleași. Numele sunt altele, atât. Și mai era ceva. Deloc fleac. Ba chiar cumplit. Iar Cipriana Mijlocie asta își menise. Să stea de strajă în fața primejdiilor. Mai ales a celor neștiute, nebănuite…
Locul, luminat acum de lună, se deslușea a fi buza unei râpe adânci. Păturica de mușchi proaspăt ascundea un fel de gâlmă și… O prăpastie se deschidea alături. N-au avut pic de habar Fetele că un hău le mărginea, le însoțea, aproape le pândea. O mică mișcare, o întoarcere de pe o parte pe alta, în somn, și s-ar fi produs prăbușirea.
Prăbușirea în gol, numit și abis sau în fel și chip altminteri. Deci cumplit, cum spunea chiar ea, Cipriana noastră. Și-și dădea seama că se materializase acolo, în fața ei, o taină a ființei umane. Devenise real ceva ireal. Tot noaptea cu luna ei preaplină fusese cauza, pricina.
Un cineva, un mare știutor, unul care cercetase mult și se cufundase în suflet de om, ani de-a rândul, un filosof-psiholog adică, socotea că, de fapt, toate ființele au… spaimă de prăbușire. Toate. Nu e nimeni scutit de trăirea aceasta. O simt intens sau mai diluat. Conștient sau mai puțin. N-o pot scoate din ei, nu se pot ușura de povara asta. N-o pot exorciza niciodată, orice-ar face. Sunt lovite de ea făpturile, de la început de viețuire, atunci, la ieșirea din pântec de mamă. În clipa intrării aici, pe lumea aceasta, bebeluși izgoniți din apa primordială unde se bălăceau extaziați. Ajung să fie expulzați. Nici măcar o mamă suficient de bună – și sunt chiar cuvintele lui, ale gânditorului – nu-i poate scuti pe oameni de trăirea aceasta. Spaima o poartă cu ei toată viața, neștiut, dar mereu perceput difuz. Uneori acut, în clipele crâncene. E marea frică din care se nasc toate celelalte, nenumăratele frici, despre care se tot vorbește. Întâi și întâi, frica de moarte.
Așa cum somnul sprijină total viața, și se dovedește aracul vieții, precum al viței de vie, care încetează de a fi vie fără el și se… prăbușește, tot așa Doamna Moarte îi dă sensul. Na, uite aici, pare a zice Ea, aici se ascunde la vedere calea fiecăruia. Iar Baba dibuise de mult asta. În funcție de dânsa, de Moarte, trebuie să ne socotim clipele, așa gândea Baba. Și alesese să transmită asta.
Tocmai de aceea scrisese Baba mesajele ei pe foi de brustur. Să rămână scrijelite, nu rostite-n vânt. Voia să împărtășească rosturi și valori prea puțin băgate în seamă. Teribil de simple, dar nu văzute, cel mai adesea. În vâjâiala vieții după a avea, a face, și a deveni ceva-cineva, a se afirma pe sine, a fi observat și validat… Putere, putere… Imagine, strălucire. Noroc că există creativitate, în artă, în tehnologie, și dorință de cunoaștere…, altminteri chiar ar fi totul găunos. Numai că și aici subminează ceva, competiția. A ști mai mult, a crea mai bine, a ajunge mai abitir la rezultate de soi. Totul pe orizontală, într-o țesătură aprigă, o pânzătură a golurilor, socială, largă și mare, absolut aiuritoare. Când esența pare a fi… să fii. Și atât. Și mai mult pe verticală… Nu altceva. Restul sunt secundare, frunze-n vânt. Timp pustiu și până la urmă pustiitor… Asta era credința Babei.
Fuseseră intense epistolele Babei, dar zăpăcitoare, înțelese prea puțin. Voia să transmită cunoștințe simple, simple, nu tocmai aflate limpede de lume și aproape deloc pricepute în miezul lor. De aceea, Ciprienele mici socoteau că sora mai mare era drogată. Văzând-o primind și străduindu-se să adâncească cuprinsul vag și ciudat. Mai ales scrisorile despre moarte, brrr, misterul vieții, și sensul ei. Care sens?!
Ei bine, Cipriana Miezurie da, ceva-ceva băgase la cap și, de atunci, veghea. Asta își pusese în gând să facă și chiar o făcea. Uite și acum, aici. Oblojea pe cea rănită, le apăra de primejdii, le păzea, stătea de strajă. Era conștientă de prăpastia lângă care se trăseseră să doarmă liniștite, deh. Venise acolo ca un fulger aproape. Stătea pe muchie, paravan. Adăsta. Dar mai ales voia să le vorbească Fetelor când s-or trezi. Ah, Trezirea… Despre Bucurie, în dauna fricii ascunse, nici măcar dibuite, ci ghemuite în adânc de mațe. Izvor șerpesc de angoase și anxietăți, de depresii, schizofrenii, agitații și atacuri de panică, paranoie, psihoze, nevroze sau cum le-o tot zice și cum s-or combina între ele… Treze fiind, s-or feri, nu vor avea parte ca neștiutorii…
Bineînțeles, întâi și întâi trebuia să curețe locul. Locul din inimioarele lor neștiutoare, zăpăcite, îmbârligate cu trăiri-bălării. Precum și locul primejdios din pădure în care ajunseseră din neatenție. Din ușurătatea firii. Dar aștepta, nu se îndura să le trezească. Totuși, cât să mai aștepte?
Iar ele nu dădeau deloc semn, că s-ar deștepta din somn. Ba chiar ar fi lungit clipele, fără hotar, fiindcă se desfătau… Aveau chipurile albe, albite de razele lunii, și un surâs interior larg, fără măsură. Se îmbăiau în visele ce le vor fi avut, se lăsau purtate și dezmierdate de imagini feerice. Se vede că se aflau, în vis, nu în pădurea adevărată, ci într-una de cleștar. Cu copaci transparenți, de cristal, cu havuzuri și arteziene diamantine, cu ghirlande de glicine umbroase, cu flori și iederi de smarald, legănate lin, fără alean. Se vede că aripi uriașe de heruvimi și serafimi răsuflau răcoare dulce, în balansul lor, iar arhanghelii prea cunoscuți și adorați, Rafael, Gabriel, Mihael, Ariel și Uriel, ba și Sandalfon și Metatron, sau Haniel, Zadkiel, Raguel, Jophiel își răsfirau culorile de curcubeu, când în nuanțe de violet, când de verde sau roșu. Când de aur pur. Le acopereau cu umbra lor, măturau când cald, când rece întreaga atmosferă. Atât de molcom, atât de plăcut.
Într-un cuvânt, erau bete de extaz Fetele, aromite și adormite pentru lungi nopți și zile. De le-ai fi lăsat de capul lor, la voia lor. Nici n-ar fi putut fi altfel, roabe ale frumuseții perfecte, de neatins, ce le atingea… Le-a scuturat de umăr Cipriana Mierie pe rând și s-au opus în cor. Nuuuuu, mai vrem, nu ne opri, nu ne aduce la zi. Te rugăăăm… Dar a fost aspră. Peste măsură, seacă și dură. Ca niciodată. Avea un țel clar, iar ele se pierdeau pe câmpii ale visării ireale, înșelătoare, hipnotizatoare.
Și anume? În sfârșit, iese la iveală problema… dintelui de lapte. Cel anunțat cu trâmbițe. Și nedezvăluit până acum. Cipriana Miezurie voia ceva anume. Își pusese-n gând să le mâne pe fete să cotrobăiască toate scorburile, mușuroaiele din bușteni putregăiți, cotloanele din grote și peșteri, bolovanii uriași sub care se putea piti ceva, orice isca vreo bănuială de ascuns.
Ce dorea să găsească? Cartea solomonarilor. Terfeloaga trecută din știutor în știutor prin veacuri, de la Marele Bătrân, Magul Timpului, cu leacuri și rețete. Cu învățăminte despre vreme și rostuirea dragonilor din trăsnete și fulgere, cu amețirea și liniștirea uraganelor, dar și cu iscarea lor anume, cu pricină de distrugere, de nimicire a unui dușman care s-a întrecut pe sine cu fărădelegile. A unuia care a fost cercetat amănunțit, pe îndelete, cu timp pentru îndreptare, și găsit vinovat în cele din urmă…
Acolo, între filele îngălbenite și franjurate, aflase ea că s-ar afla și rețeta ce-o căuta. O rețetă? Da. Cum anume să prepari și din ce buruieni, cozi de salamandre, cioculețe de grauri și berze pitice, să clocotești zile și nopți acea fiertură, ce poate produce miracolul. Când scade, să adaugi mandragora… Să se oprească mersul și datul firii pentru scurtă vreme. Și numai cu ajutorul unor copile ar fi izbutit. Doar astfel. Ca, la momentul potrivit, unui copilaș să nu i se transforme toți dințișorii de lapte în dinți de adult. Cei cu care poate mușca apoi din viață, și din alții, an după an, în drumul ce i se așterne.
Acel copil căruia îi va rămâne pitit în guriță un dinte de lapte, întărit și devenit ca fierul, pe după dinții noi, în ascuns, acela va gusta din plin… bunătatea. Va rămâne în el sâmburele copilăriei. Va observa, cu ochi mari, oamenii din jur, dar nu-i va judeca. Copiii mititei par a te mânca din ochi, așa-i. Te sorb. Îți vorbesc cu ochii. Cine n-a văzut? Pușlamalele!
Iar acela cu un dinte de lapte, nu va putea invidia niciodată pe nimeni, nu îi va veni s-o facă. Și nu își va gelozi frații, nici prietenii, nu se va pune proptă în calea nimănui, ba îl va îndemna și ajuta pe cel ce urcă pe brânci. Și îi va părea rău de cel împiedicat. Va sări să sprijine, nu-i va trece prin cap vreun gând răuvoitor. Nu va afla că există și așa ceva. Nu se va hlizi pe seama nimănui, tăvălindu-se de râs batjocoritor. Nu va trebui educat cu insistență pe linia aceasta, doar îi va veni mânușă. Va fi bun. Bun, bun. Asta îi dorea Ciprienei Mărunțele, Căprianei, nimic altceva. Nici vorbă de a mai putea “avea un dinte împotriva cuiva”, nici “dinte pentru dinte”. Dimpotrivă. Răsturnare a vechilor rosturi menite oamenilor mari… Iar aceștia, simțea, bănuia că i s-ar opune de-ar afla de întreprinderea ei. Trebuia să se miște repede deci. Să nu se prindă de veste. Ar fi stârpit-o.
Un dar rar. Copilăria. Să rămână copil, fără a fi imatură. Năstrușnică și veselă. Să se bucure întruna. Nu cu jocuri, ci în joacă. Lumină și zâmbet în ochișori, deși va crește an de an. Candoare fără sfârșit. Inocență, chiar tăvălită de viață. Curățenie sufletească. Puritate. Ceva de care un mare compozitor al tuturor timpurilor, Beethoven, un fel de zeu al muzicii, zicea – nu cunosc altă superioritate în afara bunătății.
Hmm… S-au scărpinat în creștet Fetele pădurii, și s-au apucat de treabă. Nu pe nemâncate, fiindcă în panerul Ciprianei se aflau câte și de toate. Din când în când oftau, cu gândul rămas la pădurea din vis. Se pare că pricepeau că e o plată pentru toate și se cuvine acum să muncească puțin, să trebăluiască, să cutreiere toate cotloanele, să se resfire una de alta și să se readune, ca să dea seamă despre ce-au întâlnit și ce-au găsit. Simțeau că nu numai terfeloaga plină de magii va fi să fie ținta lor. Că li se va dezvălui o lume întreagă ascunsă, dar nepecetluită, încă deschisă omului. Unora, doar unora. Se maturizau Fetele noastre, va să zică.
Iar despre prăpastia ce le stătuse alături, în timp ce visau feeric, au hotărât tacit să nu vorbească. Fără să știe una de alta. O îngropau undeva în adânc de suflet, cu gândul că va veni și vremea să-și amintească. S-o scoată la lumină și să-i cerceteze tainele. După, mai târziu…