Sorin Despot
Termeni | condiții
Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2016

 

Materializările noilor sensibilități postumane în poezia ultimilor ani au produs tot atâtea rateuri câte succese. În cronica mea la volumul mort după om al lui Vasile Mihalache (în Tribuna, nr. 343, 16-31 decembrie 2016), principalele rezerve ale utilizării teziste a postumanismului țineau de faptul că, la nivel stilistic, formulele utilizate rămâneau tributare rețetarelor binecunoscute ale poeziei de după 2000. În lipsa unei reale ranversări de coduri, teza din spatele unui volum atât de angajat precum mort după om rămâne suspendată în simplu exercițiu de revizitare a tehnicilor indexate deja de către critica românească. Poate că postumanismul ar trebui să rămână, deocamdată cel puțin, un fundal pentru o poezie din care autorul să nu se ferească să își exhibe mărci personale (s-a testat, s-a reușit). Utilizat „cu teză”, postumanul nu se poate concretiza într-un proiect de sine stătător, așa cum depersonalizarea nu poate, singură, să țină locul unei poezii mai coerente decât simpla inventariere a unor motive familiare.
Tot în cheia unei depersonalizări mai mult sau mai puțin angajate poate fi citit și volumul Termeni | condiții, al lui Sorin Despot, apărut anul trecut la Casa de Editură Max Blecher. Ovio Olaru vedea, în cronica sa la volum, apărută în Cultura, „staze postumane”, prin care discursul se detensiona și se echilibra. Rezerva mea în privința acestei observații se leagă de la faptul că tânărul critic clujean pornea, totuși, de la presupoziția că există, totuși, tensiune în poezia lui Sorin Despot. Or, ceea ce lui Olaru îi scapă, totuși, este evidența unei anomii discursive și a unui karaoke poetic pe care Sorin Despot o probează. Iată cum, de pildă, se instrumentalizează motivele postumane: „mireasa mecanică face tumbe în iarbă. desprinsă din portiera mașinii,/ rochia se pliază în foșnetul cearșafului. cearșafului foșnetul i se pliază/ pe falduri catifelate, unde quantice creaturi cu mănuși și-asigură/ legăturile metalice sub averse de aer condiționat”. Nu că tehnica acumulării în flux a imaginilor ar fi neapărat deranjantă, însă imaginile în sine falsează aproape melodramatic. E o joacă a aleatoriului acceptabilă doar în convenția ludicului, însă utilizată altfel decât decorativ (se încearcă, în poem, o detensionare prin acumulare, după care poemul se finalizează cu „chiloții tăi cu hello kitty sînt o lesă/ în colții monstrului de răchită”), aduce mai mult a lipsă de imaginație decât a construcție inteligentă.
Tot așa, unele poeme, precum infantilizarea prin pupăceală, merg pe direcția unui conceptualism amintind de volumul Vată de sticlă, al lui Sebastian Big, dublat de ludic demonstrativ: „des întîlnit în relațiile cu copiii și cu animalele de companie, dar fără a fi limitat la acestea, procedeul presupune asediul susținut al subiectului cu puzderii de pupici vîrtoși și onomatopee sterpezinde (sic!). obiectivul pupăcitorului este în mod convențional contagiunea celui pupăcit cu sentimente gîdilicioase”. În alte părți, se încearcă pastișe á la Iv cel Naiv: „bună dimineața ta/ se varsă în bună dimineața mea/ și eu, la rîndul meu, o voi vărsa/ în bună dimineața altcuiva;/ m-asigur eu și următorii, negreșit,/ să facă ochi cuvîntătorii, la nesfîrșit”, sau simple duioșii care, atunci când nu cad în kitsch („am coborît dintr-o temă cu iz de sinatra./ m-am lăsat purtat pe sub candelabre,/ am zvîrlit în piruete pe vîrfuri// fantoma ta în rochie de seară”), alunecă în ghidușii gratuite: „stă să plouă cu hașúri apăsate, cu ursuleți de jeleu” sau în aliterații doar de dragul aliterațiilor: „printre pupeze precupețe călare pe șapte parcări”, „pe vidurile vivide care-mi vuiesc în vintre” etc. Senzația de aleatoriu persistă și acolo unde Despot încearcă să fie calofil („am tras de versuri ca nebunii/ ca să le facem să valseze”) sau în incursiuni textualiste amintind de Răzvan Țupa (cazul [mostre de poezie involuntară] e cel mai elocvent). Nici poezia tinerilor nu scapă de playback-ul autorului. Vedem destul Nițescu (dar din Gringo), destul Ion Buzu (cel cu influențele la vedere, care simțea neapărat nevoia să își numească strămoșii totemici) și, la rigoare, și niște Văsieș ori Vlad Moldovan.
Ultimul ciclu, animale de paradă, conține poemele cele mai ample și vădit angajate în comentariu social/anti-capitalist. Însă senzația de proastă gestionare discursivă face ca tot demersul să devină fastidios. Un poem care începe impecabil, precum uite visele mele trăite de alții e rezolvat nefericit în comentariu ludic, cu ironia la vedere, ceea ce face ca tot demersul să cadă în derizoriu: „obișnuiam să mă dezumflu la gîndul că, cel mai probabil,/ voi muri într-o societate porst-înțeles-capitalistă,/ una a competiției rapace, a profitabilității/ dincolo de orice limită etică, dar mai ales/ o societate clădită pe gogoșele gogonate/ administrate cu lingurița/ populației metodic/ îndobitocite.// mi-a trecut”. Mărcile depersonalizării îi slujesc doar lui Sorin Despot, poetul. Poeziei lui, mai deloc. Idiosincraziile și eterogenitatea discursive fac ca momentele bune (ca să numesc câteva: [ne punem în cap], evanghelia după michael moore, bonus track) din volum să fie, ele înseși, aleatorii. De bine, de rău, între atâția poeți care au încercat mixajul cu succes, nu strică să avem și câte-un digei bine intenționat.