Nu numai mass media din zilele noastre, orientate mai curând spre lipsuri și accidente, dar și analizele specializate prezintă constant nu altceva decât o lume în criză – înțelegând prin „criză” situația în care un organism întâmpină dificultăți care îi pun în pericol identitatea. Dacă cineva vrea să dea o diagnoză societăților în care trăim nu poate ocoli termenul criză.
Nu este aici neapărat un motiv de îngrijorare, căci unele crize au deschis în istorie orizonturi noi pentru oameni. Imperiul roman s-a prăbușit într-o criză, dar oamenii au căpătat încredințarea unei lumii aflată sub voința lui Dumnezeu. Criza europeană încheiată cu Pacea Westfalică a dat siguranța unui sistem internațional bazat pe suveranitatea statelor indiferent de mărime și forță. Criza socialismului răsăritean s-a încheiat în jurul lui 1990 cu extinderea lumii bazată pe drepturile și libertățile individuale.
Îngrijorare produce însă faptul că suntem pe cursul prăbușirii de siguranțe. Știm de multă vreme că siguranța exprimată de Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează eminamente rațional, a fost infirmată de primul război mondial. Siguranța că economia de piață nu întâmpină dificultăți au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecările în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, de eșuarea în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limită a acțiunilor lor viața altor oameni a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte, a contrazis-o emergența autoritarismelor.
Acum suntem nevoiți să luăm în seamă faptul că și siguranța că lumea se îndreaptă, după 1990, spre societăți ale libertăților cetățenești și ale democrației se circumstanțiază (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016). Chiar în asemenea societăți se petrece astăzi emergența de autoritarisme ce relativizează însăși libertățile cetățenești și democrația cucerite cu greu. Oricum, istoria nu “s-a sfârșit”, cum s-a crezut grăbit.

I. Societatea nesigură

Diagnoza mea este că am intrat în multe locuri din lume în “societatea nesigură”. Nu mai poți păşi în realitate fără să păşeşti în nesiguranță. Câteva comparații sunt suficiente (pentru detalii Andrei Marga, Criza și după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj-Napoca, 2013), pentru a face plauzibilă această diagnoză.
Bunăoară, Thomas Jefferson era convins că legislația evoluează cu timpul, în funcție de „progresul minții umane. Or, acest „progres” n-a adus neapărat legislații mai bune. Deja Max Weber ne-a transmis un avertisment (“copacii libertății nu se vor înălța până la cer”) și o imagine austeră privind ceea ce urmează („carcasa tare ca oțelul a supunerii”) în societățile viitorului.
O viziune grandioasă, începând cu „fizicienii” antichității eline, ne-a acomodat cu convingerea că ar exista o ordine „naturală” a lucrurilor. Între timp, așa cum Werner Heisenberg a dovedit cu “principiul indeterminării”, “natura” nu mai este de găsit în afara instrumentelor existente de observare şi măsurare.
Istoria a trecut dincoace de mediile clasice, „puterea” și „banii” și se face sub impactul mediilor ce interacționează mai complicat decât s-a anticipat, ale politicii, banilor, pasiunilor, mediatizării, proiectelor de dominație, proiectelor pur şi simplu. Istoria a devenit „impenetrabilă”.
În zilele noastre valorile (adevărul, binele, frumosul etc.) sunt supuse „deconstrucției”, încât încetează să mai fie ferme. Relativismul s-a extins. Oamenii se conduc mai curând după alte informații, decât cele ale științei, și se vorbește (vezi Oxford Dictionaries’Word of the Year, 2018) de intrarea în „epoca postadevărului”.
Ştiința a făcut posibilă o dezvoltare tehnologică fără egal, dar şi-a îngustat continuu, prin specializare şi fragmentare, unghiul de vedere. Ştiințele etalează tot mai multe cunoştințe despre aproape orice, dar oferă eventual cunoaşterea, însă prea puțin înțelegerea a ceea ce se petrece în jur.
Complexitatea a crescut din toate direcțiile. Tehnologiile sporesc dependențele vieții, mediatizarea modifică societățile, digitalizarea le face manipulabile. Odată cu genetica și științele creierului se trec linii roșii ale culturii – crearea de oameni în configurații fără precedent în laborator. Fake news-urile au devenit curente. O cantitate enormă de inexactități, deturnări ale atenției, aproximări, falsuri umple spațiul public şi orientează percepții, chiar decizii, care afectează societățile.
În sfârșit, oamenii comunică astăzi instantaneu la nivel planetar, iar organizațiile internaționale fac din anumite valori repere universale. Sunt astfel bune premise pentru înaintarea umanității spre o societate luminată a ființelor rationale. Cu toate acestea, nici terorismul, nici criminalitatea, nici frauda, nici corupția n-au fost înfrânte. Adesea, ele cresc amenințător și pun la încercare siguranțele vieții de zi cu zi.
A recunoaşte nesiguranța nu implică în mod necesar lamentare sau teamă. Într-o cultură a căutării de rezolvări, cum este cea în care trăim, nesiguranța crescută încurajează luciditatea și efortul de „prindere” mai din adâncime a lucrurilor. Acum suntem conjurați să adâncim cunoașterea spre a face față nesiguranței.
Tot astfel suntem provocați la adâncirea reflecției spre a face față crizelor. Acestea s-au extins și diversificat ca niciodată. Care este, însă, în mare, tabloul crizelor de azi?

II.Tabloul crizelor actuale

Trăim în zilele noastre multiple “crize globale”. Chiar în condițiile unei capacități de producere fără precedent „criza de bunuri de strictă necesitate” nu a putut fi eradicată – un efectiv ridicat de oameni trăind în lumea actuală sub limita sărăciei. Continuă „criza distribuției bogăției” odată cu adâncirea decalajelor sociale (Anthony Atkinson, Inequality. What can be done?, Harvard University Press, 2015). Este perceptibilă o „criză ecologică” – deteriorarea naturii atinge deja alimentația, iar apa potabilă este de pe acum insuficientă. Ne apropiem de „criza energetică” – inclusiv ca urmare a scăpării de sub control a energiei nucleare și a proliferării armelor de distrugere în masă. Își face loc „criza comunicării” – din momentul în care fake news-urile se dovedesc eficace în manipularea populațiilor. S-a intrat în „criza democrației” – pe de o parte, democrația generează în multe țări un nou autoritarism, pe de altă parte, democrații consacrate nu mai sunt sensibile la desfigurarea democrației prin reducerea la un simplu mijloc de selectare periodică a reprezentanților, care ies apoi, măcar pe câțiva ani, de sub control public. Suntem deja într-o nouă „criză a umanității”, prin trecerea altor linii roșii – de pildă, cea a comerțului cu ființe umane. Suntem în „criza sistemului internațional” – s-a ieșit din lumea unipolară a anilor nouăzeci, dar un alt aranjament global, cu o nouă compunere a forțelor lumii, nu s-a atins (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2017), iar „armele supersonice” au intrat în scenă. Trăim, în sfârșit, „criza globalizării” – aceasta a pus în mișcare lumea pe o scară fără precedent, dar cei care nu pot concura plătesc costuri grele (Andrei Marga, După globalizare, Meteor, București, 2019), încât o soluție devine imperativă.
Trăim „crize societale”. Deja în anii șaptezeci s-a vorbit de patru crize în societățile industriale avansate: „criza economică”, ce rezidă, la nivelul indicatorilor empirici, în criza finanțelor publice, inflația persistentă, disparitatea dintre sărăcia publică şi bogăția privată etc.; “criza de raționalitate”, constând în dificultatea de a concilia măsuri care să mențină suportul de masă pentru sistem şi măsuri tehnocratice care să-i crească eficiența; “criza de legitimare”, constând în dificultatea de a păstra legitimarea prin metodele clasice ale democrației liberale, luată ca bază normativă a funcționării în stat, în condițiile în care se promovează măsuri motivate tehnic; “criza de motivație”, constând într-o eroziune a tradițiilor, fără ca noile sisteme universaliste să poată fi destul de eficace în motivarea oamenilor(Jürgen Habermas, Legitimationsprobleme im Spätkapitalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973). Se înțelege că în societăți mai puțin avansate aceste crize sunt mai acute.
Astăzi, însă, tabloul este mai complicat, ca urmare a ascuțirii de noi crize ale societății chiar în cadrul celor amintite. Este „criza ocupării forței de muncă” sub dubla lovitură din partea efectelor tehnologiei avansate și din partea competițiilor pentru piețe. Este apoi „criza datoriilor suverane” – statele de referință acumulând datorii publice care grevează și prezentul și viitorul întregii lumi. Este o „criză a politicii” – aceasta tinde să se reducă la administrarea a ceea ce este și căutarea disperată de voturi, în loc să fie proiect alternativ în interes public. Este „criza sensului instituțiilor” – în primul rând a dreptului, care permite “poluarea constantă a normei constituționale prin decizii” (Pierre-Henri Chálvidan, L’épuisement de la démocratie, in „La nouvelle revue universelle“, No. 9, Juillet-aôut-septembre, 2007, p. 39). Este „criza capacității integrării individului” – care o ia pe direcții deviante, între care adeziunea la terorism, sau explodează într-un narcisism (Hans-Joachim Maaz, Die narzisstische Gesellschaft. Ein Psychogramm, C.H. Beck, München, 2012) ce pregătește noi pericole.
Recidivează „criza europeană”. Am consemnat cu ani în urmă o “criză de creativitate”, ce constă în aceea că societățile europene, devenind ele însele, între timp, de masă, rezolvă probleme de integrare a persoanelor în sisteme, dar produc prea puțină inovație în sisteme. Politic, indicatorul empiric este uzura pe care o trăiesc „ismele”, iar, în plan intelectual, indicatorul empiric este poziția secundarizată a creatorilor europeni în ştiințele experimentale. Apoi, o “criză administrativă”, constând în faptul că o unitate de acțiune europeană în situații, chiar extreme, nu se atinge sau se atinge prea puțin. În Europa au loc conflicte violente, dar comunitatea europeană pare copleşită şi, uneori, paralizată. În sfârşit, o “criză de identitate”, constând în aceea că identitatea europeană este resimțită în cele mai multe împrejurări doar ca una geografică, nu ca şi identitate culturală (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2005, pp. 90-91). Nu s-au depășit aceste crize.
Dar și crizele menționate iau azi noi forme. Se trăiește tot mai mult “criza legitimării” – de pildă, Comisia Europeană nu dă seama practic în fața nimănui, iar Parlamentul european are atribuții confuse (Thomas Piketty et…, Pour un traite de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017); “criza identificării” – unificarea europeană ajunge să fie concepută ca asociere de abordări naționale, greu de conciliat, mai curând decât ca şi construcție a unei comunități caracterizate de împărtăşirea unor idealuri; “criza conducerii” – Europa traversează o gravă criză de leaderi, diferiți boss-i sau manageri preluînd conducerea la diferite niveluri, fără a fi capabili să exercite conducerea necesară în condiții istorice noi, iar deciziile majore ale Europei se adoptă lent şi rămân adesea ambigue sau incerte; „criza demografică” – ponderea indigenilor scade continuu în favoarea imigranților cu background cultural diferit, în vreme ce continuă tendința postbelică de emigrare a europenilor spre America de Nord și Australia.
Se trăiesc „crize naționale”. În unele țări continuă „criza investițiilor” – privatizarea care s-a aplicat ca terapie de șoc nu a fost însoțită de investițiile proiectate (Jeffrey D. Sachs, La fine della povertà. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare definitivamente la miseria dal pianeta, Mondadori, Milano, 2005) sau a fost realizată defectuos (Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă, Editura Academiei Române, București, 2018). În altele este perceptibilă „criza resurselor culturale” – angajarea pe direcția unei societăți democratice favorizează mai curând libertarianismul decât democrația. Există o „criză a capacității de a se asuma pe sine” semnalată chiar în țări de referință (Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie!, Fayard, Paris, 2014). Există o „criză juridică” – statul de drept democratic este confundat cu statul de drept existent, iar efortul procurorilor și judecătorilor de a controla celelalte puteri ale statului (juridismul) și-a făcut deja loc. In sfârșit, se trăiește o „criză a încrederii în viitor” – ceea ce are ca efect emigrația masivă din unele țări.
Trăim „crize ale individului”. Este deja gravă „criza accesului la bunurile vieții”, căci, din cauza pierderii de locuri de muncă, schimbării exigențelor producției, migrației capitalurilor, mulți oameni nu au acces la bunuri de subzistență. Este apoi „criza identității personale” – mai cu seamă la întâlnirea unor scripte culturale locale cu cerințele modernității se produc conflicte de identitate ce se rezolvă uneori tragic. Continuă „criza recunoașterii personale” – recunoașterea de drepturi nefiind încă un capitol încheiat în istoria statului de drept democratic. Se manifestă în multe locuri „criza autonomiei individuale” – individul proclamat liber nu are mijloacele de a-și afirma libertatea, iar subiecți instituționali (statul, organizațiile, serviciile etc.) îl iau sub control. Este „criza intimității” – odată cu progresul digitalizării însăși intimitatea este luată în regie de către forțe obscure.

III. Abordări ale crizelor și critica lor

Fiecare criză are cauzele și antidotul ei. Criza economică are cauze sociale, juridice și politice și nu se rezolvă cu soluții la crizele trăirilor individuale. Nu se depășește criza de legitimare prin mărirea producției și ameliorarea distribuției. Nici criza democrației nu se rezolvă cu mijloacele combaterii crizei economice, căci are cauze instituționale și culturale. Nici criza intimității, având resorturi în fond tehnice și juridice, nu poate fi depășită prin simpla ameliorare a accesului la bunuri. Putem mări lista exemplelor. Este evident că o rețetă universală în combaterea crizelor nu avem la dispoziție, originea acestora fiind eminamente diversă.
Pe de altă parte, nici o criză nu se rezolvă fără a rezolva alte crize. De exemplu, de rezolvarea crizei economice depinde rezolvarea crizei ocupării forței de muncă și apoi a altor crize, chiar a unora dintre crizele individului. Nu putem rezolva crizele individului fără a depăși criza democrației.
Putem găsi, însă, un numitor comun al acestor tipuri de criză? Răspunsul meu este negativ.Nu putem asimila în vreun fel crizele datorate penuriei cu crizele integrării în societate sau crizele sensului. Nici crizele sistemului internațional cu crizele democrației. Sunt, de fapt, crize ce vin din cauze diferite și rămân structural diferite.
Diversele tipuri de criză pot fi profilate prin examinări factuale și explicații – ceea ce este prin sine un pas mare înainte. Permite însă această descriere a crizelor o generalizare filosofică de felul celei tradiționale?
Știm, de exemplu, că pentru Hegel crizele vor fi continue, căci se originează în situația în care legitimarea instituțiilor nu se mai revendică din tablouri religioase ale lumii, ci se bazează pe voințele inevitabil subiective și schimbătoare ale cetățenilor. Acest răspuns nu ne mai consolează, căci crizele nu numai că sunt continue, dar s-au înmulțit.
Nu ne satisface nici răspunsul lui Marx, care considera proprietatea privată ca sursă a crizelor și abolirea ei ca soluție. Multe crize nu au originea în proprietatea privată și nici nu au dispărut prin abolirea ei.
Nietzsche vedea originea crizelor în descompunerea individualității și depășirea lor în reintensificarea individualității. Azi avem o intensificare a individualității până la narcisism, dar ea mai curând adâncește crizele existente.
Husserl vedea în crizele timpului o înțelegere îngustată a rațiunii, care, din călăuză a conduitei aptă să confere sens vieții umane, a fost redusă la un simplu instrument pentru supraviețuire, eventual pentru obținerea puterii. El credea că putem ține piept crizei şi o putem chiar depăşi printr-o anamneză: anamneză a originii şi a sensului ştiinței moderne. Azi avem anamneză, dar crizele nu se reduc.
Heidegger vedea în “nihilismul” modern originea crizelor și în national – socialism depășirea lor. Istoria anilor treizeci și patruzeci de sub acest stindard ne scutește de comentarii. Oricum, figuri ce se proclamă salvatoare mai mult ascund o vreme crizele, dar nu le rezolvă.
Habermas consideră că putem privi crizele în cele din urmă ca efect al dominației și al distorsionării comunicării pe care aceasta o antrenează, iar discursul ca soluție. Cunoscutul filosof profilează o democrație în care fiecare cetățean are dreptul nelimitat la argumentare, iar cel mai bun argument triumfă. Dificultatea care se manifestă cu putere în democrații de astăzi este că nici democrația nu conține piedici suficiente la alunecarea în autoritarisme și, așadar, în crize. Habermas are dreptate că democrația asumată în profunzime este terenul soluționării crizelor, dar acum întrebarea este: cum facem ca democrația însăși să nu intre în criză? De ce derapează democrația în post-democrație?
Habermas înclină să pună post-democrația în seama secătuirii albiei aspirațiilor și scăderii anvergurii liderilor. El a văzut bine derapajul actual și a acuzat partidele existente.
Este destul? Sunt de părere că democrația trebuie înzestrată cu mecanisme de gestionare a democrației încât să se prevină ceea ce se petrece astăzi abundent – mituirea, intervenția de forțe oculte, din interior și din exterior, manipularea cu pericole, discreditarea argumentelor rivale. Este aici o problemă, care este problema crucială a democrației timpului nostru. Apelul tot mai frecvent la Curțile Constituționale rezolvă abia o parte a acesteia. Și democrația are nevoie de vigilență și reflexivitate continua și mai ales de dezvoltare într-un cadru precizat.
Indispensabilă rămâne, după părerea mea, o abordare integrativă, care operează în orizontul întregului societății, dar fără a mai deriva (cauzal) o parte a acestuia din alta. Diferențierea este atât de mare încât fiecare parte este în măsură fără precedent dependentă de ea însăși înainte de orice.
O abordare integrativă nu mai dă rezultate dacă nu recunoaște autopoieza. „Sistemul este propria sa operă” (Niklas Luhmann, Einführung in die Systemtheorie, Carl-Auer-Systeme Verlag, Heidelberg, 2002, p.112) și trebuie privit astfel.
O abordare integrativă a crizelor nu mai dă rezultate nici dacă nu face loc noilor observații prilejuite de evoluția democrației însăși. Lucrurile stau astfel încât trebuie asumată condiționarea aplicării democrației de voința politică a statului național.

IV.Filosofia pragmatismului reflexiv

Asumpția mea filosofică este că oamenii pot fi liberi de la natură, dar viața lor este de la început sub organizări. Ei își fac istoria în condiții ce se lasă descrise ca sisteme. Aceste sisteme îi pot copleși pe oameni și îi copleșesc, dar rămân accesibile unei abordări acționale.
Realitățile ce afectează viața oamenilor sunt dependente în fond de acțiunile acestora. Oamenii sunt ființe care își produc prin acțiuni diferențiate condițiile de viață de toate naturile – tehnică, economică, socială, politică, culturală – și trăiesc după cum fac această producere și cât o fac.
Optica mea este evident a pragmatismului. Spre deosebire, însă, de pragmatismul de mult consacrat (Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2016), care reducea acțiunile la acțiuni instrumentale, pragmatismul pe care îl articulez extinde lista acțiunilor.
Extinderea este corespunzătoare unui fapt de importanță decisivă: oamenii nu urmăresc, în reproducerea lor culturală a vieții doar un scop. Nici supraviețuirea, nici viețuirea, nici întruchiparea unei valori sau alteia nu epuizează scopurile umane. Acestea sunt multiple: reducerea muncii ca trudă, mărirea producției economice, cooperarea cu ceilalți, distribuția echitabilă, eliberarea de dominație, afirmarea personalității, șanse de schimbare în bine. Acestora le corespund, mai departe, acțiuni diferite după structura lor – instrumentală, strategică, comunicativă, dramaturgică, emancipativă, reflexivă.
Diferitele acțiuni nu prezintă de-a lungul istoriei un singur fel de a depinde una de alta – nu se poate vorbi justificat de regularități în materie. În diferite societăți se intră în diferite constelații ale tehnicii, economiei, relațiilor sociale, politicii, culturii, în particular a artei, în care ponderea fiecăreia este mai mare sau mai mică și în care fiecare joacă un rol condiționat de celelalte.
De aceea, emergența unei dimensiuni din celelalte nu este generalizabilă. Uneori economia a afectat totul, alteori religia, alteori forța militară, mai nou mediatizarea. De aceea, filosofia care a încercat să găsească „unitatea din care rezultă toate” sau „elementul primordial” sau „factorul prim” a intrat de mult în conflict cu cercetarea istorică factuală din diferite domenii și nu iese victorioasă.
Nici o dogmatizare – nici cea a democrației, a statului de drept, a oricărui universalism – nu dă rezultate. Fiecare are nevoie de reflecție – adică de acea capacitate de a raporta nu numai realități la idei, ci și idei la noile realități ca o condiție a propriei relevanțe.
Pragmatismul pe care-l promovez este astfel reflexiv în dublu înțeles: el își asumă lista întreagă a acțiunilor, diferite după structura lor, presupuse de reproducerea socială și culturală a vieții pe o treaptă evoluată și face din reflexivitate cheia fiecărui moment. Una dintre tezele mele sună: câtă reflexivitate atâta cultură și câtă cultură atâtea performanțe.

V. Răspunsuri la crize

În tematica crizelor moștenim una dintre cele mai vaste reflecții. Ele trebuie cunoscute, dar istoria reflecțiilor este de luat ca instrument, nu ca o constrângere. Altfel viziunile însăși stagnează.
Astăzi suntem într-o criză de viziune. Stăruim, de fapt, în organizări vechi și politici învechite, căci navigăm în interpretări și idei depășite de realități. Este prea mică preocuparea tragerii de învățăminte din experiențele deceniilor recente. Refugiul în trecut, fie el și recent, este covârșitor. Lipsește curajul inițiativei.
Sunt de părere că este ora unei căi noi între stagnare și aventură – calea unei reconstrucții. Este vorba de reconstrucția conceptualizată cu optici proaspete a reproducerii sociale și culturale a vieții, folosind, desigur, atuurile certe ale tradiției de gândire.
Dacă este să formulez cât mai simplu ideea, atunci aș spune că trăim astăzi în societăți în care oamenii, își fac, mai departe, istoria prin acțiuni, acțiuni diferite după structură, dar o fac mai ales în patru sisteme pe care istoria modernă le-a generat. Mă gîndesc la economie, în care includ, de asemenea, știința și tehnologia; la politică, în care includ și valorile organizatoare și armata; la administrație, în care includ și sistemul de drept; la cultură, în care includ și educația și reflexivitatea.
Așa stând lucrurile, la întrebarea privind dezlegarea crizelor actuale, răspunsul mai capabil de confirmare factuală este că fiecare criză reclamă o soluție în termeni specifici, că soluționarea unei crize depinde de dezlegarea altor crize, dar și că trăim realități fasonate de interacțiunea celor patru sisteme.
Interacționismul ia din capul locului distanță de exaltarea accidentelor în istorie. Interacționismul pe care îl promovez ia distanță de mentalitatea ce pune ceea ce ni se întâmplă seama intervenției miraculoase a cuiva, de imaginarea unui subiect al istoriei în format mare (o putere dominantă, o forță ocultă, o coalizare fatală).
Nu se poate izola un sistem care să fie atotexplicativ și nici o criză care le explică pe toate celelalte. Optica interacționistă (vezi Andrei Marga, Die kulturelle Wende…, Cluj University Press, 2005) scoate astfel conceperea crizelor din dificultăți, fără a cădea în pesimismul lui Michel Foucault, care vedea structuri, dar nu și oameni, sau în birocratismul savant al lui Niklas Luhmann, care a recunoscut doar sisteme funcționale ce înghit orice inițiativă.
Abordarea interacționistă pe care o am în vedere conține patru teoreme care aduc reflecțiile noastre pe pământ. Ele deschid șansa dezlegării practice a crizelor actuale.
Prima: nu este soluție la crize fără revenirea la individ ca temelie a societății. O societate în care structuri anonimizate (birocratismul) iau deciziile nu este fără crize. Nici o societate în care conștiințele individuale ar fi controlate de o viziune unică! Orice slăbire a individului ca reper și, pe cale de consecință, a pluralismului, stabilizează crize, dacă nu cumva creează altele, în loc să le depășească;
A doua: nu este soluție la crize în afara asumării democrației drept cadru al formării voinței politice. O societate care sustrage deciziile majore dezbaterii publice în interes public și le rezervă cuiva intră pe mâna unor forțe oculte, care nici nu vor și nici nu pot rezolva crizele. Acestea le manipulează, în loc să le dezlege;
A treia: nu este soluție la crize fără reafirmarea statului național. Este destul să observăm că nici individualizarea și nici democrația (Pierre Manent, La raison des nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) nu sunt posibile în afara statului național. Toți depindem de sistemul internațional, ne folosim adesea, inevitabil, de el, dar nu avem soluții viabile care să nu presupună statului național.
A patra: există valori internaționale – statul de drept și morala universalistă, de pildă – dar ele nu pot fi convertite în forme vii în viața oamenilor fără acțiunea în cadrul național. Așa cum arată analize recente, lipsită de precauția pe care o dă evaluarea continuă, nu dă rezultate sprijinirea din exterior a unor grupuri socotite purtătoare de progres, căci și acestea pot să se pervertească (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015). Nu dă rezultate nici intervenția externă, fie ea și motivată de intenția sprijinirii democratizării, căci și aceasta se poate converti pe nesimțite în dominație (Gedeke). Crizele unei societăți se pot doar prelungi dacă decidenții ei nu au alt proiect decât supunerea docilă la recomandări din exterior (Andrei Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019), iar cei din exterior, necunoscând situația de la fața locului, nu au soluții adecvate. „Viclenia istoriei” de care vorbea Hegel are și această înfățișare – idei generoase, în acest caz solidaritatea, devin contraproductive.
Statul național nu înseamnă automat naționalism. El rămâne o organizare a societății moderne avansate (Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018), încât nu suntem într-o epocă post-națională. Chiar construcția globalizării are rădăcini în acțiunea unor state naționale. Statul național implică identitate națională, dar aceasta nu este, de la natură, colorată etnic și limitativă.
Pe de altă parte, identitățile sunt, unele, doar inerțiale și moștenite, dar suntem contemporanii și ai unor identități construite cu succes din materialele istoriei, ale prezentului și din anticipările viitorului. Japonia și China sunt exemple de „revizie” a identității culturale, iar Israelul (David Ohana, Israel Toward a Mediterranean Identity, în Shlomo Avineri, Werner Weidenfeld, Eds., Integration and Identity. Challenges to Europe and Israel, Europa Union Verlag, München, 1999) oferă astăzi exemplul unei identități creative ca țară cu vechime și bogăție culturală singulară.
Sunt de părere că a sosit momentul să gândim realitățile din perspectiva resursei timp – nu doar din această perspectivă, dar mai întâi din această perspectivă. Sub acest aspect merită trase consecințe din inițiativa unor fizicieni (Lee Smolin, Time Reborn. From the Crisis in Physics to the Future of the Universe, Houghton Mifflin Harcourt, New York, 2013) de a revizita teoria relativității a lui Einstein și de scoate tabloul lumii din subordonarea față de spațiu. Timpul este la fel de decisiv în configurarea realității, timpul lung rămâne important, dar în subordinea timpului vieții oamenilor.
Ne risipim în viața noastră în numeroase direcții, oricâte, și o facem din diferite motive. Dar la un moment dat avem nevoie de coerență. Nici o criză nu se rezolvă fără coerență în mediul, în fapt implacabil, al diversității.
Iau ca exemplu arta modernă. Nici un domeniu al vieții reflexive nu cunoscut o diversificare mai mare decât arta. Se confirmă mereu că știința este aplicarea unei strategii metodologice, filosofia este organizarea experienței în lumina unei idei, iar religia și-l asumă pe Dumnezeu. Dar arta de astăzi pare mai refractară la coerență, încât nu știm unde se termină viața și începe arta. Nu știm, de pildă, dacă happeningul este artă, dacă … mai este operă lirică, dacă funcționalismul actual din construcții mai este arhitectură, în accepțiunea dintotdeauna. Teoriile artei s-au diversificat și ele, dar, pentru a putea vorbi de artă, rămâne de răspuns la întrebarea: ce este arta?
Dar și aici, dincoace de derutanta diversificare a artei și a teoriilor artei (vezi Theorien der Kunst, herausgegeben von Dieter Henrich und Wolfgang Iser, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1999) se întrezărește deja un drum nou – cel deschis de întrebarea: ce face dintr-o lucrare o operă de artă? Oarecum analog stau lucrurile și în privința crizelor, care ating, prin forța realității, viața însăși a fiecăruia. Aici va trebui răspuns la o întrebare mult mai adâncă: ce este viața fiecărui om?

 

(Conferință susținută de Andrei Marga la Montreal,
la 1 octombrie 2019, cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa al Universității din Quebec, Canada)