Recentul volum al lui Ion Cristofor. Autori sub lupă (Editura Ninis, 2024) este structurat în patru părți (Poeți, Prozatori, Critici și Documentar), reunind abordări ale unor volume sub semnul unei semnificative lecturi cu lupa, ceea ce presupune atenția deosebită asupra detaliului, dar și ambiția detectivistică (detectivii au lupă, nu?) de a descoperi în operele citite amănunte care, probabil, nu vor fi sesizate cu ochiul liber. Amintesc aici că în cunoscutul său Pages/Paysages, Jean-Pierre Richard se referea la o anumită și necesară „miopie” a demersului critic, în sensul apropierii textului de ochi pentru a se permite receptarea detaliului care, de cele mai multe ori, asigură accesul la ceea ce are esențial volumul, lectura lui Jean-Pierre Richard bazându-se în ultimă instanță o programatică „miopie”, mai exact, lectura sa dovedește „o insistență, o încetineală și o dorință de miopie”.
Ion Cristofor nu apelează însă întotdeauna la lupă, dar își pregătește atent receptarea, pregătindu-l în același timp pe cititor pentru întâlnirea cu cartea. În cazul unei poete mai puțin cunoscute, cum este Elisabeta Boțan, este necesară o prezentare, și Ion Cristofor o face la modul convingător: „Părăsindu-şi meleagurile natale, din pitoresca zonă a judeţului Bistriţa-Năsăud, poeta Elisabeta Boţan s-a stabilit, din 2002, în Spania. Ca şi alţi români care au ales soluţia existenţială a bejeniei, poeta şi-a impus să nu-şi părăsească graiul matern, continuând să scrie, cu admirabilă fervoare, şi în limba română. Depăşind dificultăţile la care e supus, inevitabil, un «desţărat», poeta a publicat în mai multe din revistele culturale de limbă română din ţară şi străinătate. Publicaţii din Statele Unite ale Americii, Spania, El Salvador, Mexic şi altele i-au găzduit scrierile proprii sau traducerile. Stabilită în oraşul de naştere al lui Cervantes, în Alcalá de Henares, poeta a tradus din poezia confraţilor săi din ţară, dar şi din opera unor poeţi de limbă spaniolă, un volum remarcabil fiind cel al poetului Andre Cruchaga, lansat în Spania, cu excelente ecouri în presa de specialitate din Peninsula Iberică. Pe lângă intensa activitate de traducătoare, vrednica scriitoare a publicat volumele Dimensiones (Editura Seleer, 2012) şi Egometrie/Egometría (Editura Limes, 2016)”. Criticul trimite la opinii despre volumul citit: „Unul din numeroşii săi comentatori, poetul Mircea Petean, o vede pe autoarea volumului Egometrie, „excelentă poetă şi traducătoare”, ca pe o sensibilitate ce oscilează „între retorica masculinităţii şi poezia tipic feminină, între nostalgia după un acasă idealizat intens şi urgenţele unui prezent ulcerat”. Într-adevăr, această pendulare între contrarii ce par ireconciliabile, dă o dimensiune dramatică lirismului poetei din Alcalá de Henares. Un alt comentator din spaţiul românesc, poetul şi criticul Mircea Bârsilă remarcă apetenţa poetei pentru aşa numita „poezie ocazională”, gen în care se manifestă cu precădere „o acută sensibilitate feminină”, subliniind că „discursul său poetic se desfăşoară, formal şi tematic, pe mai multe trasee”. Opinii de la care pornește autorul pentru a-și construi demersul analitic: „Trăsăturile semnalate, cu fineţe, de cei doi comentatori se regăsesc şi în volumul de faţă, volum ce aduce în plus o aprofundare a temelor predilecte ale autoarei din volumul Egometrie. Cu o evidentă dezinvoltură şi cu certă maturitate, Elisabeta Boţan practică aici o poezie de idei, densă şi concentrată. Asistăm, încă o dată, la confesiunea unei conştiinţe răzvrătite, ce nu acceptă compromisurile şi complacerea în călduţa mediocritate colectivă”. Sau: „Poeta continuă şi în acest nou volum, Zbor între două lumi, să sondeze cu fervoare în profunzimile propriului eu. Lirismul practicat de poeta din Alcalá de Henares e unul de căutare a sinelui, de definire a limitelor şi a deschiderilor. Eul liric se ambiţionează să-şi construiască un spaţiu propriu, în care să evite confruntarea dintre contrarii, unde ar fi posibil să regăsească unitatea pierdută a propriului sine, scindat în fragmente”.
Ion Cristofor scrie în general despre poeți mai puțin cunoscuți, dar și despre aceia care, în „haosul editorial de la noi”, scriu o poezie care „s-a bucurat de prea puţine ecouri”, cum este poezia lui Vasile Mic, „un om el însuşi discret şi timid”. În asemenea situație Ion Cristofor îi cere ajutorul regretatului Petru Poantă, un admirabil critic de poezie. a cărui prezență devine stimulatoare pentru cititorul cu lupa: „Se cuvine să remarcăm că discretul poet din Nord merită pe deplin atenţia cititorilor şi a criticii literare, poezia sa dovedind maturitate şi adeseori profunzime. Într-o epocă dominată de tot soiul de arte poetice sofisticate, Vasile Mic se dovedeşte o voce care mizează pe o netăgăduită etică a simplităţii”.
Ion Cristofor selectează din volumele citite secvențe emblematice pe care le comentează atent, interesat să contureze un profil artistic, precum în situația lui Octavian Boldiș: „Se pot cita numeroase piese frumoase şi coerente din Peronul unei iluzii (2020), de netăgăduit farmec prin linia decisă a versurilor, a unui clasicism perfect adaptat la mişcarea de pendul a sentimentelor. Fluxul sentimental oscilează între tristeţea luminoasă a solitarului şi bucuria celui decis să pătrundă în inima tainelor ce-l înconjoară, între egolatria celui învins şi biruinţa unui spirit lucid, capabil să stabilească limitele iluziei şi cele ale realităţii brutale ce-l înconjoară”. Criticul fixează cu multă siguranță un profil al poetului, reținând la Marcel Mureșanu gravitatea care „face aici casă bună cu ludicul şi fantezismul, în poeme ce evocă tragicul cu o infinită delicateţe, în care inocenţa se învecinează cu ironia şi cu un umor discret, trăsături ce definesc o formulă lirică prin excelenţă a unităţii contrariilor, a oximoronului, mânuit cu farmec şi originalitate”.
Articolele din Autori sub lupă sunt de multe ori niște indemnuri la lectură, aspect ce se reține în mod deosebit din paginile despre cartea lui Constantin Preda: „De aceea, vă îndemn, dragi prieteni, să intrăm în paginile masivului volum, cu pălăria în mână, ca pe sub arcadele unei catedrale în care un înger cu chipul poetului cântă la orgă melodii neauzite: «acest poem îl scriu cu preţul vieţii mele/ poate mâine nu voi mai fi/ de fapt eu n-am existat niciodată/decât sub forma unor poezii// acest poem este un nod de stele-ntr-o batistă/ scrise de un poet/ ce nu există»”.
Situația nu se schimbă prea mult atunci când Ion Cristofor scrie despre un poet de referință cum este Aurel Rău, ale cărui volume sunt citite/recitite ca semnificative creații ale unei personalități întâmpinate cu atitudinea cuvenită.
Atunci când scrie despre prozatori, Ion Cristofor le definește atent creația din perspectiva specificului prozei. Iată cum este prezentat Silviu Buzan: „Tânărul autor cultivă un gen de povestiri ce nu respectă riguros canoanele acestei specii literare a genului epic, care se confundă cu naraţiunea. Pentru prozatorul clujean povestirea pare să fie mai degrabă un gen de scenetă dramatică în care două sau mai multe personaje, cu numele reduse la o simplă iniţială, dezbat cu pasiune probleme filosofice, morale sau etice, în general o problematică actuală”. Nu lipsește prezentarea unor texte semnificative, pentru o necesară concluzie: „Toate aceste povestiri îşi plasează personajele într-o metarealitate, în realitatea propriilor spirite, căci personajele nu sunt decât nişte iniţiale ce susţin anumite idei, fiind doar în subsidiar participante la o istorie faptică”. Lecturile lui Ion Cristofor se finalizează prin formularea unor concluzii care nu pot fi trecute cu vederea. Un roman al Dianei Adamek este citit cu toată atenția: „Într-un anume fel, s-ar putea spune că Pata-tata. Şah e o operă concepută cu o rigoare borgesiană, în care lumea este o oglindire a literaturii şi invers, într-un seducător joc al iluziilor şi certitudinilor. Deloc didactică, noua carte a Dianei Adamek îşi instruieşte cititorul asupra celei mai sigure căi de a descoperi pe cont propriu modul în care trebuie să privească lucrurile şi fenomenele, unghiul privilegiat al legăturii acestora cu Cartea, acea carte visată de Mallarmé, care urma să cuprindă, prin mijloace combinatorii, lumea în integralitatea ei”.
Se citește cu plăcere caldul text despre Nicolae Manolescu (Nicolae Manolescu, Dascălul nostru de literatură) după cum reține atenția în mod deosebit ultima secțiune, Documentar, în care, dovedind calități de critic și istoric literar, Ion Cristofor surprinde interesante aspecte legate de scriitorul Aron Cotruș, reproducând scrisori ale poetului, care nu-i pot rămâne indiferente cititorului.
Ion Cristofor scrie despre știuți și neștiuti, convins fără indoială că nu toți sunt de aceeași valoare, dar el rămâne un cititor cald, care, cu lupa sa magică precum lampa lui Aladin, caută reușitele pentru a se putea bucura de ele sincer și nevinovat.