Christian W. Schenk, poet, traducător și eseist brașovean care locuiește de jumătate de veac în Germania, a atras în ultimii ani atenția publicului prin despărțirea zgomotoasă de literatura română (expresia, fără epitet, îi aparține și presupune categoricul, fiind definitivă și irevocabilă din propria perspectivă), după publicarea unei motivări de peste 400 de pagini, intitulate Ultimul testament. Nu este cazul să intru în profunzimea acestei dezbateri care nu face obiectul analizei din perspectiva încercării de modelare a „inelului” literaturii locale, pentru că a vorbi despre literatură la modul incluziv înseamnă a înțelege în ce măsură valoarea estetică excede dimensiunea polemică. Din acest motiv voi încerca să evidențiez ceea ce este important din perspectivă estetică și nu ceea ce desparte ideologic sau, plecând de la teoria la care el însuși recurge pentru a justifica/ explica tulburările în câmp literar, teoria încălcării așteptărilor (expectation violation), nu voi lua în considerare ceea ce nu duce la confirmări atâta vreme cât contează proiecția in intentio operis și nu in intentio auctoris. Christian W. Schenk s-a născut la Brașov și a debutat sub influența poeziei lui Tudor Arghezi, pe care l-a și cunoscut, apoi s-a dezvoltat grație mentoratului unui poet brașovean pe nedrept uitat, Vasile Copilu Cheatră, la recuperarea memoriei căruia probabil că este cel mai sârguincios discipol. Biografia sa este bogată în întâlniri memorabile, multe dintre ele mediate chiar de Vasile Copilu Cheatră, dar nu acestea sunt aspectele relevante, ci sârguința și munca sa de mai bine de jumătate de veac de a aduce în prim-plan literatura română în patria adoptivă, Germania. Christian W. Schenk este poet, debutând la Mainz în 1981 cu volumul bilingv Poezii/ Gedichte, continuând să publice numeroase volume de versuri în română și germană. Nu obsesia poetizării și tonul elegiac al poeziilor sale, nici jocurile de cuvinte, imagistica arborescentă și abundența figurilor de stil expuse într-un tipar poetic modernist, fără a fi tributar vreunei generații literare autohtone, constituie punctul forte al prezenței sale scriitoricești în lume, nici măcar numele importante ale celor care au semnat recenziile și cronicile de carte, multe dintre ele adunate în Eseuri critice despre Schenk: Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Emil Manu, Dumitru Micu ș.a. nu reprezintă esența operei lui Schenk. Scriitorul brașovean stabilit în Germania a avut un rol fundamental și unic în expunerea literaturii române în limba germană. A tradus enorm din poezia românească de prim raft – o bună parte a acestor ani a fost dedicată studiului, traducerii și publicării operei lui Mihai Eminescu1 – dar și din literatura contemporană, fiind autorul unei monumentale antologii a liricii românești de la începuturi până azi, în șapte volume, Rumänische Lyrik Anthologie von den Anfängen bis heute, publicate la propria editură, Dionysos Verlag din Boppard. Pentru că simpla expunere a operei de promovare a literaturii române în limba germană este suficientă înțelegerii rolului acestui scriitor și traducător brașovean în a face cunoscută literatura română în lume, am optat pentru evidențierea rigorii analitice care stă la baza expunerii clasicilor, mai precis a cunoașterii fenomenului Eminescu.
Christian W. Schenk are o contribuție fundamentală în ceea ce privește opera eminesciană, iar această contribuție nu se rezumă doar la traducerea în germană a poeziilor, ci și la studierea interferenței poetului cu limba și literatura germană. Un asemenea mod de recuperare, în colaborare cu un alt brașovean (prin adopție), Valentin Coșereanu, devine manifest prin lucrarea Eminescu. Afinități lirice de tinerețe. 1869-1874, publicată în cea mai cunoscută colecție de profil a vreunei edituri românești, colecția Eminesciana a Editurii Junimea2. Cei doi cercetători recuperează critic antologia eminesciană de lirică (în limba) germană, adică acele poezii transcrise în caietele lui Eminescu în anii studenției sale la Viena, capitala spiritualității, și în Berlin, capitala militarismului, analizând opțiunile de lectură și tezaurizare ale poetului român, majoritatea provenind de la autori neconfirmați, chiar minori. Valentin Coșereanu și Christian W. Schenk își propun încă din primele paragrafe ale lucrării această recuperare obligatorie, pentru o mai bună înțelegere în studiile de eminescologie a anilor formării, influențelor (tematice) și literaturii de referință: „O antologie din lirica germană a timpului alcătuită de Eminescu în perioada studenției la Viena și Berlin, aspect necercetat în toată amplitudinea lui, este în fapt conținutul volumului de față. Găsim, așadar, copiate în manuscrisele poetului român un număr impresionant de poezii (câteodată numai fragmente ale acestora sau creații lirice ale altor poeți decât cei ai literaturii germane, dar cu predilecție dintre aceștia) care cuprind o arie imensă: din Norvegia în Italia, din Spania în Persia străveche ori în America, Franța și Anglia, până în inima Rusiei. Sunt, în majoritatea lor, creații originale cu epicentrul în limba uzuală a imperiului austro-ungar, producții lirice de structură ori afinitate romantică. Este vorba despre o sumă de poezii deloc neglijabilă, produsă de un număr însemnat de poeți între care unii își dorm somnul veșnic și meritoriu în Panteonul creativității universale, așa cum este cazul unor scriitori precum Goethe sau Heine, Firdusi sau Victor Hugo” (p.7).
Evident, așa-numita antologie de poezie (în limba) germană realizată de Eminescu, presupunând poeme sau fragmente de poeme copiate în paginile manuscriselor sale, cel mai adesea separate distinct de propria creație, nu constituie o noutate în cercetarea de specialitate, de referință fiind studiul Eminescu și romantismul german publicat de Zoe Dumitrescu-Bușulenga în numărul 1 din 1985 al Revistei de istorie și teorie literară, sau ampla lucrare, în două volume, Sursele germane ale creației eminesciene publicată în 1999 la Saeculum I.O. a profesorului Helmuth Frisch de la Universitatea din Bochum, dar recontextualizarea și analiza aprofundată a operei scriitorilor antologați de poet îmbunătățește perspectiva. Ceea ce aduce nou lucrarea lui Valentin Coșereanu și a lui Christian W. Schenk este tocmai relevanța și amplitudinea analitică, proiectate de la bun început, dublate de acuratețea analizei și de capacitatea de a corecta erori interpretative sau de atribuire, cum este cazul presupuselor texte în germană atribuite de Frisch lui Eminescu, aparținând de facto lui Karl Woermann. De altfel, poetul din Hamburg, deși cu doar șase ani mai mare decât Eminescu, a avut cea mai mare înrâurire asupra sa în anii studenției vieneze și berlineze, în manuscrise (în douăsprezece manuscrise distincte) fiind descoperite nu mai puțin de patruzeci de poeme sau fragmente de poezii ale lui Woermann. Această surprinzătoare opțiune pentru poeții „de mijloc” e motivată de afilierea tematică, de dorința de cunoaștere, de nevoia de umplere a unui gol formativ, nu de aplicarea incorectă sau de neaplicarea unor criterii obligatorii în alcătuirea antologiilor – de altfel, expresia de antologie asociată culegerii de texte copiate în anii studenției de poet nu aparține acestuia, ci eminescologilor -, iar demonstrația este făcută cu asupra de măsură de cei doi autori ai lucrării. Argumente puternice privitoare la această afiliere tematică predominantă vin din partea multor eminescologi, iar perspectiva comparatistă ca abordare în lucrul aplicat pe „antologia Eminescu de lirică germană” este inadecvată și respinsă cu argumente de o bună parte a acestora. Argumentul echilibrat al lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga este elocvent: în linia unei analize riguroase, studiile comparatiste ar îndepărta centrifug cercetătorul de opera eminesciană, dar ar deschide posibilitatea focalizării pe confluențele fertile, „ar putea circumscrie cu aproximație măcar larga arie a întâlnirilor mai mult sau mai puțin determinante pentru un spirit atât de liber și neînchipuit de bogat cum a fost acela al lui Eminescu” (p.48). Coșereanu și Schenk exploatează aceste întâlniri, care presupun în volumul cercetătorilor brașoveni o riguroasă așezare și un parcurs metodologic consistent: focalizarea pe opera și activitatea autorilor și traducătorilor din care a copiat Eminescu, reproducerea corpusului de poezii (în varianta integrală), traduse de Frisch, dar expunând și traduceri din germană ale acestor texte realizate de Leonard Gavriliu (pentru ediția Academiei Române a Operei eminesciene), confruntarea textelor și expunerea diferențelor și chiar recuperarea unor texte în cazul cărora nu a fost găsit originalul german, în cazul Heine, Goethe sau Pfeiffel.
Remarcabile sunt, așadar, și experiența eminescologului Valentin Coșereanu, și acribia poetului și traducătorului Christian W. Schenk – „toate textele în limba germană, precum și titlurile poeziilor sau volumelor citate în carte au făcut obiectul aparte al Dr. Christian W. Schenk” (p.51), notează eminescologul – pentru a reda metodic, fără pretenția exhaustivității și epuizării resurselor, suma de convergențe formative dinamice din anii studenției în limba germană la Viena și Berlin. Tema pesimismului lui Hieronymus Lorm, implicarea socială a lui Heinrich Heine, prieten cu Marx și promotor al socialismului utopic al lui Saint-Simon – cei doi autori evidențiază fără dubii faptul că influența lui Heine asupra lui Eminescu este mult mai puternică decât și-o imagina G. Călinescu, de pildă -, temele suferinței pe patul morții și a pierderii iubitei la Conrad Ferdinand Meyer, tranziția târzie dinspre romantism spre realism în cazul norvegianului Andreas Munch sunt câteva exemplele de conjugare și evidențiere a întâlnirilor creative dintre poetul român și lirica la care a avut acces prin intermediul limbii germane. „Pe măsura adâncirii lecturii manuscriselor eminesciene am realizat, subliniază autorii, interesul special al poetului român pentru marile teme care-l vor fi preocupat și pe el (în mai substanțială măsură): iubita și iubirea pierdute, dar și natura părtașă (sau nu) în care se desfășoară aceasta” (p.167). Atunci când apropierea textelor eminesciene de textele-sursă este mai mult decât evidentă, ca în cazul poemului Romanze von Elfenbrunnen al lui Emanuel Geibel – „de altfel, pe Geibel, Eminescu îl citise asiduu, dar îl prețuia prea puțin (Frisch)” – de Făt-Frumos din tei, demonstrația celor doi este evidentă, iar argumentele sunt consistente și consonante cu opera altor eminescologi: „Se știe astăzi că Eminescu era un creator foarte exigent îndeosebi când era vorba de simțul proprietății literare a altuia (Petrovanu, 1985:59), el care vorbea despre furtișagurile literare, imitațiilor nemărturisite, localizarea numelor personagiilor (ibid.), căci nu în zadar conchide Dan Petrovanu: cine și-l poate închipui pe Eminescu initând „nedeclarat” scenariul unei poezii de factură cultă, cu autor cunoscut, într-o poezie publicată de el însuți, n-a înțeles nimic din caracterul poetului (ibid.). Ceea ce este just pentru oricine cunoaște exigența proverbială a poetului român” (pp.306-306), dar evocarea studiului realizat de matematicianul și omul de cultură Dan Petrovanu Eminescu și Geibel: de la „Romanze fur Elfenbrunnen” la „Făt-Frumos din tei” și „Povestea teiului din nr.1/1985 al Revistei de istorie și teorie literară nu asigură singurele sau suficientele argumente în soluționarea problemei similarității, ci doar deschide analiza. Închei această sumară trecere prin cele aproape șase sute de pagini de analiză eminescologică aplicată evidențiind adevăratul potențial al eminescologului, dar și poetului și traducătorului brașovean care locuiește în Germania: raportarea critică la literatura română de prim-raft și redarea ei în lumina adevăratei valori. Această perspectivă luminează suplimentar opera lui Schenk.

 

 

Note
1 A se vedea, spre exemplu, Mihai Eminescu. (2000). Sämtliche Gedichte. Boppard: Dionysos; MIhai Eminescu. (2011). Gedichte. Rumänische Lyrik. Boppard: Dionysos. Kindle Edition. Mihai Eminescu (2017). Poezii/ Gedichte. Iași: Junimea, colecția Eminesciana Bibliofil), 222p; Mihai Eminescu. (2019). Die schönsten Gedichte Eminescu’s; Rumänische Lyrik. Boppard: Dionysos, 156p.
2 Valentin Coșereanu, Christian W. Schenk. (2022). Eminescu. Afinități lirice. 1869-1874. Iași: Editura Junimea, colecția Eminesciana, nr.105. 573p.